Poţi avea o căsătorie fericită cu oricine? Ideea fericirii ca o creaţie proprie persistă în vremurile noastre, deşi sedimentarea ei culturală ţine de epoca modernă.
Dacă alte îndemnuri ni se impun prin autoritatea cercetărilor sociale sau prin presiunea psihologică a unor grupuri ori comunităţi, crezul altruist al fericirii pe care o poţi construi singur e tributar unui alt factor – concepţia că natura omului e perfectibilă; aşadar, avem capacitatea de a ne îmbunătăţi ca fiinţe umane, de a ne realiza pe plan individual şi social prin cele mai lucide alegeri, de a ne găsi echilibrul afectiv printr-un comportament rezonabil.
Șansa la fericire – determinată de altruism?
O schimbare importantă în modul de înţelegere a condiţiei umane a avut loc în perioada în care fixismul viziunii medievale se confrunta, pe fondul marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI, cu diversitatea nebănuită a planetei în organizarea ei socială şi în relaţiile interumane.
Astfel, viziunea europeană asupra căsătoriilor bazate pe interese financiare, de putere şi influenţă, dar care ignora idealul realizării de sine a individului, îşi dezvăluia miopia socială. În noua societate, omul urma să dea măsura înzestrărilor lui valorificându-şi deplin natura de fiinţă raţională.
În prelungirea acestei viziuni generoase de sorginte luministă, s-a născut şi idealul de fericire „luminată“. Până astăzi, unii oameni cred că reuşita căsătoriei stă doar în colaborarea voinţei, calităţilor, bunelor intenţii şi altruismului întru soluţionarea disfuncţiilor relaţiei, iar eşecul provine din egoism: fiecare partener aşteaptă ca numai celălalt să se schimbe.
De aici a apărut idealul dragostei necondiţionate, care să ofere totul cu bunătate, fără să
ceară ceva în schimb, învăluindu-l pe cel iubit într-o aură suficientă în sine şi menită a-l lumina îndestulător pe cel ce iubeşte.
Câtă luciditate, atâta dramă
Dacă portretul iniţial al omului modern era şi el învăluit în aura raţionalităţii, anunţând orizonturi luminoase de prefaceri ale omenirii – treptat, în virtutea noilor perspective teoretice despre om şi înzestrările lui, omenirea a suferit o „umilire narcisică“ (Freud, Lacan) a imaginii despre ea însăşi[1]; teoria fundamentată clinic că psihicul uman nu este 100% conştiinţă, ci conţine totdeauna o zonă a inconştientului, aşadar a non-raţionalului, a coborât natura umană de pe piedestalul omnipotenţei prin domnia raţiunii.
S-au înmulţit mărturiile din zona Psi – psihologie, psihiatrie, psihanaliză, psihosociologie. Astfel, emoţiile necunoscute, pulsiunile irepresibile, sentimentele ce au „raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“, cum afirma Pascal, au generat producţii culturale inedite (v. curentul romantismului), dar şi o nouă mentalitate privind relaţiile interumane.
Relaţia de cuplu, adesea disociată de căsătorie, a început din această perioadă să fie privită ca o rezultantă a acţiunilor unor factori parţial incontrolabili, rebeli în raport cu raţiunea şi cu voinţa („dragostea învinge totul“, „dragostea nu are nevoie de cuvinte“, „ochii văd, inima cere“ etc.)[2].
Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune
Treptat a devenit evident că rezonabilitatea e insuficientă nu doar pentru rezolvarea problemelor dintre parteneri, ci şi pentru autocunoaştere. Capriciile afectivităţii proprii ori ale comportamentului celuilalt, diferenţele de temperament ireconciliabile ajung să vlăguiască energia începuturilor.
Luciditatea, departe de a prevedea aceste situaţii, se limitează la a constata dezastrul, nefericirea, drama.
Celebra „erodare a relaţiei“, invocată în terapii de cuplu sau în divorţuri, e deseori consecinţa ignorării încă de la început a nepotrivirilor potenţial distructive; şi asta, tocmai în virtutea crezului nejustificat privind forţele voinţei, ale gândirii, simţirii şi personalităţii proprii.
Idealizare specifică tinereţii, care vede totul într-o lumină pură şi care numeşte „dragoste necondiţionată“ acel preaplin afectiv din interior, proiectat adesea pe ecranul sufletesc al unui partener nepotrivit.
Șansa la fericire – nedeterminată
Faptul că nepotrivirea de caracter nu se consideră un motiv întemeiat de divorţ are un tâlc moral; psihologia arată că temperamentul omului e un dat înnăscut, pe când caracterul se formează prin educaţie, se poate modifica în timp şi depinde de fiecare să-l îmbunătăţească sau să-l deformeze într-o viaţă întreagă.
Faptul că nepotrivirea de caracter nu se consideră un motiv întemeiat de divorţ are un tâlc moral.
Aşadar, dacă traducem în comportamentul faţă de partener un caracter frumos, dar nu suntem trataţi la fel, lucrurile pot să meargă bine prin acceptarea eroică a asimetriei, dar şansa la fericire pare incertă.
În cazul în care ambii parteneri se comportă bine şi au caractere frumoase, şansa creşte mult, însă fericirea tot nu este garantată. Acest caz reprezintă punctul maxim al „controlului“, al posibilităţii de a influenţa noi şansa fericirii.
Dincolo de el, e mai rezonabil să recunoaştem că situaţiile ce ne pot aduce fericirea nu sunt întru totul previzibile, manevrabile, transformabile prin voinţa noastră, că fericirea nu este o creaţie proprie, ci o stare sufletească relaţională plus încă ceva misterios … Aceasta nu e o concluzie pesimistă decât pentru orgolioşi.
Pentru cei ce se încred în binecuvântarea divină, e o izbăvire să ştie că şansa fericirii nu stă în mâinile lor nesigure, ci în unele pline de daruri nemeritate, de har.
Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”, București.
Te-ar putea interesa și: În pauzele de publicitate, fericirea umblă desculţă
