Cât cunoaștem despre iubire? Suficient cât să înţelegem că iubirea nu este o obligaţie. Nu putem iubi cu forţa și nici nu putem fi astfel iubiţi.

Iubirea are multe feţe și în cazul relaţiilor dintre părinţi și copii. Am putea crede că, în cazul celor uniţi prin sânge, relaţia ar trebui să fie numai lapte și miere; că puterea legăturilor de familie se poate ridica mai presus de orice neînţelegere sau impediment. Dar nu este așa.

Armonia nu apare automat nici măcar în familie, între adulţii încărcaţi cu un bagaj emoţional consistent și copiii lor cu nevoile și dorinţele lor specifice. Când o relaţie părinte-copil pornește la drum cu stângul, șansele ca lucrurile să se îndrepte ulterior, mai ales fără efortul voluntar al părţilor, sunt aproape inexistente.

Testul timpului

Nu toate relaţiile supravieţuiesc testului timpului. În unele cazuri, trecutul cântărește prea mult, iar părinţii devin în ochii copiilor niște fiinţe greu de iubit; nici măcar maturizarea nu îi ajută să privească printr-o lentilă diferită.

Maturitatea ne face adesea să punem la îndoială abilităţile celor care ne-au dat viaţă. Să îi respingem treptat, imputându-le multe carenţe: de înţelepciune, de tact, de implicare, de sacrificiu sau de sprijin necondiţionat. Să îi catalogăm drept părinţi greu de iubit.

Ce înseamnă un părinte greu de iubit? Unul care nu oferă înţelegere și afecţiune, părintele imun la bunăstarea copilului, părintele obsedat de critică și control sau doar cel care întrunește toate relele la un loc? Răspunsurile sunt, cu siguranţă, subiective.

Cert este că, de la înălţimea vârstei adulte, evaluăm diferit comportamentul propriilor părinţi; le socotim altfel defectele: mai aspru, mai hotărât, mai vindicativ. Fie că le reproșăm că nu ne-au dat la școala potrivită sau că ne-au lăsat prea mult sau prea puţin timp la bunici, fie că simţim că ne-au restricţionat libertatea ori ne-au privat de disciplina unor reguli bine alese, odată strânse în suflet, nemulţumirile răbufnesc la maturitate, sugerându-ne că păstrarea legăturii cu părinţii nu este un imperativ.

Că iubirea nu este obligatorie.

Începutul înţelegerii

Cu toate acestea, depinde de noi să ne facem viaţa emoţională mai bună. De noi ţine să trăim în înţelegere cu ceilalţi și, mai important, cu noi înșine. Stă în puterea noastră să depunem eforturi pentru o relaţie împlinită cu părinţii, conștienţi că iubirea presupune respectarea nevoilor ambelor părţi. Oricât de dur ar părea diagnosticul pus unor părinţi „greu de iubit”, am putea începe să ne schimbăm perspectiva prin a recunoaște ce simţim faţă de ei.

Nemulţumirile se nasc, de regulă, din diferenţa dintre așteptări și realitate. Mulţi trăiesc cu imaginea idilică a părintelui nesupus greșelii.

Într-adevăr, calitatea de părinte, pe lângă faptul că presupune asumarea unor responsabilităţi uriașe, înseamnă și transpunerea în practică a unor înclinaţii deosebite: răbdare, curaj, spirit de sacrificiu, devotament, empatie.

Dar părinţii sunt simpli muritori de rând. Au limite și defecte, iar faptul de a fi adus un copil (sau mai mulţi) pe lume nu îi transformă în supereroi stăpâni pe orice situaţie.

Dovezi ale iubirii

Pe de altă parte, ne putem iubi părinţii – în ciuda imperfecţiunilor – înţelegând că erorile comise vorbesc despre ei, și nu despre noi; trădează luptele lor interioare, și nu deficienţele noastre reale ori închipuite. Cineva îmi spunea recent că este aproape zilnic sunat de mamă doar pentru a se plânge: de vecini, de guvern, de bolile vârstei. În acest spirit, conversaţiile telefonice se învârt mereu în jurul anxietăţilor materne, fără a reflecta interesul pentru întâmplările cotidiene ale fiului, pentru bucuriile și preocupările lui obișnuite. Dacă o bună bucată de vreme fiul a fost afectat de situaţie, în cele din urmă a acceptat modul egoist de a comunica al mamei, identificând dovezile iubirii părintești sub alte forme: într-o mâncare bine făcută, într-un cadou oferit la ziua de naștere, într-o vizită anunţată din timp.

Busola morală

Niciodată nu este prea târziu să învăţăm să iubim oamenii după cum își doresc, după cum au nevoie. Ideal ar fi ca părinţii să ne predea această lecţie valoroasă la timp. Când ei nu o pot face, nu știu ori nu vor, soluţia este să ne lăsăm inspiraţi de alte modele din jur. Sau să căutăm să fim autodidacţi, intrând pe făgașul maturităţii emoţionale și spirituale care sugerează că este mai ferice să dai decât să primești.

Independent de această busolă morală, este nevoie să păstrăm un echilibru între ce primim și ce oferim. Deși, în anumite situaţii, copiii adulţi dau dovadă de mai multă înţelepciune decât predecesorii lor, fiind dispuși la compromisuri majore pentru a salva legătura cu părinţii, golurile lăsate de lipsa unor reacţii simetrice din partea părinţilor pot eroda sufletul. Orice relaţie se bazează pe reciprocitate, astfel încât, în demersul nostru de a ne iubi mamele și taţii greu de iubit, nu trebuie să renunţăm total la așteptări, să ne ignorăm nevoile sau să jucăm rolul unor martiri fără cauză.

Măști sau improvizaţii

Nu trebuie nici să căutăm validare constantă din partea părinţilor, încercând să le facem întotdeauna pe plac pentru a ne demonstra afecţiunea. Unul dintre indicatorii legăturilor sănătoase în familie este gradul de independenţă și autenticitate al membrilor săi.

Când ne iubim părinţii, ne simţim confortabil în preajma lor și nu recurgem la măști sau la improvizaţii pentru a fi acceptaţi. Dacă ne simţim respinși pentru ceea ce suntem, există riscul fie să împrumutăm comportamente ce nu ne caracterizează, fie să răspundem cu aceeași monedă: să respingem la rândul nostru persoana, în mod defensiv și repetat, încercând din răsputeri să ţinem la distanţă „atacurile”, să nu fim răniţi.

Strategia iertării

Într-o discuţie deschisă, un alt cunoscut povestea despre înstrăinarea de propria familie, înstrăinare instalată pe fondul așteptărilor rigide ale părinţilor, din cauza cărora simte că nu poate fi el însuși, că nu se poate exprima liber și nu poate rămâne consecvent cu sine – ceea ce îl face să bată în retragere, tratându-i cu indiferenţă pe cei care își manifestă condiţionat iubirea, acceptarea, ajutorul.

Cum și-ar putea reclădi cineva, într-o asemenea situaţie, dragostea faţă de părinţii dificili? Unul dintre răspunsuri ar putea fi: învăţând să îi ierte. Oricât de veche și uzată este ea, strategia iertării rămâne mereu actuală. Și cum ar putea fi altfel, din moment ce, fără capacitatea și voinţa de a ierta, riscăm să devenim doar niște posesori de resentimente, negativism și ranchiună?

Cercetările au arătat în numeroase rânduri că iertarea aduce beneficii în ceea ce privește sănătatea fizică, psihică, emoţională și relaţională. Oricâte soluţii am încerca pentru a repara legăturile avariate, nu putem ocoli la nesfârșit drumul ce ne pune faţă în faţă cu necesitatea iertării, un drum deloc simplu, dar plin de satisfacţii și de recompense eliberatoare.

Ușor sau greu de iubit

Asemenea vremii, oamenii sunt de multe feluri. Unii sunt mai ușor, alţii mai greu de iubit. Nu e comod când experienţa ne constrânge să includem propriii părinţi în cea de-a doua categorie. Și să nu știm ce e de făcut mai departe. Cum să continuăm? Cu indiferenţă, cu resemnare, cu dorinţa de a verbaliza nemulţumirile adunate, închizând apoi toate ușile în urma noastră?

Părinţii sunt cei care ar trebui să ne predea ABC-ul iubirii, să crească în noi dragostea. Să o ofere necondiţionat și să se lase, la rândul lor, atinși de iubire. Din păcate, relaţiile părinte-copil parcurg deseori cărări sinuoase care perturbă armonia, ducând la conflicte și distanţare, la indisponibilitatea de a găsi soluţii reale. Ce putem face din postura unor copii-adulţi cărora incompatibilitatea cu părinţii, felul lor de a fi sau dezamăgirile din copilărie le ridică probleme de relaţionare? Putem încerca. Ne putem strădui. Și putem visa la schimbare. Din strădania noastră poate ieși o simplă încercare sau chiar ceea ce ne-am propus.

Genia Ruscu crede că orice copil ajuns la maturitate are în mânecă așii necesari pentru a-și îmbunătăţi relaţia cu părinţii complicaţi, dificili sau incompatibili, identificaţi generic ca „părinţi greu de iubit”.

Te-ar putea interesa și: Lecţii de parenting de la părinţi imperfecţi

părinte greu de iubit