Cuplurile nu se despart pentru că se ceartă, ci pentru că nu știu să se certe, spun terapeuţii relaţionali, întărind componenta funcţională a divergenţelor dintre parteneri.

Ca să asigure stabilitatea și durabilitatea vieţii în doi, conflictele dintre soţi trebuie să depășească stadiul de bătălii deschise, în care adversarii apelează la duritate pentru a avea câștig de cauză. Într-un cuplu echilibrat, discuţiile în contradictoriu urmăresc clarificarea diferenţelor de opinie și mai puţin împărţirea dreptăţii, soldată cu neutralizarea pierzătorului, până la o nouă revanșă cu rol vindicativ.

Chiar dacă, tradiţional, cearta îmbracă acea conotaţie negativă a unei confruntări intense, care încurajează exprimarea reproșurilor și a nemulţumirii într-o manieră dureroasă pentru participanţi, există alternative privind abordarea conflictelor în cuplu. Altfel spus, există și certuri făcute cu cap.

„Dacă partenerii din cuplu reușesc să rămână conectaţi emoţional unul cu celălalt, respectiv, nu se pedepsesc emoţional, cearta devine un exerciţiu prin care învaţă să trăiască cu diferenţele dintre ei”, afirmă psihoterapeuta Andrada Cosma pentru paginadepsihologie.ro.

În cazul anumitor persoane, rezolvarea „ca la carte” a divergenţelor cu partenerul vine natural, fără ca persoana în cauză să fi buchisit manuale întregi de psihologie în căutarea unor revelaţii supreme. Acestea deţin o inteligenţă emoţională nativă, susţinută de anumite experienţe de viaţă, care le fac capabile să gestioneze corect situaţiile încărcate emoţional. Alte persoane însă au nevoie să deprindă abilităţile necesare transformării unei dispute în prilej de consolidare, și nu de slăbire, a legăturii cu celălalt. Majoritatea oamenilor fac parte din a doua categorie, dată fiind tendinţa generală de a găsi pentru noi înșine scuze și critici pentru partener.

Sintetizând ce ne învaţă noua știinţă a relaţiilor de iubire la adulţi, Gaspar Gyorgy (psiholog clinician și psihoterapeut relaţional) vorbește despre patru pași ai rezolvării conflictelor pro-relaţie.

Pasul nr. 1: Tonul face muzica

O discuţie pornită cu stângul nu va avea parte de un final fericit, este concluzia unui studiu longitudinal care a stabilit că primele 3 minute ale unei confruntări verbale între parteneri decid nu doar deznodământul discuţiei (dacă duce sau nu la un numitor comun), ci și viitorul căsătoriei lor. Majoritatea celor care și-au început negativ dezbaterile au divorţat până la sfârșitul perioadei de studiu, care a durat 6 ani.

Primul pas atunci când vrem să atragem atenţia asupra unui lucru care ne deranjează este să adoptăm un ton blând, evitând critica, atacul, mustrarea. În acest scop putem accesa câteva metode folositoare:

  • Să exprimăm nemulţumirile fără a lansa acuzaţii, verbale sau nonverbale, prin intermediul limbajului mimico-gestual.

Exemplu: „Spuneai că o să faci ordine în cameră, dar văd că arată îngrozitor.” vs „Mă deranjează că nu ai făcut curat, așa cum ai promis. Vrei, te rog, să te ocupi de asta?”

  • Să ne începem argumentarea cu persoana I, pentru a nu-l pune pe celălalt în postura de a se apăra.

Exemplu: „Arunci cu banii în stânga și-n dreapta de parcă ar curge de la robinet!” vs „Cred că ar trebui să fii mai chibzuit în privinţa cheltuielilor, nu stăm prea bine cu economiile.”

  • Să ne expunem gândurile și trăirile fără a emite judecăţi de valoare bazate pe generalizări exagerate.

Exemplu: „Niciodată nu iei decizii bune!” vs „Cred că ar fi bine să iei în considerare și alte variante înainte de a lua hotărârea finală.”

  • Să fim amabili, și nu la modul ironic – cel mai bun raport al interacţiunilor pozitive și negative din timpul unui conflict este de 5:1.

Exemplu: „Bineînţeles că nici acum nu ai dus gunoiul.” vs „Aș aprecia dacă ai duce gunoiul. Mulţumesc!”

Deși par chestiuni banale, nuanţele în comunicare joacă un rol extrem de important, poate chiar mai important decât mesajul transmis. Dezbaterile care declanșează furtuna în cuplu se învârt în jurul acelorași subiecte (bani, copii, socri, intimitate) atât la cei fericiţi alături de partener, cât și la ceilalţi. Nu ceea ce se discută apropie sau îndepărtează oamenii, ci cum se discută, cum se împachetează un conţinut preponderent sensibil.

Într-o expunere online cu privire la „cearta inteligentă”, psihoterapeuta belgiană Esther Perel confirmă că forma bate fondul când vine vorba de purtarea unui dialog echitabil din punct de vedere emoţional pentru ambele părţi.

Pasul nr. 2: Stop, pauză și de la capăt!

Cel de-al doilea pas folositor în gestionarea conflictelor are legătură cu nivelul implicării emoţionale și capacitatea de autocontrol. Un început tumultuos poate declanșa reacţii de nestăpânit, care, în virtutea efectului de domino, vor amplifica dinamica negativă a interacţiunii.

În astfel de momente, retragerea temporară din discuţie este cea mai bună soluţie. Psihologul Gaspar Gyorgy numește demersul „frâna psihologică” și îl aseamănă cu apăsarea bruscă a pedalei de la mașină, gest a cărui promptitudine ne salvează de coliziuni posibil fatale.

Psihologul recomandă să ne „exprimăm nevoia de pauză asumat și cu respect, menţionând și durata acesteia”. Potrivit studiilor, un interval de aproximativ 20 de minute este suficient pentru a ne reveni după o furtună emoţională în prag de apogeu. În acest răstimp, exerciţiile de respiraţie, muzica, mișcarea, lectura, alte activităţi preferate sau simpla odihnă însoţită de meditaţie ajută la restabilirea echilibrului interior și ne pregătesc să reapăsăm butonul de pornire, mai liniștiţi și mai îngăduitori.

Pasul nr. 3: Alegem dreptatea sau alegem relaţia

În aparenţă, conflictele reflectă incapacitatea partenerilor de a-şi armoniza opiniile; în esenţă, ele revendică pierderea conexiunii emoţionale. Uneori, recuperarea acesteia înseamnă abandonarea dreptăţii în virtutea iubirii, a indulgenţei și a compromisului înţelept.

Comentând relatarea unei urmăritoare iritate de comportamentul delăsător al soţului faţă de responsabilităţile casnice, aceeași Esther Perel o întreabă: „Vrei să ai dreptate sau vrei să ai o căsnicie?”. Fără a sugera că singura cale de supravieţuire în doi este bagatelizarea greşelilor celuilalt, întrebarea conţine un adevăr important: chiar şi atunci când avem de ce să ne mustrăm partenerul, pledoariile menite să îl pună la zid nu vor face nimic altceva decât să ne înstrăineze.

Binele relaţiei transcende pretenţia de a ni se recunoaşte invariabil dreptatea, iar smulgerea cu orice preţ a declaraţiei de vinovăţie din partea „jumătăţii” nu garantează fericirea în doi.

Regula se aplică în special în cazul problemelor repetitive, greu rezolvabile, al căror principal antidot este compromisul bazat pe înţelegerea nevoilor partenerului.

Pasul nr. 4: Acceptarea limitelor

Nevoia de a trăi după un scenariu prestabilit și credinţa că doar idealurile ne împlinesc sufletul creează premisele necesare apariţiei dezamăgirilor și, implicit, a motivelor de nemulţumire în cuplu.

Imposibilitatea celui de lângă noi de a se ridica la înălţimea unor așteptări inflexibile reprezintă o sursă permanentă de diferende și învinuiri. Nu de puţine ori pretindem ca soţul sau soţia să își ajusteze purtarea în funcţie de dorinţele noastre fără a ne gândi cum ne putem ajusta noi dorinţele în funcţie de realitatea imperfecţiunilor lui. Preferăm, de pildă, să îi imputăm constant lipsa de punctualitate decât să îi înţelegem și să îi acceptăm ritmul personal.

În contextul raportării la defectele proprii și la defectele partenerului intervine și biasul de confirmare, acea tendinţă de căuta mereu dovezi care să ne susţină viziunea despre oameni și viaţă. Dacă, spre exemplu, avem convingerea că soţul/soţia excelează la capitolul procrastinare sau comoditate, atunci îi vom interpreta acţiunile exclusiv prin prisma etichetei cu pricina; ba chiar vom săpa insistent după dovezi venite în sprijinul teoriilor noastre. Pe de altă parte, biasul de confirmare alimentează logica dublului standard, care, în timp ce pe noi ne îndreptăţește când comitem greșeli (întârziem din cauza traficului), celuilalt îi atribuie grave erori de judecată și comportament (întârzie pentru că nu își calculează bine timpul).

Statisticile arată că 70% dintre conflicte vin în urma incapacităţii de a accepta greșelile partenerului și că oamenii care își modelează așteptările în funcţie de dinamica relaţiei, privind cu recunoștinţă calităţile și cu indulgenţă defectele „jumătăţii”, au un grad ridicat de satisfacţie conjugală. Acceptarea imperfecţiunilor partenerului este, deci, o condiţie indispensabilă abordării înţelepte a neînţelegerilor din cuplu.

Călăreţii Apocalipsei

Dincolo de acești patru pași care îndeamnă la blândeţe, autocontrol, toleranţă și flexibilitate, abilităţi esenţiale pentru transferul unui conflict din zona de război în perimetrul certurilor inteligente, specialiștii descriu și cele patru stiluri de comunicare ce realizează exact opusul. Folosind o metaforă inspirată din cartea Apocalipsa a Bibliei, aceștia vorbesc despre cei patru călăreţi ai relaţiilor de cuplu, și anume: critica, dispreţul, defensiva și împietrirea.

Pentru evitarea acestor forme toxice de comunicare trebuie să ne exersăm atât voinţa, cât și capacitatea de a filtra raţional acele impulsuri care ne fac să respingem puterea diplomaţiei.

În calitatea lor de asasini ai relaţiei, fiecare dintre cei patru călăreţi are și câte un rival competent care salvează ziua.

  • Critica, adică atacul verbal asupra partenerului, poate fi combătută prin exprimarea punctuală a dorinţei din spatele ei.

Exemplu: „Mereu îţi lași lucrurile împrăștiate.” vs „Mi-aș dori să fii mai ordonat/ă.”

  • Dispreţul, adică plasarea celuilalt la un nivel inferior și desconsiderarea lui prin insulte, ridiculizare, abuz, poate fi combătut prin evaluarea comportamentului pe baza calităţilor, și nu a defectelor.

Exemplu: „Habar n-ai cum se face o mâncare bună, nu ești bun/ă de nimic.” vs „Dacă te-ai pricepe la gătit ca la condusul mașinii, ar fi nemaipomenit!”

  • Defensiva, adică abordarea unei critici prin critică, poate fi combătută prin asumarea responsabilităţii.

Exemplu: „Nu sunt eu de vină că nu am pornit GPS-ul, ziceai că o să îţi amintești drumul, dar ne-am rătăcit” vs „Trebuia să fi pornit GPS-ul oricum, nu mă costa nimic să fac asta.”

  • Împietirea, adică refuzul de a comunica pe fondul extenuării emoţionale, poate fi combătută printr-o pauză de la discuţie.

Exemplu: „M-am săturat să discutăm despre aceleași lucruri la nesfârșit, nu te mai ascult.” vs „Cred că am putea găsi un moment mai bun să vorbim despre asta, hai să facem o pauză.”

***

Nu toate problemele cu care se confruntă cuplul de-a lungul existenţei sale sunt solubile; 69% dintre conflicte au teme recurente, semn că rezolvarea lor ţine de domeniul ficţiunii sau al utopiei.

Pe lângă faptul de a ști cum să te cerţi „cu cap”, cercetările demonstrează că perechile rezistente în timp sunt orientate spre dezbaterea subiectelor care au soluţii rezonabile, concrete, de durată. Cu cât doi oameni petrec mai mult timp împreună, cu atât realizează mai ușor că anumite dispute nu merită efortul și investiţia emoţională. Întregul există și în absenţa unei alinieri perfecte a gândurilor, emoţiilor și comportamentelor, iar exprimarea acordului cu privire la luptele care trebuie duse și cele ce pot fi abandonate înseamnă mai mult decât o compatibilitate formală.

Cu sau fără ceartă, „scopul unei relaţii este să crească și să câștige în maturitate, aceasta însemnând că devenim din ce în ce mai buni la a integra diferenţele dintre noi”.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.