Cu ani în urmă, auzeam la radio despre o statistică din care reieșea că această perioadă a anului, luna februarie, este cea mai „bogată“ în divorţuri și despărţiri în cuplu.

Atâtea persoane temătoare de singurătate, sau chiar de „ghinion“, în noul an se străduiesc să-și ducă mai departe relaţiile nefuncţionale ori să iniţieze unele pasagere, special pentru febra sărbătorilor de iarnă (eventual, până la Valentine’s Day). Apoi intră într-un fel de depresurizare socială și sunt tentate să lase totul baltă, până primăvara.

Acest comportament e destul de frecvent și stă mărturie pentru o degradare pe scară largă a viziunii despre dragoste și relaţia de cuplu.

Indicii suficiente sunt toate acele opinii frivole, cinice, meschine, stupide sau insidioase, în funcţie de context, dar formulate zgomotos în public: în articole mondene, mesaje de pe net sau în coaching-uri, ritualuri, în filme și hituri muzicale, în bancuri, citate rupte din context, sfaturi ale sexologilor și istorisiri ale „păţiţilor“, în sondaje incerte și cercetări „știinţifice“. Rapsodic, putem rememora, invitându-l pe cititor să adauge din propria-i memorie: „Viaţa e scurtă, trebuie s-o trăiești la maxim, mai bine să regreţi ce ai făcut, decât ce n-ai făcut“; „Niciodată să nu spui «niciodat㻓; „Nu refuza sexul de adio“; „Cearta e un antidot la plictis“; „Un copil poate suda căsnicia“; „Ce nu te omoară te face mai puternic“; „Ce finalul vieţii trebuie să te apropii cu poftele împlinite, cu corpul ca o epavă, cu o sticlă de vin în mână și spunând: «ce mai cursă!»“; „Când doi se iubesc, sexul nu contează“; „Bărbaţii sunt niște copii mari – dacă știi cum să-i dresezi, faci ce vrei din ei“; „Descoperă zeiţa din tine și vrăjește-l“; „Fă-o să știe că la voi în casă cântă cocoșul“; „Dacă-ţi înșeli partenerul o singură dată, nu se pune“; „N-aș vrea să știu dacă mă înșală, ca să nu sufăr“ etc.

Desigur, unii pot ignora noianul ăsta de reflecţii jalnice, însă, atunci când le întâlnesc în discuţiile dintre colegi, în sfaturile șoptite ale prietenilor, în inoportune iniţiative ale unor șefi sau formulate explicit în jurnalele adolescenţilor, cam rămân pe gânduri. Și mai ales când au o poziţie detașată, când se simt chiar însinguraţi în normalitatea lor, când sunt „singuri și pieziși“, destui se întreabă ce anume e în neregulă cu lumea asta…

Iubirea și iubirile

În cultura universală, există mai multe opere cu numele După bal, de la scrierea lui Tolstoi la pictura lui Theodor Aman. Acestea exprimă eterna dezamăgire în urma unui eveniment mult așteptat, decepţia și amărăciunea faţă de realitate, în comparaţie cu ceea ce se dorea: împlinirea unui scenariu romantic, a unui mare vis de iubire. De unde vine dezamăgirea? Din amăgire; aceea care te face să crezi că iubirea care e cântată de poeţi, care mișcă sori și stele, care nu va pieri niciodată îţi este la îndemână, așteaptă doar să o inviţi în viaţa ta. Pentru o inimă tânără, pentru un suflet pur, Iubirea aceasta autentică, de care se simte în stare pentru care s-a pregătit, este așteptată și din partea celuilalt, ca în oglindă.

Și de ce este ea atât de importantă? Pentru că, în genere, se consideră că fericirea nu vine decât prin iubirea de cuplu. Mulţi oameni au în viaţa lor un „bal“ și un „după bal“, atunci când realizează că iubirea nu mai pare de un singur fel, că se consumă, în fapt, multe tipuri de „iubire“, pe care unii le consideră autentice și sunt singurele pe care le pot oferi.

Elementul distinctiv pentru dragostea autentică este că ea te înalţă și te face mai bun, te înaripează miraculos și creează punţi și rezonanţe benefice acolo unde nu existau mai înainte.

Dacă nu se întâmplă așa, dacă acel sentiment înjosește și ruinează sufletul, atunci se înscrie în alaiul de trăiri omenești care dau tristeţea acestei lumi: de la atracţiile pur fizice irepresibile, la pasiunile rușinoase, de nemărturisit, de la „amorul ghebos“ ce ademenește și umilește, la posesivitatea de stăpân ce supune și rănește, de la obsesia bolnăvicioasă la seducţia calculată, de la adularea sufocantă la tirania ce depersonalizează, de la instrumentalizarea celuilalt la dependenţa disperată, de la fantazarea nerealistă la jocul condescendent, de la cucerirea de trofee la convenienţa mondenă etc.

Dezamăgirile vin și din faptul că, adesea, oamenii neglijează aspectul de relaţie al iubirii, pe lângă acela de sentiment; ca relaţie, ea presupune două persoane care pot rezona în privinţa sentimentelor, dar care trebuie să-și ajusteze și comportamentele într-o convieţuire; iar aici intervin toate datele personale legate de temperament, caracter, educaţie, cultură, aspiraţii, valori, mediu de provenienţă etc. Așadar, chiar dacă te implici sentimental cu toată buna-credinţă, asta nu e suficient sau nu e o garanţie că marea Iubire, marea Dragoste, se va naște și va dăinui, chiar dacă există și așa ceva.

Dragostea care se răcește

Dacă nu ar fi aparţinut lui Iisus Hristos, poate că am fi pus pe seama percepţiei culturale a epocii această îngrijorătoare predicţie despre lumea de azi: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.“[1] Sigur că, în context, puterea de cuprindere a cuvântului „dragoste“ e mult mai amplă, referindu-se la dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de semeni, precum și la atitudinea rezultată din ea. Numai că iubirea faţă de partener, cel mai apropiat dintre semeni, este și ea inclusă aici, iar o corupere a acestui sentiment și a relaţiei este cea mai previzibilă și mai sesizabilă.

De ce se produce răcirea? Pentru că însăși natura Dragostei se corupe. Atunci când își păstrează natura originară, adică natura divină, ea este neegoistă: se naște în sufletul tău pentru că o primești de Sus și se revarsă înspre celălalt, ca un izvor care sporește dăruindu-se.[2] Te înalţă, te îmbogăţește prin aceea că îl înalţă și îl îmbogăţește pe celălalt.

Coruperea dragostei autentice se produce atunci când ea se revarsă înspre sine; este păcatul originar la scara Universului, comis de Lucifer, care a început să se autoaduleze, înmulţind apoi fărădelegea în lume. Cei care îi seamănă, tocmai din pricina înmulţirii fărădelegii de care se simt atrași, încep să-și sufoce dragostea și să n-o mai primească de Sus. Astfel apar „iubirile“ egoiste, meschine, slabe, lașe, rele. Desigur, aceasta nu se întâmplă conștient, întrucât cei precari nu pot realiza, din interior, precaritatea în care trăiesc.

Este de remarcat discursul contemporan al filosofului Aurel Codoban despre fenomenul de trecere de la dragoste la comunicarea corporală, în cultura postmodernă. Dimensiunea metafizică a iubirii se estompează, iar ceea ce se exacerbează este plăcerea erotică; în privinţa moralităţii, rămâne un soi de camaraderie specială faţă de partenerul pe care cineva îl place „pentru că îl place“[3], punct.

Tiparul greșelilor

Egoismul pare să se manifeste în lume, să-și caute „împlinirea“ lui imposibilă într-o dragoste adevărată prin două căi: fie pe calea rezumată în expresia „Eu merit, Mie mi se cuvine”, fie pe calea tributară unei superstiţii seducătoare potrivit căreia oricine își are undeva perechea, oricât de precară ar fi (un fel de „minus cu minus fac plus“). Numai că, dată fiind natura coruptă a iubirii egoiste, presupusele perechi nu mai aduc cu celebrele jumătăţi de sferă din mitologia greacă, acelea ce se caută una pe alta prin lume, ci seamănă, mai degrabă, cu un amalgam imens de șosete desperecheate, fiecare cu specificul și cu petele ei. Iar noianul de filosofii de viaţă ce justifică și sprijină această rătăcire perpetuă aduce cu imaginea biblică a acelor orbi ce-i călăuzesc pe alţi orbi[4]. Toate acele opinii neînţelepte care abundă și ne deturnează nu arată decât că unii sunt mai „orbi“ decât alţii, dar lumina nu e de găsit acolo și, uneori, le este inutilă.

Ambele căi sunt greșite pentru că ambele presupun, după o expresie ateistă de pe vremuri, „a-ţi lua soarta în propriile mâini“. Acesta este tiparul greșit, care te îndepărtează cu siguranţă de șansa la fericirea prin iubire. Pentru că, dacă înţelegi că numai Cerul îţi poate hrăni iubirea autentică, aceea care te înalţă și te îmbogăţește, care te face fericit, atunci numai El te poate călăuzi spre persoana care să rezoneze la iubirea ta, DACĂ te lași călăuzit. Este acea expresie care, din fericire, chiar are acoperire: „o iubire creată în Paradis“ (în engleză, a match made in Heaven).

Așadar, cu cât oamenii consideră mai mult că li se cuvine și cu cât se încred mai mult în puterea lor de a discerne, a căuta și a alege persoana potrivită, cu atât își blochează mai mult calea; pentru că nimeni nu se cunoaște pe sine așa cum îl cunoaște Creatorul și nu-și cunoaște nici drumul în viaţă. Însă, dacă va accepta iubirea, voia și călăuzirea divine, va avea această șansă și-și va salva de la irosire ani și chiar decenii de viaţă. Se va salva de la ruinătoarea pendulare între deșertăciune - agitaţia unor fapte și iniţiative nechibzuite - și pustietate - suprimarea dezamăgită a oricăror fapte și iniţiative. Între deșertăciune și pustietate se poartă orice destin rupt de Cer.

Întrucât iubirea de origine divină este mult mai complexă decât cea manifestată în cuplu, putem înţelege că o fericire și mai mare vine prin trăirea deplină a acestui fel complex de dragoste.

Ea ni se prezintă ca însuși materialul din care sunt făcuţi copiii lui Dumnezeu, întrucât Însuși Dumnezeu este iubire. De aceea rămâne neegalată, cel puţin pentru acest Pământ, descrierea ei în cuvintele apostolului Pavel: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.“[5]

Footnotes
[1]„Matei, 24:12.”
[2]„Ioan, 7:38.”
[3]„Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj, Idea Design & Print, 2004, p. 95.”
[4]„Matei 15:14.”
[5]„1 Corinteni 13:4-8.”

„Matei, 24:12.”
„Ioan, 7:38.”
„Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj, Idea Design & Print, 2004, p. 95.”
„Matei 15:14.”
„1 Corinteni 13:4-8.”
SURSĂ:Semnele timpului, februarie 2017, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.