Poveștile de iubire au modalitatea lor de a se insinua în prim-plan și de a ne convinge că debutul lor scânteietor e doar uvertura unei căsnicii ce va reaprinde mereu, la altă intensitate, același foc de artificii al începuturilor. Însă repeziciunea cu care ambalajul strălucitor al iubirii începe să se ponosească strecoară bemoli pe portativul credinţei că formula „și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” ar putea coborî din rama basmului în concreteţea unei relaţii cu protagoniști dureros de imperfecţi.
Wanda și Joe Nelson au primit drept cadou de aniversare a căsătoriei prima ședinţă foto din viaţa lor. Shalyn Nelson, nepoata lor, care e fotograf profesionist, declara că darul oferit bunicilor ei se înscrie în efortul ei de a celebra iubirea care înflorește chiar și după șase decenii, într-o vreme în care societatea așază căsnicia de o viaţă într-un nostalgic tablou vintage.
Shalyn și-a invitat bunicii să își scrie câte un mesaj de aniversare. Bunicul a așternut o scrisoare care a scos la iveală o iubire prea puţin atinsă de ravagiile timpului. „Anii au trecut atât de repede. (…) Într-o dimineaţă te trezeşti şi realizezi că ai îmbătrânit”, avea să scrie Joe, încheindu-și epistola cu o declaraţie năucitoare pentru vremurile în care iubirea își poartă dezinhibată siluetele de fum: „Nu aş da anii petrecuţi cu tine pentru tot aurul din Alaska. (…) Închei această scrisoare prin a-ţi spune că te iubesc ca în prima zi.”
Sentimentele trainice și amintirile frumoase ale longevivului cuplu Nelson se convertesc într-un vis pentru mii de cupluri care și-au jurat credinţă în risipa de alb a zilei nunţii, nefiind pregătiţi pentru cromatica ternă cu care i-a surprins relaţia de mai târziu. Atunci când căsniciile ajung să fie golite de bucuria întrezărită în perioada curteniei, protagoniștii se întreabă unde a dispărut iubirea, cât de autentică a fost ea dintru început sau cum ar mai putea fi resuscitată din mormanul de cenușă în care i s-au consumat promisiunile.
Dragostea nu va pieri niciodată?
O căsătorie naufragiată reprezintă întotdeauna un incident dureros, dar ea înregistrează cote și mai înalte de tragism în cazul acelora care au pornit în acest legământ cu promisiunile și siguranţa „funiei împletite în trei”[1].
Un studiu din 2014 descria o realitate tristă: numai 46% dintre copiii americani între 15 și 17 ani au avut privilegiul de a-și trăi copilăria împreună cu ambii părinţi, ca urmare a ratei crescute de divorţuri în rândul creștinilor conservatori.
Faptul că mulţi creștini tratează Biblia ca pe o carte de reguli îi împiedică să descopere adevăratul ei rol, acela de a ne revela o Persoană.
Acest eșec amplifică în exteriorul bisericilor ideea că mariajul și-a pierdut demult sacralitatea, devenind caduc, în timp ce în interior creează derută și frustrare. Dacă Dumnezeu este Cel care a avut ideea căsătoriei, de ce este atât de dificil pentru copiii Lui să rămână în perimetrul unei relaţii girate de Acela care nu Se schimbă?
Tim Kimmel, fondatorul organizaţiei Family Matters, împărtășește în cartea sa[2] o definiţie a iubirii chiar în condiţii ostile: „Iubirea este legământul voinţei mele de a împlini nevoile tale și de a face tot ce este mai bun pentru tine, oricât ar costa.” El susţine că doar adeziunea la principiile biblice cu privire la căsătorie nu garantează un mariaj fericit, întrucât există familii în care unul dintre soţi mânuiește textele biblice ca pe un ciocan, pentru a-și aduce pe drumul cel bun partenerul de viaţă, în timp ce ignoră faptul că evlavia pe care o invocă nu e decât o anexă a propriului orgoliu.
Josh McDowell și Thomas Williams afirmă că relaţiile umane eșuate pot fi doar simptomul unei raportări inadecvate la Cuvânt.[3] Faptul că mulţi creștini tratează Biblia ca pe o carte de reguli îi împiedică să descopere adevăratul ei rol, acela de a ne revela o Persoană. Însăși viaţa veșnică depinde de această cunoaștere, întrucât stabilirea unei relaţii cu El înseamnă a primi (și a transmite mai departe) viaţa Lui.
Dumnezeu este un Dumnezeu al relaţiilor. Biblia Îl prezintă ca fiind prietenul lui Avraam[4], vorbind cu Moise „faţă în faţă, cum vorbește un om cu prietenul Lui”[5], iar Ioan ni se recomandă în evanghelia lui drept „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Fiind în același timp Creatorul nostru, dar și Cel care a așezat în noi foamea după relaţii, Dumnezeu ne poate învăţa și împuternici să relaţionăm cu partenerul nostru de viaţă, în ciuda mediului pervertit și a naturii noastre private de perfecţiunea edenică a primului cuplu.
Recunoașterea faptului că purtăm imperfecţiunea în toate ungherele fiinţei noastre ne poate determina să privim îngăduitor metehnele partenerului, în loc să îi pretindem desăvârșirea pe care nici noi nu am atins-o.
Când mânia glisează ameninţător pe scara Richter a căsniciei
Portretul-robot al soţului ideal, gravat în mintea noastră – uneori chiar din copilărie – se poate intersecta contondent cu persoana reală cu care ne împărţim viaţa. Nancy Van Pelt prezintă în una dintre cărţile ei[6] exemplul unui cuplu care se iubea, dar care traversa în mod repetat episoade de certuri violente, fără ca să își dea seama cum naufragiază în acest comportament distructiv și nereușind, în consecinţă, să îi pună capăt. Mânia, sublinia autoarea, este instrumentul pe care cuplurile îl pot utiliza atunci când așteptările unui partener nu sunt împlinite, recurenţa și intensitatea ei constituind elemente ale unui prognostic mohorât al fericirii relaţiei.
Psihoterapeutul Jamie Turndorf scrie despre legătura care poate exista între conflictele conjugale cronice și cicatricile dobândite în copilărie.[7] Întrucât ne formăm în copilărie noţiunile despre viaţă, dragoste și familie, avem tendinţa de a recrea mediul familial în care am crescut, indiferent de nocivitatea lui, retrăind angoasa și durerea trecutului. Terapeuţii clinicii psihiatrice Minirth-Meier subliniază nevoia adultului bântuit de stafiile unui trecut traumatizant de a reactiva un context familial cunoscut, sub imperiul nevoii de a-i repara disfuncţiile.[8]
Alegerea la maturitate a unui partener de viaţă care seamănă cu părintele cu care s-a creat o legătură disfuncţională și frecvenţa și intensitatea conflictelor în familia nou-creată (inclusiv pe subiecte ce par puţin semnificative unui observator extern) pot fi, în opinia lui Turndorf, indicii ale unor cicatrici vechi, aflate în stare de latenţă.
Indiferent de vechimea sau de legitimitatea motivelor pentru care apare mânia, din multitudinea de opţiuni aflate la îndemână, creștinul nu poate alege decât două, notează scriitorul Gary Chapman.[9] Să confrunte cu dragoste partenerul cu privire la greșeala sa, conlucrând cu el în vederea construirii unei soluţii. Sau, atunci când această alegere nu e posibilă (pentru că partenerul refuză să colaboreze sau pagubele emoţionale au fost produse de cineva din trecut), poate decide să ofere iertare, renunţând la dreptul de a se răzbuna pentru rănile care i-au fost provocate. Unele greșeli nu mai pot fi reparate sau poartă trena consecinţelor firești, dar acceptarea mâniei (oricât de îndreptăţită) în perimetrul relaţiei nu poate decât să amplifice pierderile, secătuind afectiv partenerii. A ceda dreptul nostru la mânie Celui care știe să vindece e o dovadă de înţelepciune care produce răbdare.[10]
Făgăduinţe imposibil de respectat
Impasul în care se găsesc multe dintre relaţii, inclusiv cele care aparent au luat un start bun, i-a determinat pe specialiști (și prea adesea pe pseudospecialiști) să ofere un evantai de răspunsuri la problema stringentă a căsniciilor așezate sub nori negri fie de loviturile tăioase ale vieţii, fie de neînţelegerile insignifiante care capătă proporţii hiperbolice prin recurenţa lor în ţesătura cotidianului.
Numai că multe dintre sfaturile și terapiile familiale ţintesc doar coaja problemei – comportamentele indezirabile –, încercând să retușeze efectele, în timp ce adevăratele cauze rămân ascunse printre cioburile unei relaţii cândva promiţătoare.
Scriitoarea americană Elisabeth Elliot descrie căsătoria în termenii uceniciei, subliniind că aceasta se bazează pe jurăminte, nu pe simple promisiuni.[11] În ciuda scenariilor luminoase pe care și le construiește orice tânăr căsătorit, acesta plonjează în necunoscut atunci când îi făgăduiește celuilalt iubire în toate circumstanţele în care îi va purta viaţa, chiar și în cele care vor include răul, sărăcia și boala mai degrabă decât binele, prosperitatea și sănătatea. Condiţiile uceniciei nu sunt nici ele mai permisive, discipolul angajându-se să își urmeze Maestrul în vremuri bune și în vremuri de restriște, fără să fie informat înainte de proporţia dintre ele. Ambele legăminte – și cel al căsătoriei, și cel al uceniciei – sunt imposibil de respectat, va conchide E. Elliot, din cauza incapacităţii noastre de a respecta un legământ în termenii lui Dumnezeu, prin intermediul resurselor noastre limitate.
Specialistul în terapie familială Jack Mayhall și soţia sa, Carole, amintesc rugăciunea de aur pe care o pot face soţii și soţiile, aceea ca Dumnezeu să le salveze căsnicia începând cu ei înșiși. Dragostea se poate pierde ușor, însă Izvorul ei nu seacă niciodată.[12] Titlul cărţii scrise de soţii Mayhall este unul sugestiv: Căsnicia cere mai mult decât dragoste. Ce ar putea însă lega două inimi într-un mod mai durabil decât o face iubirea? Dr. Tim Kimmel oferă un răspuns care schimbă perspectiva: căsniciile intră adesea în agonie sau se află la un univers distanţă de ceea ce au fost destinate să fie nu pentru că nu au destulă dragoste, ci pentru că le lipsește harul.[13]
Orice poveste de iubire respiră doar prin har
Dr. Kimmel, autorul cărţii Căsnicia plină de har, explică rolul harului în familia creștină, de altfel singurul factor capabil să împiedice relaţia maritală să devină un sarcofag al iubirii.
Harul este „indiciul pozitiv care anulează toate indiciile negative inerente oricărei relaţii”. A trata cu har în mod consecvent o persoană, fie ea chiar aceea pe care am promis să o iubim până la moarte, nu e niciodată o alegere ușoară, pentru că harul nu caracterizează modul nostru natural de a fi. În plus, nu putem oferi niciodată mai mult decât am primit deja, iar pentru mulţi creștini dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu reprezintă un subiect la înţelegerea căruia au restanţe serioase, la fel ca și puterea harului de a schimba inclusiv tiparele egoiste ale interacţiunii cu ceilalţi.
Nu înseamnă că reţeta succesului constă în a așeza partenerul pe primul plan (dr. Kimmel consideră că acest lucru ar garanta mai degrabă eșecul), ci a-I oferi întâietate lui Dumnezeu, ca dragostea Lui să fie forţa motrice din spatele iubirii dăruite celuilalt.
Lentilele prin care ne privim partenerul (și în funcţie de care ne clădim atitudinea faţă de el) trebuie să fie alese corect, pentru ca imaginea de ansamblu să nu fie una distorsionată. Lentilele maritale defectuoase folosite cel mai frecvent sunt lentila eului și lentila iubirii „dacă”, afirmă Kimmel.
Prima vine în contradicţie cu însăși natura lui Dumnezeu, prin faptul că plasează în centrul relaţiei nevoile, așteptările și planurile unui singur partener. Biblia ne învaţă că Iisus Hristos nu S-a concentrat niciodată pe Sine[14], deși ar fi fost Singurul îndreptăţit să o facă. Ceea ce nu înseamnă că reţeta succesului constă în a așeza partenerul pe primul plan (dr. Kimmel consideră că acest lucru ar garanta mai degrabă eșecul), ci a-I oferi întâietate lui Dumnezeu, ca dragostea Lui să fie forţa motrice din spatele iubirii dăruite celuilalt.
Oricine a intrat într-un legământ cu Dumnezeu are de făcut niște alegeri, iar acestea nu trebuie să graviteze în jurul acţiunilor partenerului, cât în jurul acţiunilor lui Dumnezeu.
Unul dintre parteneri poate alege să folosească iubirea de tipul „doar dacă și tu” (nu vei mai cheltui atât de mult, vei înceta să mă critici, te vei implica mai mult în educaţia copiilor etc.), așezând sub lumina reflectorului schimbări adeseori necesare, legitime, pe care celălalt tergiversează să le facă. Această atitudine anulează libertatea partenerului de a face și greșeli, o faţetă a harului „cel mai greu de acordat partenerului de viaţă”, probabil și pentru că, în cuplu, greșelile unuia sunt plătite în mai mică sau mai mare măsură de ambii.[15]
Numai că această atitudine împiedică partenerul de dincolo de lentilă să se simtă iubit indiferent de performanţele sale, obligându-l să trăiască sub tirania unei iubiri care ţine scorul cu acribie. Matematica divină are însă mai puţin de-a face cu scrobeala unui registru contabil și mai mult cu harul care își reînnoiește oferta oricât de blamabile sau de dureroase ar fi greșelile noastre, separând persoana de acţiunile ei.
În cele din urmă, conchide Kimmel, lentila harului ne oferă perspectiva corectă asupra relaţiei și a partenerului de viaţă, pentru că oricine a intrat într-un legământ cu Dumnezeu are de făcut niște alegeri, iar acestea nu trebuie să graviteze în jurul acţiunilor partenerului, cât în jurul acţiunilor lui Dumnezeu. Uneori harul devine abraziv: nu ignoră comportamentele inacceptabile și nu eludează consecinţele acestora, tocmai pentru că dorește binele persoanei iubite; însă întotdeauna păstrează marca atitudinii Celui care le-a oferit tot ce avea mai bun celor nevrednici să fie atinși de risipa unei asemenea dăruiri.
Vinul cel bun se decantează la final
Declaraţiile de dragoste inedite, recurgerea la flash-moburi care să adauge strălucire cererii în căsătorie, nunţile cu aranjamente ce dezechilibrează bugetul nu pot constitui decât un cadru fulgurant pentru o iubire chemată să reziste tuturor intemperiilor vieţii.
Domnul M., personajul unui scenariu distopic marca Matei Vișniec[16], așteaptă cu înfrigurare livrarea unei fraze de început de roman, promise de o misterioasă organizaţie literară. Fragmentul introductiv ar fi atât de bine scris ,încât să îl propulseze pe scriitor în rândul laureaţilor cu Nobel, cum se întâmplase de altfel cu alţi vechi clienţi, printre care Kafka, Camus sau Hemingway. Așteptarea interminabilă se încheie atunci când domnul M. intră în sfârșit în posesia incipitului promis, doar pentru a realiza că este un dublu final, al romanului și al vieţii lui.
Nu există reţete universal valabile pentru o căsnicie fericită, așa cum nu se poate construi o frază prin care autorul să își adjudece Nobelul, deși negustorii de iluzii vor prospera întotdeauna.
Dar ne este oferit ajutor pentru a deveni veritabile nestemate într-o relaţie care se cimentează în dragostea Lui, și nu în fragilitatea dragostei umane, până când unul va trebui să-și ia la revedere de la celălalt, la capăt de viaţă și la început de înveșnicire a unei iubiri zămislite în teacă de lut, dar scăldate în toate nuanţele harului.
