Zvonuri dantelate pluteau prin campusul studenţesc din Sagunto (Valencia, Spania): unul dintre băieţii americani, veniţi în Spania pentru un an de studiu, Devin, se întâlnea cu Teresa, studenta din anul II de la Teologie, pe care era greu să nu o remarci: frumuseţea izbitoare și firea ei veselă atrăgeau privirile ca un magnet. Nimeni nu bănuia atunci, nici măcar protagoniștii acestei relaţii, că povestea lor de iubire avea să fie în centrul atenţiei (și rugăciunii) multor persoane, pentru trei ani, ţesuţi în fire de frumuseţe, speranţă și suferinţă.

Teresa era din Portugalia, dar pasiunea ei pentru teologie o purtase până la Sagunto. Devin locuia în Carolina de Nord, dar anul de studiu la Sagunto avea să îl familiarizeze cu Europa și cu sonoritatea limbii spaniole. Vacanţa de vară îi găsea pe cei doi într-o relaţie de câteva luni, care avea să treacă, odată cu sfârșitul de an universitar, într-un alt registru, de departe mai puţin satisfăcător, al relaţiilor la distanţă. Cel puţin pentru o vreme, pentru că Teresa abia își încheia cel de-al doilea an de studii.

La orizont se profilau însă nori mustind de vești rele, atât de nepotrivite cu viitorul sidefat pe care și-l creionaseră cei doi îndrăgostiţi. Teresa a fost diagnosticată cu cancer la sân, iar investigaţiile ulterioare aveau să releve faptul că era vorba de cancer în stadiul 4. Devin a decis să plece pentru trei luni în Portugalia și să-i fie alături Teresei, în timpul primelor ședinţe de chimioterapie.

Următorii doi ani aveau să fie un du-te-vino între două continente, Devin și Teresa întâlnindu-se când în Portugalia, când în Carolina de Nord, în vreme ce iubirea lor ţintea la o anvergură de veșnicie. Dacă îmi amintesc ceva despre postările Teresei din acea perioadă, acest ceva este densitatea speranţei ce răzbătea din fiecare cuvânt – toate rostirile ei revendicau invariabil promisiunile Scripturii. Și celebrau bucuria ei de a-l fi întâlnit pe Devin, pe care îl descria ca pe un adevărat erou. Unul al iubirii care nu se pipernicește în vreme furtunoasă. „Pe când lumea mea se prăbușea, Dumnezeu mi-a dat un dar minunat, așa că pot zâmbi”, scria Teresa la începutul anului 2013.

Fotografiile de la logodna celebrată în Statele Unite surprindeau o Teresa vizibil marcată de atacurile bolii și de agresivitatea tratamentelor medicale, dar cu aceeași scânteiere de veselie și de frumuseţe pe chip. Și un Devin atât de mândru de aleasa inimii lui! Băteau deja clopotele de nuntă și periplul obositor între două continente avea să ia sfârșit. În ultima călătorie în Portugalia, în primăvara lui 2014, Devin îi ceruse mâna alesei lui, și, curând, Teresa sosea în America, în sânul unei familii care o trata deja ca pe o fiică, pentru pregătirile unei nunţi atât de așteptate.

Pregătirile nu apucaseră să prindă contur când valul veștilor sumbre i-a lovit din nou pe îndrăgostiţi: tumoarea se extinsese la oase și la creier, prăbușind echilibrul fragil în care se menţinea organismul Teresei. În loc să pășească spre altar, Teresa și Devin au plonjat într-o ultimă luptă cu dușmanul perfid care nu voia să cedeze niciun pas dintr-un teritoriu aproape cucerit. Nouă luni mai târziu, pe 22 iunie 2015, Devin își anunţa prietenii, prin intermediul Facebookului, că logodnica lui murise.

O poveste de iubire emoţionantă apunea prematur, reamintindu-le cunoscuţilor, dacă mai era nevoie, că nu toate relaţiile au parte de epilogul decupat din basmele copilăriei: „Și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe…” Că fericirea, așa cum ne-o imaginăm și ne-o dorim noi, oamenii, e mai degrabă apanajul tărâmurilor cu suflu de îngeri decât al unui pământ îmbătrânit de suferinţă.

O întrebare ponosită și mereu nouă – „De ce?”

Ori de câte ori eforturile noastre grijulii de a evita impactul cu durerea eșuează, ies la iveală cele mai tocite întrebări de pe o planetă brăzdată de suferinţă: „De ce se întâmplă asta?”/ „De ce mie?”/ „De ce acum?”.

Suntem confuzi pentru că suferinţa sfidează graniţele dintre bine și rău, dintre dreptate și nedreptate, dintre vinovăţie și nevinovăţie, pentru că „nu urmează standardele stricte ale raţiunii sau tiparele clare ale previzibilului”[1].

Suferinţa nu doar activează întrebări și dileme chinuitoare, ci testează sever sau chiar bulversează toate certitudinile martorilor și – mai ales – ale victimelor ei. Iar certitudinile legate de Dumnezeu sunt, probabil, primele expuse revizuirii.

John Donne, poetul, avocatul și predicatorul englez ce a păstorit cea mai mare biserică din Londra secolului al XVII-lea, Catedrala „St. Paul”, a cunoscut toate temerile, surescitările și interogaţiile pe care le zămislește suferinţa. După o viaţă zbuciumată[2], marcată de pierderi multiple (și-a pierdut fratele în timpul detenţiei lui din motive religioase, și cinci copii, între care o fată de 18 ani), Donne este hirotonit la 42 de ani ca preot anglican. Doi ani mai târziu îi murea și soţia, lăsând în urmă șapte copii, iar Donne avea să oficieze slujba de înmormântare, alegând ca motto afirmaţia profetului Ieremia: „Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”[3]

Doar șase ani mai târziu, Donne prezenta simptome de ciumă – sau cel puţin astfel fusese diagnosticat de medicii vremii. Diagnosticul nu era nicidecum o surpriză: trei valuri de ciumă loviseră Londra, iar ultimul ucisese o treime dintre locuitorii ei. Era momentul ca preotul anglican să lupte cu Dumnezeu, în scrisorile-meditaţii pe care I le scrie și care vor fi mai târziu adunate într-o carte, Devotions Upon Emergent Occasions.

Schimbătoare și nenorocită este starea omului! În acest minut mi-e bine și în următorul minut sunt bolnav”[4], se lamentează Donne în prima dintre meditaţiile sale. Dislocat dintr-o viaţă care părea să își fi găsit în sfârșit tihna și rostul, el se compară cu un marinar pe care furtuna îl aruncă dintr-o parte în alta, fără vreo intenţie de a-l împinge spre ţărm. Este silit să își trăiască fricile în solitudinea impusă de însăși natura bolii sale – pericolul de contaminare îi ţine departe pe vizitatori de locul unde chiar și medicul sosește rar. E ca și cum ar fi murit deja, pentru tot restul lumii, dar e chiar mai rău de atât, constată el. Mort fiind, ceilalţi ar găsi antidotul pentru a împiedica transmiterea bolii: îngroparea. Câtă vreme e viu, unica soluţie constă în absenţa lor, care aruncă bolnavul într-o singurătate încercănată de temeri.

Timorat de iminenţa morţii, războindu-se cu propriile sale „de ce”-uri, Donne se întreabă dacă e părăsit de Dumnezeu în aceeași măsură în care e abandonat de semeni. Ar fi totuși posibil ca Dumnezeu să fie acolo, cu el, împărţind condiţiile detestabile ale carantinei?

În ciuda faptului că tentativele sale de a identifica motivele suferinţei se lovesc de uși închise, găsește alte răspunsuri, la fel de importante. Chinuit de vina trecutului său și de ideea că boala și moartea sunt o pedeapsă pentru păcatele săvârșite, Donne concluzionează, meditând la viaţa lui Iov: „Cu siguranţă nu ești Tu, nu este mâna Ta.”[5] În spatele focului, al vântului ucigaș, al atacului sabeenilor și haldeilor, care îl deposedaseră pe Iov de tot ce avea, nu se aflase Dumnezeu, chiar dacă Iov interpretase iniţial situaţia în această cheie.

Donne realizează că nici suferinţa lui nu era o măsură punitivă cu semnătura Divinităţii pe ea, ceea ce îl ajută să avanseze prin hăţișul temerilor sale, ghidat de lumina care fusese acolo dintotdeauna. „Deși unui slujitor atât de nesupus ca mine i-ar putea fi teamă să moară, la un stăpân atât de milostiv ca Tine nu mi-e teamă să vin”[6], notează Donne, conștient că stă pe pervazul dintre viaţă și moarte.

Lupta preotului anglican ia o turnură diferită în săptămânile în care febra îl ţintuiește la pat. Dacă la debutul bolii sale își manifesta dorinţa de „a se lua de piept cu Dumnezeu”, el sfârșește prin a se abandona în mâinile Sale, indiferent ce ar aduce viitorul (care, în ciuda evidenţei, urma să înregistreze vindecarea lui). Donne își dizolvă toate întrebările dureroase cu privire la viaţă și moarte în certitudinea unei iubiri care oferă sens și speranţă.

Poveștile de iubire nu trăiesc doar în filele de carte

Dragostea este cheia în care privește și Devin întreaga partitură a unei experienţe pe care o consideră cea mai grea dintre toate cele trăite până acum. Chiar în ziua în care Teresa se stinsese din viaţă, cuvintele prin care Devin anunţa tristul eveniment respirau recunoștinţă și încredere, nu deznădejde. „Una dintre luminile lui Dumnezeu s-a stins din lumea aceasta. Teresa Mendes a murit în această dimineaţă. (…) Ea mi-a arătat foarte multă dragoste și mi L-a arătat pe Dumnezeu”, scria Devin în iunie 2015. El menţiona faptul că Teresa a fost cea mai uimitoare persoană pe care a cunoscut-o și că va fi mereu recunoscător pentru binecuvântarea de a o fi avut, chiar în aceste circumstanţe, în viaţa lui.

Un an mai târziu, Devin își reînnoia recunoștinţa de a fi fost, pentru trei ani, parte din viaţa Teresei. Într-o postare de pe o reţea de socializare, el sublinia că Dumnezeu a fost Cel pe care S-a sprijinit în acei ultimi patru ani – același Dumnezeu în care se încrezuse Teresa în timpul suferinţei ei prelungite.

Dacă este ceva care uimește, e că Devin nu a menţionat nici măcar o dată că ar fi fost dezamăgit de Cel care nu intervenise pentru a schimba cursul evenimentelor. L-am întrebat pe Devin dacă s-a îndoit vreun moment de bunătatea lui Dumnezeu în timp ce lucrurile se precipitau spre un final nedorit. „Niciodată”, a venit răspunsul. Deși nu știe cum a primit puterea și curajul – în doza potrivită fiecărei zile –, totuși în miezul experienţei trăite s-a consolidat o certitudine: „Știam că Dumnezeu era întotdeauna acolo și că El era bun. Încă mai știu asta și astăzi.” Devin spune că a traversat fiecare etapă depinzând numai de Dumnezeu, conștient că nu deţinea resursele de a se descurca singur, că El i-a dat pace și putere ori de câte ori a simţit că nu poate merge mai departe.

Devin este încredinţat că rugăciunile lui n-au fost ignorate de Cel care a vegheat asupra unei relaţii în care frumuseţea și durerea au fost, aproape permanent, îngemănate. La unele, legate de pacea și de confortul sufletesc al Teresei în etapele agonizante ale bolii, a primit răspuns imediat. La altele, legate de vindecare, Dumnezeu va răspunde la vremea Lui, în termenii Lui, atunci când o va readuce la viaţă pe Teresa, pentru sănătate și tinereţe eternă. „Dumnezeu este bun și în viitor vom înţelege cu mult mai bine acest lucru”, îmi scria Devin.

La întrebarea dacă s-a gândit vreodată să pună capăt unei relaţii care avea să-i producă, fie mai devreme, fie mai târziu, o durere vie, Devin a replicat că a pleca de lângă fiinţa iubită nu a fost niciodată o opţiune. „Dragostea nu stă să aleagă între a pleca sau a rămâne. Dragostea stă și învaţă cum să trăiască în condiţiile pe care le oferă viaţa.” Poate că acesta este, până la urmă, portretul-robot al iubirii autentice.

Când dragostea este Răspunsul

Ca oameni, tânjim după tonurile de lumină ale finalurilor fericite. Doar că viaţa nu oferă garanţii că viitorul va curge molcom pe făgașul unei fericiri netulburate, nici nu livrează răspunsuri definitive la dilemele și durerile străpungătoare ale trecutului. Există o singură certitudine, pe care Devin a redat-o lapidar în corespondenţa purtată: „Dumnezeu este atât de bun!” Unii vor contesta această concluzie, pentru că suferinţa i-a împins în singurătatea unui iglu în care nimeni, nici măcar (sau mai ales) Dumnezeu nu e bine-venit. Alţii vor taxa drept naivitate ideea că iubirea divină încă mai pulsează în ţesuturile unei omeniri scufundate în suferinţă. Dar pentru protagoniștii acestei relaţii întrerupte în zorii ei, dragostea lui Dumnezeu a fost nodul în care și-au legat toate sentimentele, speranţele și temerile.

Povestea de iubire dintre Teresa și Devin nu a avut finalul fericit sperat de ei înșiși, de familiile lor și de mulţimea prietenilor și cunoscuţilor care s-au rugat pentru ei, în timp ce veștile pline de speranţă se intersectau cu cele descurajatoare.

Într-una dintre ultimele ei postări[7] pe pagina de Facebook care îi găzduia toate detaliile publice ale luptei cu cancerul, Teresa așeza un verset biblic ce dezvăluia faptul că speranţa ei se lega de ceva mai sigur decât vindecarea atât de mult așteptată. „Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire” (Psalmii 73:26).

Toate datele unei suferinţe greu de purtat trec, în viziunea lui Devin, prin axa dragostei. Dragostea Teresei i L-a descoperit pe Dumnezeu, iar dragostea Lui l-a făcut pe el în stare să reziste fiecărei zile în care i se deslușea tot mai clar perspectiva despărţirii.

Atunci când vorbește despre fosta lui logodnică, Devin o face folosind aceleași nuanţe inconfundabile ale dragostei. Ea l-a iubit pe Dumnezeu, scria el, și i-a iubit pe oameni cu o dragoste „frumoasă și neînfricată”.

În tot acest tablou, pare mai simplu de distins dragostea omului decât dragostea unui Dumnezeu care tace, în timp ce I se solicită un semn, un răspuns, un miracol. Iar această tăcere pare să ne abandoneze unei planete de provincie dintr-un univers absurd[8], așa cum se lamenta profesorul Miroiu, eroul unui text dramatic românesc.

Adevărul este că, așa cum Teresa și Devin nu au primit toate răspunsurile, nici noi nu le avem. Nu deţinem nimic mai mult (și nimic mai puţin) decât asigurările unui trecut în care Dumnezeu a pășit în lumea noastră pentru a sorbi toată suferinţa pe care o puteam îngrămădi asupra Lui și promisiunile unui viitor în care lacrimile vor fi definitiv șterse. Iar în intervalul plin de nebuloase dintre ele, se conturează imaginea Celui care a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21), purtând în trupul Său toate așchiile durerii noastre. Viaţa și moartea Lui ne sunt oferite ca Răspuns al tuturor întrebărilor noastre rostite și ascunse, până ce va veni vremea în care Îl vom vedea la fel de limpede cum suntem văzuţi de El.

Povestea Teresei, după cum era încredinţat logodnicul ei, nu s-a încheiat într-o zi de iunie. Dacă viaţa fiecăruia e doar un capitol într-un volum de anvergură al unui mare Romancier[9], atunci capitolul de final al istoriei ei n-a fost încă scris.

Deși nu știm toate detaliile despre acest final, faptul că Autorul lui a consimţit să devină Personaj în drama suferinţei oferă garanţia că strălucirea lui va depăși tot ce a fost trăit sau imaginat vreodată.

Footnotes
[1]„ Jerry Sittser, Voia lui Dumnezeu ca mod de viaţă, Kerigma, 2007.”
[2]„ Philip Yancey, Cu sufletul rămas în viaţă, Editura Aqua Forte, 2008.”
[3]„Plângerile lui Ieremia 3:1”.
[4]„John Donne, Devotions Upon Emergent Occasions, 1624, http://triggs.djvu.org/djvu-editions.com/DONNE/DEVOTIONS/Download.pdf ”.
[5]„ John Donne, op. cit.”
[6]„ Ibidem.”
[7]„Vezi pagina «Concro – Experiência Própria», facebook.com, https://www.facebook.com/CancroExperienciaPropria?ref=h”.
[8]„ Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră, Editura Gramar, 2013.”
[9]„ Analogie folosita de scriitorul C.S. Lewis (Jerry Sittser, op. cit.)”.

„ Jerry Sittser, Voia lui Dumnezeu ca mod de viaţă, Kerigma, 2007.”
„ Philip Yancey, Cu sufletul rămas în viaţă, Editura Aqua Forte, 2008.”
„Plângerile lui Ieremia 3:1”.
„John Donne, Devotions Upon Emergent Occasions, 1624, http://triggs.djvu.org/djvu-editions.com/DONNE/DEVOTIONS/Download.pdf ”.
„ John Donne, op. cit.”
„ Ibidem.”
„Vezi pagina «Concro – Experiência Própria», facebook.com, https://www.facebook.com/CancroExperienciaPropria?ref=h”.
„ Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră, Editura Gramar, 2013.”
„ Analogie folosita de scriitorul C.S. Lewis (Jerry Sittser, op. cit.)”.