La 27 de ani am simţit pentru prima dată îngrijorarea că timpul trece prea repede. În următorii câţiva ani, viteza cu care majoritatea prietenilor mei s-au căsătorit a fost următoarea sursă de îngrijorare.

Mi se părea că totul se întâmplă prea repede și îmi pierd prietenii în favoarea partenerilor cu care începeau o poveste exclusivistă. Am căutat să memorez secvenţe speciale din anii de început ai prieteniei lor sau din ziua nunţii, ca să le pot folosi în ceea ce intuiam că vor fi întâlnirile epice, de peste decenii, când, bătrâni cu toţii, urma să râdem complice, repovestindu-ne vieţile văzute prin ochii celorlalţi. Nu am intuit nici măcar o clipă că, la întâlnirea de peste timp, unii nu vor veni împreună cu cei de care i-am văzut îndrăgostindu-se la douăzeci și ceva de ani.

De când au început să apară aceste divorţuri sunt mult mai atent la orice lectură pe subiect. Așa mi-a atras atenţia studiul din 2002 al echipei coordonate de Linda J. Waite, de la Universitatea din Chicago, aparent primul studiu care a încercat să abordeze empiric o întrebare care, după logica convenţională, e aproape retorică: Ne face divorţul mai fericiţi decât continuarea unei căsnicii nefericite?

Câteva dintre concluziile studiului au darul să trezească apetitul oricui pentru o nouă grilă de lectură. Studiul a arătat că partenerii nefericiţi care au divorţat (recăsătoriţi sau nu) nu erau mai fericiţi, în medie, decât partenerii nefericiţi care nu au renunţat la căsnicia lor. Partenerii nefericiţi care au divorţat nu au cunoscut o diminuare a simptomelor depresiei și nici o creștere a nivelului stimei de sine, în medie, faţă de cei care nu au divorţat. Trei sferturi dintre soţii nemulţumiţi de căsnicia lor și nu mai puţin de opt din zece dintre cei care s-au declarat nu doar nefericiţi, ci foarte nefericiţi, dar care au evitat să divorţeze sau să se separe, au ajuns în termen de cinci ani la un mariaj fericit. Așadar, cele mai nefericite căsnicii au fost cele care au cunoscut cele mai dramatice transformări în bine.

Mai mult decât atât, din punct de vedere sociologic, în ciuda unor distincţii relativ minore, nu se poate spune că persoanele nemulţumite de căsnicia lor care au divorţat și cele care nu au divorţat sunt două categorii cu profiluri sociologice diferite, adaugă Waite. De asemenea, nici problemele maritale care dus la divorţ nu sunt esenţialmente diferite de cele pe care mulţi soţi decid să le depășească împreună. Și, atunci, ce anume îi împinge pe oameni la divorţ? O iluzie, răspunde succint Timothy Keller, iar pentru argumentarea acestui răspuns vă invit să citiţi cartea sa, The Meaning of Marriage (Sensul căsătoriei).

Linda Waite și echipa sa au descoperit, în schimb, că ceea ce le-a salvat și transformat căsnicia celor care au hotărât să nu divorţeze a fost etica solidă, care i-a determinat să nu cedeze în faţa problemelor serioase ale mariajelor lor, și convingerea că divorţul nu le va aduce beneficii. Membrii familiei, prietenii și consilierii care i-au susţinut în această direcţie au avut și ei un rol.

Departe de a vă propune înlocuirea facilă și nocivă a unui mit cu un altul, la finalul acestui editorial vă propun o întrebare care mi-aș dori să marcheze începutul unei analize atente și cu efecte benefice: E oare posibil ca modul în care gândim, aprioric, despre problemele maritale și despre modul în care ar trebui ele rezolvate să fie unul dintre sau poate cel mai important predictor al viitorului căsniciilor noastre?