„Ascultă la mine, vei trece prin iad. Mintea îţi va face mult zgomot. Vei ţipa într-un prosop și vei vorbi cu pereţii. (…) Vei vedea cuplurile de pe Facebook felicitându-se la aniversarea a 10, 20, 30 de ani împreună și le vei urî. Uneori vei simţi că meriţi tot ce ţi se întâmplă – să fii singur, departe de familia ta.”

Scriitorul Josh Max așterne într-un articol publicat în The New York Times gândurile despre experienţa divorţului său, sub forma unei scrisori pentru un prieten care urmează să străbată același drum. O scrisoare tulburătoare, pentru că aduce faţă în faţă frânturi ale unor realităţi antagonice.

Mai întâi, a fost tabloul luminos al îndrăgostirii, risipa de alb din ziua nunţii, focul de artificii al primilor ani. Dimineţi cu soare în care își urmărea partenera dormind, fără a-și putea imagina ce ar însemna viaţa fără ea. Răsuciri bruște ale vieţii, pierderea oamenilor dragi, șomaj, buzunare goale, perfect asortate bătrânei lor mașini – toate traversate umăr lângă umăr. Și, mai apoi, fisura din relaţie, crescând ameninţător, până la proporţiile unei falii. Dificultăţi financiare, muncă epuizantă, înstrăinare, dormitul frecvent pe canapea, mersul la terapeut, franjurarea ultimelor speranţe. Dintr-odată, divorţul nu mai însemna o statistică prăfuită sau o întâmplare nefericită traversată de necunoscuţi – era mai degrabă o realitate îngheţată, respirând șuierător în golul tot mai mare dimprejur.

Max spune că divorţul are conurile lui de întuneric, pe care trebuie să le parcurgi până la capăt, înainte să te aventurezi să spui că ești bine. La început, a trăit o senzaţie de eliberare, după încercuirea de lupte și tăceri vrăjmașe cu care se luptase pe ultima sută de metri a căsniciei. Începuse chiar să se întrebe de ce n-a plecat mai devreme. Apoi însă, ca după o anestezie eșuată, au început să curgă sentimentele de eșec, de vină pentru irosirea celor mai frumoși ani. Singurătatea a devenit tot mai adâncă, dorul – tot mai greu de strunit.

„Te vei gândi la soţia ta de 10.000 de ori pe zi. Vei vedea fotografiile din 1999 și vei dori ca lucrurile să fi mers altfel.” Există și un capăt al tunelului, spune autorul, dar până la primele raze de lumină, a apelat, aproape noapte de noapte, timp de un an, liniile telefonice anti-sinucidere.

Max ar putea părea unora slab de înger la confruntarea cu o realitate dură, dar atât de familiară epocii noastre. Iar dacă dramatismul relatării sale ar putea fi suspectat de o hiperbolizare menită să sporească efectul literar, studiile de specialitate confirmă faptul că impactul divorţului asupra stării fizice și psihice a foștilor parteneri poate fi unul dur.

Bunăstarea individuală, strâns legată de statutul marital

Există o diferenţă semnificativă între bunăstarea americanilor divorţaţi ori separaţi și cea a persoanelor căsătorite, conform datelor livrate în 2012 de Gallup-Healthways Welling Being Index.

Indicele de bunăstare este un instrument creat de compania Gallup și de platforma de implicare în sănătate și bunăstare Sharecare, pentru a măsura percepţiile americanilor asupra calităţii vieţii lor.

Cercetătorii au chestionat telefonic peste 350.000 de subiecţi, urmărind 6 indicatori: sănătatea emoţională, sănătatea fizică, evaluarea propriei vieţi, mediul de lucru, comportamente legate de sănătate și accesul la necesităţile de bază.

Concluzia sondajului a fost aceea că americanii căsătoriţi au cel mai înalt nivel de bunăstare (68,8 puncte din scorul maxim de 100, corespunzător „bunăstării ideale”), la polul opus situându-se americanii divorţaţi și cei separaţi (cu un scor de 59,7, respectiv 55,9). Faptul că există diferenţe atât de pregnante (aproximativ 13 puncte) date de un singur element – starea civilă a subiecţilor – a constituit revelaţia studiului. Prin comparaţie, a existat o diferenţă de maximum 5,2 puncte între grupurile rasiale diferite, una de 3,2 puncte între grupuri diferite de vârstă și o diferenţă de numai 0,1 puncte între cele două sexe.

Editorul Gallup Jeffrey Jones a declarat că acestea „ar putea fi cele mai mari diferenţe pe care le vedem pentru orice subgrup”, considerând că, deși uimitoare, rezultatele sunt justificate prin prisma „taxei emoţionale și financiare” pe care o percepe finalul unei căsnicii.

Seismele divorţului înregistrate pe scara stresului

Schimbările majore, dar și mai puţin importante din peisajul vieţii noastre cotidiene sunt însoţite de o creștere a nivelului de stres, potrivit scalei Holmes-Rahe.

În 1967, psihiatrii Thomas Holmes și Richard Rahe au încercat să determine dacă există o legătură între evenimentele stresante din viaţă și bolile de care suferă pacienţii. Peste 5.000 de pacienţi au fost solicitaţi să bifeze evenimentele stresante trăite, dintr-o listă de 43 de astfel de evenimente, iar concluzia psihiatrilor a fost că există o legătură detectabilă între evenimentele vieţii și bolile subiecţilor. Al doilea stresor major din scală este divorţul (73 de puncte), după moartea partenerului (care a primit un scor maxim, de 100 de puncte).

Scala Holmes-Rahe prezintă riscul de boală asociat situaţiilor de stres prin care poate trece o persoană: în timp ce un scor de 150 sau mai mic este corelat cu un risc scăzut de îmbolnăvire, persoanele cu scorul de 150-300 sau peste 300 se asociază unui risc moderat, respectiv semnificativ, de îmbolnăvire.

Divorţul poate să ridice scorul de stres al unei persoane, pentru că de regulă vine la pachet cu alte schimbări, al căror scor însumat poate fi semnificativ – schimbări în statutul financiar (38 de puncte), creșterea datoriilor (32), schimbarea condiţiilor de locuit (25), schimbarea obiceiurilor (24).

Potenţialul de stres al unui divorţ variază în funcţie de caracteristicile acestuia, punctează terapeuta Susan Pease Gadoua. „Cred că există mulţi oameni care ar spune că moartea unui soţ e mai aproape de un scor de 73 și un divorţ mai apropiat de 100 – în special cei care nu au dorit să divorţeze, nu au receptat din timp semnalele despărţirii sau au fost dependenţi financiar de parteneri”, spune terapeuta.

Gadoua a creat o scală a stresului produs de divorţ, inserând circumstanţe întâlnite în practica de terapie, unele dintre ele fiind asociate unui risc major de îmbolnăvire, precum încheierea abruptă a căsniciei (280), părăsirea domiciliului fără preaviz (300), vârsta mai mică de 5 ani a copiilor cuplului (150) sau faptul că soţii au o afacere împreună (225).

O pleiadă de studii au arătat că divorţul își pune amprenta puternic pe starea de sănătate a foștilor parteneri. Astfel, persoanele divorţate au mai multe simptome de depresie, fac alegeri mai puţin pozitive în privinţa sănătăţii (de exemplu, fumează sau consumă mai mult alcool) și sunt afectate de un spectru mai larg de afecţiuni cronice letale și neletale și de mai multe dizabilităţi și limitări funcţionale. De asemenea, persoanele divorţate au rate mai ridicate de mortalitate.

Adaptarea la despărţirea de partener are loc lent, necesitând între 2 și 4 ani, iar peste 40% dintre subiecţi nu reușesc să revină la echilibrul anterior nici la 5 ani după producerea divorţului, după cum subliniază un studiu care urmărește persoanele divorţate pe termen lung.

O serie de studii au încercat să sondeze mai adânc și să identifice dacă există diferenţe semnificative de sex în ce privește consecinţele divorţului.

Cine suferă mai mult după divorţ?

Cea mai izbitoare diferenţă ilustrată de studii a fost cea legată de costurile economice ale unui divorţ, care atârnă mai greu în cazul femeilor. În urma separării, femeile înregistrează o scădere accentuată a veniturilor și au un risc mai ridicat de sărăcie. Unul dintre studiile care au cuantificat această diferenţă economică între partenerii divorţaţi a estimat că divorţul aduce un declin financiar de 27% pentru femei și o creștere de 10% pentru bărbaţi. Veniturile unei femei la un an după divorţ reprezintă doar două treimi din cele ale foștilor soţi, a fost concluzia unei cercetări din 2007, publicate de cercetători germani.

Unele studii au sugerat că adaptarea în perioada de după divorţ avantajează femeile pe tărâmul sănătăţii fizice și emoţionale. Satisfacţia cu privire la viaţă a fost mai mică în rândul bărbaţilor divorţaţi, iar mortalitatea după divorţ, mai mare în rândul bărbaţilor, au arătat studii publicate în 2007 și 2012.

O primă explicaţie pentru această diferenţă a fost legată de câștigurile mai mari de sănătate pe care le înregistrează bărbaţii în timpul căsniciei. A doua explicaţie vizează diferenţele de abordare a problemelor maritale în perioada de dinaintea divorţului: femeile investesc mai mult pentru păstrarea relaţiei și suferă mai mult înainte ca divorţul să fie iminent, pe când adesea bărbaţii se simt mai frecvent luaţi prin surprindere de sfârșitul relaţiei, așa încât se confruntă cu perioada de adaptare la noua realitate mai târziu decât fostele partenere.

Nu toate studiile au identificat însă o diferenţă de sex în ce privește efectele divorţului asupra sănătăţii, iar altele au ajuns chiar la concluzia că femeile ar fi mai vulnerabile la aceste efecte.

Problemele privind custodia afectează ambii soţi, dar provocările sunt diferite. Părintele care primește custodia copiilor (de obicei, mama) se confruntă cu dificultăţi legate de creșterea copiilor. Despărţirea de copii afectează mai ales taţii, atunci când se tem să nu piardă contactul cu aceștia.

Șansele de recăsătorire sunt mai mari în cazul bărbaţilor divorţaţi. Partenerii cărora li se încredinţează copiii (în general, mamele) au mai puţine șanse de a se căsători din nou, arată un studiu efectuat în 5 state europene (Norvegia, Franţa, Germania, Rusia și România). În același timp, vârstele mai puţin tinere nu sunt atractive pe piaţa căsătoriei, cu atât mai puţin când este vorba de femei.

Un studiu de anvergură, care a analizat datele a peste 19.000 de vest-germani în perioada 1984-2015, a arătat că există foarte multe similitudini între femei și bărbaţi în ce privește consecinţele pe termen mediu ale divorţului, de la bunăstarea fizică și emoţională la integrarea socială a subiecţilor.

Bărbaţii s-au dovedit mai vulnerabili totuși la consecinţele pe termen scurt ale divorţului legate de bunăstarea psihologică, în timp ce femeile s-au confruntat cu dificultăţi cronice legate de venitul individual, creșterea riscului de sărăcie și provocarea de a fi părinte unic.

Desigur, nu în ultimul rând, divorţul afectează bunăstarea copiilor. Un studiu dintr-un lung șir care au analizat efectele despărţirii părinţilor asupra copiilor a arătat că, în familiile monoparentale cu mama văduvă, șansele copiilor de a-și continua studiile după liceu au fost mai mari decât în cazul copiilor crescuţi de mame divorţate. Un indiciu al faptului că efectul negativ al divorţului poate depăși impactul morţii unui părinte.

De ce divorţează cuplurile?

Fiecare familie este unică și fiecare divorţ are particularităţile sale, însă cercetările arată că există cauze comune ale despărţirii, care revin mereu de-a lungul anilor.

„Există fire comune, în principal pentru că relaţiile umane și condiţiile care le afectează sunt destul de asemănătoare, în ciuda diferenţelor individuale”, notează expertul în relaţii David Bennett.

Folosind datele din proiectul „Instabilitatea maritală de-a lungul vieţii” (o anchetă naţională a americanilor între anii 1980 și 1997), sociologii Paul Amato și Denise Previti au descoperit că persoanele care divorţaseră menţionau infidelitatea, incompatibilitatea, consumul de alcool și/sau droguri și înstrăinarea ca principale motive ale despărţirii.

Un sondaj telefonic efectuat în 2001 de un grup de cercetători în Oklahoma a arătat că primele 3 motive de divorţ ale respondenţilor se refereau la lipsa angajamentului în relaţie, conflicte excesive și infidelitate.

Regăsită pe ambele liste ale celor două investigaţii, infidelitatea poate constitui motivul principal (sau unic) al divorţului, dar poate fi și picătura care a umplut paharul după ani lungi de probleme în cuplu, subliniază profesorul de psihologie Scott Stanley.

Deși adulterul poate fi una dintre cele mai traumatizante experienţe, specialiștii susţin că există șanse și pentru astfel de relaţii, doar că drumul spre vindecare nu este ușor și e nevoie de două persoane pentru a putea fi parcurs până la capăt. Despre impactul adulterului în căsnicie și despre liniile directoare ale unei posibile reconcilieri, am scris pe larg în articolul Când toate indicatoarele au dispărut – cum să supravieţuiești unui adulter.

Înstrăinarea, un alt motiv invocat frecvent la desfacerea mariajului, se insinuează silenţios în relaţie, dar creează pagube iremediabile.

„E ca o farfurie rezistentă, pe care o scapi pe jos în mod repetat. Relaţia dezvoltă fisuri invizibile în structura ei. În cele din urmă, ajunge la o masă critică și se face ţăndări”, explică terapeutul de cuplu Stan Tatkin.

Un studiu din 2012 efectuat pe 886 de părinţi care începuseră procedurile de divorţ a arătat că înstrăinarea (55%) și faptul că nu mai reușeau să comunice cu partenerul (54%) fuseseră principalele cauze ale rupturii. Urmărind legătura dintre motivele destrămării mariajului și interesul partenerilor de reconciliere, cercetătorii au constatat că înstrăinarea, diferenţele de gusturi și problemele financiare se corelau negativ cu interesul pentru împăcare, în timp ce în cazurile de abuz și de infidelitate nu existau intenţii de reconciliere.

În cazul particular al abuzului, care traumatizează și pune uneori în pericol viaţa victimei, dar în același timp le formează tipare deformate de relaţionare copiilor din cuplu, poate fi nevoie de terapie sau de intervenţii rapide de scoatere a victimei din mediul abuzului, teme care au fost abordate în articolele din Semnele TimpuluiIubirea nu semnează pe vânătăi” și „Abuzul emoţional, ucigașul relaţiei de cuplu”).

Motivele care ţin cuplurile împreună

Exceptând agresiunea (fizică, sexuală, emoţională sau de alt tip), problemele din relaţiile nefericite sunt prezente și în relaţiile bune de cuplu, au spus în mod repetat specialiștii. Diferenţa esenţială se referă la modul în care partenerii se raportează la probleme, la relaţie și unul la celălalt.

Observând familiile care s-au reunit după ce al Doilea Război Mondial le separase, cercetătorul american Reuben Hill a încercat să explice de ce unele cupluri rezistau, ba chiar înfloreau, în aceleași condiţii în care alte cupluri deveneau tot mai fragile. Hill a observat că era vorba, în principiu, de doi factori: capacitatea cuplului de a depăși un eveniment neplăcut și modul în care este perceput și evaluat incidentul declanșator. Cercetările lui Hill au dus la crearea unui model de stres ABCX (unde A este factorul de stres, B reprezintă resursele existente, C reprezintă percepţia, iar X, criza).

Cercetătorii Hamilton McCubbin și Joan Peterson au extins acest model la un dublu model ABCX, arătând că, în timp ce o criză rareori vine singură, modul în care partenerii gestionează situaţia reprezintă un bun predictor al comportamentului într-o viitoare criză. Dacă situaţia de criză e rezolvată cu resursele cele mai bune, partenerii sunt mai bine echipaţi pentru a înfrunta următorul eveniment de stres din relaţie, dar, dacă situaţia critică nu poate fi dezamorsată corect, următoarea furtună va face pagube și mai mari.

Modul în care cuplurile se percep este foarte important pentru viitorul unei relaţii, subliniază și cercetătoarea Sandra Murray, care a observat că cei care își văd partenerul într-o lumină foarte bună, minimalizându-i punctele slabe, au relaţii satisfăcătoare și slab conflictuale. Nu înseamnă că aceste evaluări sunt neapărat corecte, motiv pentru care Murray le numește  „iluzii pozitive”, dar o viziune foarte optimistă asupra partenerului aduce o recoltă de satisfacţie cu mult mai consistentă decât una critică.

Gradul de mulţumire dintr-o relaţie va redefini multe dintre problemele cuplului, inclusiv definirea conflictelor. Amato și Prevetti au descoperit în studiul lor că persoanele divorţate care își învinuiau partenerul pentru eșecul mariajului erau de 6 ori mai numeroase decât cele care își atribuiau o parte din vină. În cuplurile fericite, partenerii obișnuiesc să dea vina pe cauze externe pentru evenimentele negative, în timp ce cuplurile nefericite joacă rolul învinuirii reciproce. Rezultatul este că primele își consolidează fericirea, în timp ce ultimele colectează și mai multe motive pentru a-și consolida viziunea negativă asupra relaţiei, punctează psihologii Eva Wunderer și Klaus Schneewind.

Avem tendinţa de a lua ca de la sine înţelese lucrurile bune care ni se întâmplă în viaţă. Cufundaţi în jilţul obișnuinţei, abia dacă mai remarcăm că relaţiile cele mai importante pe care le avem au nevoie de o mână dibace și grijulie, care să șteargă praful furișat pe la încheieturile lor.

În unul dintre romanele celebre ale scriitorului Elias Canetti, Teresa, menajera profesorului Peter Kien, face un gest care îl impresionează profund pe acesta, ba chiar contribuie la decizia lui de a o cere în căsătorie. Teresa e unul dintre personajele negative ale cărţii, caracterizându-se prin vanitate și lăcomie, pe care știe să le disimuleze într-o măsură suficient de bună încât Kien, profesorul care nu trăiește decât pentru cărţi și într-o lume a cărţilor, să nu le detecteze. Atunci când profesorul îi dăruiește o carte, Teresa își pune mănuși albe ca să o citească.

Decuplând acest gest de semnificaţiile lui meschine din roman, am putea alege mănușile albe ori de câte ori ne apropiem de aspectele mai colţuroase ale relaţiei de cuplu. George Bernard Shaw credea că a iubi înseamnă a exagera diferenţele dintre cel ales și orice altă persoană.

Indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat, nevoia de a „exagera” calităţile și valoarea persoanei iubite este cu atât mai importantă pe traseul relaţiei. Vulpea lui Saint-Exupery știa că oamenii devin de neînlocuit abia după ce își cheltuie timpul (și viaţa ) împreună. Iar „îmblânzirea” înseamnă, așa cum avea să afle Micul Prinţ, unirea a două inimi printr-un mănunchi de fire imposibil de rupt, care le face să aibă nevoie una de cealaltă atâta vreme cât ele bat încă.