O relaţie abuzivă, în care o persoană este supusă violenţei fizice, psihice, sociale sau spirituale ori respingerii, nu își găsește locul și nici justificarea într-o paradigmă creștină.
Violenţa domestică nu este doar un simptom care, cercetat și înţeles pe deplin, poate fi rezolvat. Ea reprezintă indiciul unor probleme biologice și psihologice care le afectează pe victime, pe agresori și pe martori – copii, părinţi, alţi membri ai familiei și prieteni.
Victimele sunt de obicei întrebate: „De ce nu pleci pur și simplu, dacă este atât de rău? De ce suporţi abuzurile? Ce ai făcut pentru a-l determina să se poarte așa? De ce nu-l dai pur și simplu afară?”
Astfel de întrebări vin de la persoane bine intenţionate, care adesea nu au nicio idee sau au o idee foarte vagă despre ce înseamnă pentru o victimă să se simtă cu totul lipsită de valoare, vinovată, rușinată, fără speranţă și fără putere. Aceste persoane nu înţeleg cum procesul abuzului degradează treptat o victimă – puţin câte puţin, bucată cu bucată. Poate că întrebările pe care oamenii ar trebui să și le pună sunt altele: „Ce pot face pentru a ajuta o victimă să părăsească relaţia abuzivă? De ce face abuzatorul acest lucru? Cum pot ajuta supravieţuitorul să fie în siguranţă?” Victimele au multe motive să rămână într-o relaţie abuzivă și relativ puţine instrumente pentru a reuși să plece.
Aproape toate femeile agresate încearcă să părăsească mediul abuziv la un moment dat. Pentru cele care pleacă, violenţa poate fi doar la început. Cu toate acestea, agresorii își intensifică violenţa atunci când o femeie încearcă să plece sau dă semne de independenţă. Agresorul poate încerca să o constrângă să se împace cu el sau să se răzbune pentru că este respins și abandonat. Bărbaţii care cred că partenerele lor le aparţin văd plecarea acestora ca pe o trădare supremă, care justifică represaliile. Coabitarea cu astfel de agresori este extrem de periculoasă, deoarece, pe măsură ce timpul trece, violenţa crește de obicei în frecvenţă și gravitate.
Citește și: Violenţa domestică | Ești destul de curajos să asculţi povestea victimelor?
Cei care nu înţeleg dinamica violenţei domestice cred că victima ar trebui să plece pur și simplu. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple cum se văd din exterior. Majoritatea femeilor aflate în relaţii abuzive au două opţiuni, ambele periculoase. Prima opţiune este să rămână cu agresorul. Dar bătaia este un tipar de comportament și nu începe cu o lovitură. Începe cu o privire tăioasă, cu o atitudine și o inflexiune a vocii. Deoarece comportamentul agresorului este calculat pentru a dezechilibra victima, aceasta este mai atentă și se străduiește mai mult să se conformeze dorinţelor agresorului. În momentul în care el o lovește, cel mai probabil victima crede că ea a provocat agresiunea și că o merită. A doua opţiune este să plece. Dar, în acest caz, ea riscă să-și piardă și mai mult stima de sine și se confruntă cu abuzuri umilitoare. Își va pierde siguranţa financiară (dacă are copii, subţierea venitului va fi resimţită și mai dureros), poziţia în comunitatea sau biserica ei și, în cele din urmă, își va pierde partenerul, pe care îl iubește încă, în ciuda comportamentului său crud.
De ce rămâne victima cu agresorul?
Rămâne din cauza fricii. Motivul major pentru care o victimă nu părăsește un mediu abuziv sau o relaţie abuzivă este frica. Temerile victimei nu sunt nefondate, dat fiind faptul că femeile agresate sunt cele mai expuse riscului atât în timp ce încearcă să părăsească agresorul, cât și după ce au ieșit din relaţie. Victima se teme că agresorul va răspândi zvonuri și minciuni despre ea și se simte prinsă în capcană, neajutorată și fără speranţă.
Rămâne din cauza lipsei de informaţie/educaţie. Unele femei agresate rămân pentru că nu primesc informaţii corecte despre agresiune. Familia, prietenii și agresorul le spun că alcoolul sau drogurile sunt cauza comportamentului violent. Li se spune că, dacă soţia și-ar ajuta mai mult soţul, atunci el s-ar schimba. Așa că ele încearcă la nesfârșit să își modifice comportamentul, doar pentru a asista la escaladarea violenţei și pentru a se trezi învinuite că nu s-au străduit suficient.
Rămâne pentru că efectele psihologice ale abuzului pot face dificilă plecarea. Victima crede că nu mai înseamnă nimic și că nu merită ceva mai bun. Se simte confuză și paralizată și nu are încredere să ia decizii. A fost atât de manipulată, încât simte că nu se poate descurca fără agresor. S-a obișnuit cu abuzul și se simte mai confortabil cu ceea ce cunoaște deja decât cu ceea ce ar putea experimenta într-o lume necunoscută.
Rămâne pentru că iubește. Persoanele care nu au suferit abuzuri pot găsi această atitudine greu de înţeles. Cultura noastră glorifică iubirea. Cântecele și filmele populare întăresc ideea că dragostea este cel mai important lucru în viaţă, iar oamenii – și în special femeile – ar trebui să facă orice pentru ea. Femeile își pot iubi agresorii și, în același timp, pot urî acţiunile lor violente și abuzive. Dar trebuie să li se reamintească faptul că, pentru a pleca, nu este nevoie să nu îl mai iubească pe agresor. Unele femei au dificultăţi în a pune capăt legăturii emoţionale pe care o au cu agresorul lor. Femeia abuzată îl crede pe agresor atunci când acesta îi spune că nu o va mai abuza niciodată. Ea îl crede atunci când pare să aibă remușcări și promite să meargă la consiliere sau la biserică. Ea simte că va suporta mânia lui Dumnezeu dacă îl părăsește și își încalcă jurămintele de căsătorie. Deoarece echivalează sexul cu intimitatea, ea decide că, atunci când soţul ei are relaţii intime cu ea și o tratează bine pentru o vreme, înseamnă că o iubește cu adevărat. Prin urmare, își reînnoiește dragostea și angajamentul faţă de el și așteaptă cu nerăbdare o relaţie fără abuzuri.
Rămâne din cauza grijii pentru copii. Responsabilitatea de a crește de una singură copiii poate fi copleșitoare. Ea nu vrea să le bulverseze viaţa. Adesea, agresorul o poate ameninţa că îi va lua copiii dacă încearcă să plece și/sau că îi va întoarce împotriva ei. Ea crede că, dacă pleacă, copiii o vor învinovăţi. I se spune că copiii ei au nevoie de un tată și că trebuie să crească într-o familie „adevărată”. A fi părinte singur este o experienţă grea – în cele mai bune condiţii –, dar pentru majoritatea femeilor, condiţiile sunt adesea departe de a fi echitabile. În plus, sistemul judiciar nu este întotdeauna de partea ei atunci când vine vorba de a obţine custodie comună sau custodia exclusivă a copiilor.
Rămâne pentru că se simte izolată. Izolarea poate fi rezultatul posesivităţii sau geloziei agresorului sau poate fi rezultatul încercării victimei de a ascunde semnele abuzului de lumea exterioară. Oricum ar fi, izolarea face multe victime să simtă că nu au unde să se refugieze. Poate că agresorul nu o lasă să iasă din casă sau poate că a ameninţat-o că va răni pe oricine sare în ajutorul victimei, inclusiv pe cei din familia ei. De asemenea, ea nu este crezută, dacă agresorul este popular, fermecător, educat, religios, bogat, frumos sau talentat.
Rămâne din cauza unui istoric familial de abuz. Este posibil ca tatăl victimei să o fi abuzat pe mama ei, așa că ea crede că abuzul este o parte a unei relaţii. Se gândește că, până la urmă, să fii lovit nu este cel mai rău lucru care se poate întâmpla într-o familie. Din moment ce părinţii ei au rămas împreună, deși relaţia era abuzivă și violentă, crede că și ea ar trebui să facă la fel.
Rămâne pentru că ajunge să creadă mesajele pe care le aude de la agresor: „Ești nebună”; „Nimeni n-o să te creadă”; „ Tu ești aia bolnavă; tu ai nevoie de ajutor”; „Ești isterică”; „Poliţia n-o să mă aresteze niciodată”; „Dacă pleci, o să te găsesc și-o să te omor. Îţi omor familia. N-o să scapi niciodată de mine.”
Rămâne pentru că are dependenţe care o împiedică să acţioneze. Agresorul o încurajează sau o constrânge să consume alcool sau droguri sau pornografie, dar îi sabotează recuperarea, împiedicând-o să obţină ajutor. Unele femei consumă alcool sau alte droguri pentru a anestezia durerea psihică, emoţională sau fizică generată de violenţă. Victimele pot lua tranchilizante pentru a-și calma „nervii”, dar puţine știu că tranchilizantele minore pot crea rapid o dependenţă gravă. O astfel de dependenţă de substanţe face ca victimele să fie mai puţin capabile să acţioneze pe cont propriu și le oferă agresorilor un instrument pentru a le discredita, învinui, umili și manipula.
Rămâne din cauza dependenţei economice. Realitatea economică pentru femei, în special pentru cele cu copii, este adesea sumbră. Agresorul tinde să controleze banii, inclusiv ceea ce câștigă ea. Ea poate simţi că este mai bine să suporte abuzul decât să ajungă pe stradă.
Rămâne din cauza presiunii altora. Cultura noastră transmite mesajul că valoarea unei femei stă în faptul de a fi într-o relaţie. Femeile fără partener tind să fie devalorizate. Prin urmare, ea crede că are nevoie de el pentru a-i oferi credibilitate, încredere în sine și motivaţie. Simte că, dacă pleacă, va fi dezonorată în comunitatea sau în biserica ei și va aduce rușine familiei ei. Chiar și Scriptura poate fi citată pentru a o încuraja să rămână într-o relaţie abuzivă.
Violenţa domestică și barierele în calea evadării din ea
Chiar și atunci când dorește să părăsească o relaţie abuzivă, victima se poate împiedica în multe bariere așezate în calea eliberării ei. Unele dintre barierele majore sunt: sistemul de justiţie, resursele, comunitatea și religia.
Sistemul de justiţie/problemele juridice: Poliţia tratează adesea incidentele de violenţă domestică mai degrabă ca pe simple „certuri” decât ca pe infracţiuni grave, în care o persoană agresează fizic o alta. Prin urmare, poliţia poate încerca să descurajeze femeile să depună plângere penală. Avocaţii pot fi, de asemenea, reticenţi în urmărirea penală a cazurilor. În plus, ordinele de restricţie impuse agresorilor nu îi împiedică prea mult să își repete comportamentul violent.
Barierele legate de resurse: O victimă a abuzurilor descoperă adesea că legăturile de familie și de prietenie sunt tensionate, rămânând dependentă psihologic și economic de partenerul abuziv. În plus, este posibil să nu fie conștientă de resursele de apărare și sprijin disponibile în comunitate. Este posibil să nu aibă un loc de muncă remunerat, să nu aibă o locuinţă în care să stea și să aibă copii de îngrijit. Fără resurse suficiente pentru a se descurca singură și cu un soţ abuziv care profită de situaţia ei economică, ea se poate afla într-o poziţie care nu îi oferă libertatea de a părăsi relaţia.
Barierele din partea comunităţii/societăţii: În multe culturi, femeile sunt învăţate că valoarea lor se măsoară prin capacitatea de a cuceri și de a păstra un bărbat. Atunci când au o astfel de viziune, oamenii se fac că nu văd violenţa conjugală, convinși că ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise este o chestiune privată și ar trebui să rămână în spatele acelor uși. Chiar și în comunităţile prietenoase cu femeile în dificultate, capacitatea de a ajuta este limitată și este posibil să nu existe resurse alternative.
Barierele religioase/bisericești: Aceasta poate fi o barieră formidabilă pentru femeile care doresc să caute o cale de ieșire din situaţiile abuzive. Unii clerici și lideri religioși (care pot fi neinformaţi, needucaţi sau lipsiţi de experienţă în ce privește dinamica violenţei domestice) pot aduce argumentul că încheierea unei relaţii abuzive și, în consecinţă, destrămarea unei căsnicii afectează negativ imaginea bisericii. Victima abuzului poate fi supusă presiunilor de a ceda în faţa unor astfel de argumente. Ea poate pierde sprijinul familiei și al membrilor bisericii cu mentalitate tradiţională, care cred că ar trebui să îndure totul pentru a-și menţine familia unită. I se poate spune că, dacă crede și se roagă suficient de mult, Dumnezeu îi va da puterea de a rezista.
De ce se întoarce victima la abuzator?
Nu este ceva neobișnuit ca o victimă a abuzului să plece pentru o vreme, iar apoi să se întoarcă la soţul ei. De ce se întoarce? Pot fi invocate mai multe motive. Ea simte că copiii ei au nevoie de tatăl lor și speră că viitorul ei va fi mai bun – că soţul ei va avea nevoie de ea și o va iubi. Poate că nu are încredere că i se va face dreptate în sistemul actual de justiţie civilă sau penală. Poate fi speriată de miturile care circulă despre adăposturi. Izolarea de prieteni, de familie și de resursele de sprijin ale comunităţii, teama de represalii și de singurătate, îngrijorarea că soţul ei ar putea fi arestat sau închis, falsa speranţă că el se va schimba sau presiunile culturale de a menţine familia unită cu orice preţ sunt, de asemenea, motive pentru care o victimă a abuzului alege să se întoarcă.
Sentimentul de rușine și vinovăţie, dorinţa sinceră de a le oferi copiilor un cămin cu doi părinţi, siguranţa economică, cheltuielile de judecată tot mai mari, convingerea că o terapie adecvată poate vindeca comportamentul soţului, problemele legate de custodia copiilor, costurile și teama de a locui singură, îngrijorarea legată de micșorarea scorului de credit sunt alte câteva motive pentru care femeile abuzate se întorc la soţii lor. În plus, miturile care circulă în societate (femeia este cea care a provocat violenţa, femeia exagerează, femeia provine dintr-un mediu defavorizat, lipsit de educaţie, bărbatul are o problemă în a-și controla stresul sau furia, dar acest lucru va dispărea în timp) joacă un rol în determinarea victimei abuzului să se întoarcă la partenerul ei.
Etapele eliberării din violenţa domestică
Studiile privind victimele abuzurilor relevă șapte etape prin care trece o persoană abuzată atunci când iese din relaţia cu agresorul.
Etapa 1: Negarea – Victima refuză să recunoască, chiar și faţă de ea însăși, că este abuzată sau că există o problemă în relaţie. Ea poate numi fiecare incident un „accident”.
Etapa 2: Justificarea – Victima abuzului recunoaște existenţa problemei. Dar găsește scuze pentru violenţa partenerului, aruncând vina pe circumstanţe precum stresul, dificultăţile financiare, situaţia la locul de muncă, dependenţa de substanţe chimice etc. Atunci când pericolul real sau perceput a trecut, ea își face iluzii cu privire la relaţie și se gândește sau vorbește despre cât de minunat este partenerul.
Etapa 3: Autoculpabilizarea – Victima continuă să se gândească la situaţia ei, dar se consideră responsabilă pentru aceasta. Ea crede că merită să fie lovită sau tratată rău. Simte că ceva este în neregulă cu ea, pentru că nu se poate ridica la înălţimea așteptărilor partenerului său. Ea crede că trebuie să își schimbe comportamentul pentru ca abuzul să înceteze.
Etapa 4: Conștientizarea – Victima nu-și mai asumă responsabilitatea pentru tratamentul abuziv al partenerului ei. Ea începe să realizeze că nimeni nu „merită” să fie abuzat. Cu toate acestea, ea este încă atașată de agresor. Este deschisă și caută informaţii despre abuz și încearcă să împărtășească toate datele pe care le are cu partenerul, în speranţa că acesta se va schimba și va înceta să o mai abuzeze. Ea speră în continuare să salveze relaţia.
Etapa 5: Acceptarea – Victima acceptă faptul că nu poate opri comportamentul violent al agresorului, că nu este responsabilă pentru comportamentul acestuia și că agresorul se va schimba doar dacă își dorește el însuși să se schimbe.
Etapa 6: Iertarea – Victima decide că nu se va mai supune abuzului și se hotărăște să obţină ajutor. Ea se iartă pe sine și îl iartă pe agresor, recunoscând că astfel poate merge mai departe.
Etapa 7: Vindecarea/împuternicirea – Victima caută resurse, explorează opţiuni, face alegeri pentru a crea o viaţă fără abuzuri pentru ea și familia ei. Se hotărăște să rămână pe calea recuperării, ajutându-i în același timp și pe alţii în călătoria vindecării și responsabilizării lor. Ea își apreciază și își îmbrăţișează identitatea și potenţialul în Hristos.
O femeie care ia decizia de a părăsi relaţia abuzivă caută să afle de ce a permis abuzul, de ce a fost predispusă la abuz și cum să pună capăt abuzului. Prin urmare, ea s-a plasat deja în afara rolului de victimă și se consideră o supravieţuitoare, o învingătoare. Chiar dacă, la începutul relaţiei, este posibil să nu dorească să pună capăt acesteia din cauza atașamentului emoţional, poziţia ei tinde să se schimbe pe măsură ce abuzul se intensifică.
Creștinul și violenţa domestică
În calitate de creștini, avem responsabilitatea de a ne îngriji de victimele abuzurilor. O relaţie abuzivă nu poate și nu trebuie justificată într-un cerc creștin. Categoric se poate argumenta că este datoria noastră creștină să ajungem la victimele abuzurilor și să le ajutăm să găsească un „adăpost în vreme de furtună”. Aceste victime au dreptul la o viaţă fără abuz, la un viitor plin de speranţă și la libertatea de a fi ele însele, fără teamă sau vină.
În calitate de creștini, misiunea noastră este să facem dreptate, să săvârșim fapte corecte, să acţionăm în conformitate cu legea divină. „Lucrarea neprihănirii va fi pacea; roadele neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie” (Isaia 32:17), scria profetul Isaia. Dacă pacea este privilegiul creștinului, trebuie să recunoaștem că toţi, inclusiv victimele abuzurilor, au dreptul de a se bucura de acest dar de obârșie nepământeană.
Mable C. Dunbar este președinta organizaţiei Women’s Healing and Empowerment Network. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
