Portret de mamă

Bucurii imposibil de explicat, nopţi nedormite, visuri împlinite, temeri întemeiate sau iraţionale, zâmbete largi, lacrimi, recompense neaşteptate, sacrificii – toate se amestecă în viaţa unui părinte responsabil în aşa fel încât este dificil de înţeles cum poate fi atât de greu şi atât de frumos în acelaşi timp.

Şi, deşi efortul ambilor părinţi este de necontestat, o atenţie specială li se oferă mamelor, poate şi datorită legăturii speciale pe care o au cu copiii lor.

Naveen Barakat este surprinsă de un fotograf UNICEF în timp ce o strânge în braţe pe Rasol, fetiţa ei de șase ani. Cu un zâmbet înţelegător, încearcă să o încurajeze să meargă la şcoală, locul de care îi este cel mai frică.

În urmă cu doar câteva luni, familia Barakat locuia într-un bloc din fâşia Gaza, din care au fost însă nevoiţi să fugă cu toţii atunci când zona a început să fie bombardată. În câteva ore, din casa lor nu au mai rămas decât nişte ruine. S-au refugiat într-o şcoală protejată de trupele Organizaţiei Naţiunilor Unite. Într-o noapte, clădirea şcolii a fost la rândul ei bombardată, iar Rasol şi sora ei, Samar, au văzut cum tatăl lor a murit sub dărâmături. Naveen a fost şi ea rănită grav, fetele scăpând doar cu răni uşoare de şrapnel.

Trecând peste suferinţa ei, Naveen face tot posibilul să le ofere fetelor puţină stabilitate. Stau înghesuite, împreună cu alte nouă persoane, în casa cu două camere a bunicului lor, dar sunt în siguranţă. Cele două fete sunt ajutate de psihologi UNICEF pentru a trece mai uşor peste traumă. Iar Naveen este mereu aproape atunci când au nevoie de consolări. „Copiii mei au pierdut totul şi au nevoie de tot ce le poate fi oferit. De acum, trebuie să le fiu şi mamă, şi tată.”

Xiang Yuncui şi nepoata ei Tan nu pot să treacă neobservate. Zi de zi, Yuncui îşi cară în spate nepoata mai bine de cinci kilometri, printr-o zonă muntoasă, pentru a o duce la şcoală. În China rurală, accesul la educaţie este unul dificil, în principal din cauza distanţelor lungi pe care copiii sunt nevoiţi să le parcurgă. Pentru copiii cu dizabilităţi, un asemenea efort este aproape imposibil.

Tan suferă de paralizie cerebrală, care i-a afectat picioarele, prin urmare nu poate să meargă singură la şcoală. Tatăl ei a murit într-un accident de maşină, iar mama lucrează pentru a întreţine familia. Singurul ajutor pe care poate să îl primească este din partea bunicii.

Indiferent de anotimp, acestea pornesc cu cel puţin două ore mai devreme pentru a ajunge la timp la şcoală. Bunica o aşteaptă să termine orele, apoi se întorc acasă. „O dată bunica a trebuit să alerge pentru a mă duce la timp la şcoală. A căzut şi şi-a julit genunchii. Cu toate acestea, a încercat să ascundă genunchii însângeraţi, ca să nu-i văd.”

Povestea celor două şi reportajele despre ele în presă au atras atenţia autorităţilor municipale, care i-au promis familiei că vor plăti operaţia care ar putea să o ajute pe Tan să meargă. Între timp, bunica a continuat să o ducă pe Tan în spate, la fel ca în ultimii trei ani, pe lungul drum spre şcoală.

Adelina Toncean avea doar 25 de ani atunci când Cristi a intrat în viaţa ei. I-a văzut poza într-un ziar din Constanţa, scria acolo că micuţul de doi ani avea nevoie de o operaţie pe inimă. Viaţa Adelinei era în plin avânt, lucra în asigurări şi avea o situaţie materială excelentă. Într-un fel pe care nu şi-l poate explica, a ştiut că Cristi va fi băiatul ei.

A mers să se intereseze la spital de situaţia lui, apoi a sunat la Cluj, unde fusese de asemenea internat şi de unde a aflat că starea lui nu mai avea soluţii. De la naştere era prin spitale, mama lui îl vizitase doar de câteva ori în tot acest timp.

Adelina a întrebat un medic cât avea să mai trăiască Cristi, iar acesta i-a recomandat să renunţe, pentru că în doi-trei ani avea să moară. Şocată de indiferenţa doctorului şi de condamnarea copilului la singurătate, Adelina a încercat să îl adopte. Mama biologică a refuzat, aşa că l-a luat în plasament.

Cristi, sau Blondie, aşa cum l-a alintat mai târziu, nu a murit după doi-trei ani. A ajuns la şcoală, iar Ade, aşa cum îi spunea Adelinei, a devenit prietena lui cea mai bună. „Noi ne priveam şi ne îmbrăţişam. Era prietenul meu. Mi-a dat cred cele mai bune sfaturi”, povesteşte Adelina.

În vara lui 2014, Cristi avea 13 ani şi se îndrăgostise pentru prima dată. La întoarcerea din vacanţă, starea i s-a înrăutăţit. Ştia că i se apropie sfârşitul. A murit la final de noiembrie. A lăsat în urma lui un jurnal şi o tânără răvăşită. Adelina și-a găsit refugiul în salvarea altor copii. Aşa l-a întâlnit pe Andrei, la doar două săptămâni de la moartea lui Cristi. Pentru Andrei, o operaţie pe inimă în Italia nu a fost prea târzie. A mers ea cu el şi l-a îngrijit după operaţie. Şi Andrei fusese abandonat în spital, aşa că a decis să-l adopte. Astăzi Andrei are patru ani şi este un băiat vesel şi iubitor.

După succesul operaţiei lui Andrei, Adelina şi-a dat seama cât de importantă este diagnosticarea la timp şi găsirea unor soluţii pentru copiii cu probleme grave. S-a alăturat unor asociaţii care luptă pentru a ajuta familii şi copii abandonaţi să depisteze repede bolile care ar putea fi tratate. Este în continuare alături de copiii abandonaţi în spitale, suferă şi se bucură împreună cu ei.

Poveşti ca cele ale lui Naveen, Yuncui sau ale Adelinei atrag atenţia presei şi ajung mai uşor la noi. În fiecare zi, peste tot în lume, milioane de poveşti rămân neştiute de majoritate. Fiecare avem însă exemple de mame care ne demonstrează cât de mult valorează zâmbetele, grija permanentă şi iubirea necondiţionată.