Cu două sau trei săptămâni înainte de 8 Martie, o cititoare a revistei Semnele timpului mi-a trimis un mesaj cu o întrebare la care nu am știut să răspund. O întrebare care mi-a reamintit că fiecare zi festivă, la fel ca cele obișnuite, e o înlănţuire de zâmbet și de suspin, de așteptări (ne)realiste și de dezamăgiri tăioase, de daruri valoroase și de pierderi de neînlocuit.
Mesajul, primit în urmă cu 3 ani, venea de la o tânără învăţătoare care presupunea, după ce îmi citise articolele, că aș fi putut să o ajut într-o problemă care o frământa. Unul dintre elevii ei, de numai 10 ani, își pierduse mama în urmă cu trei luni. Urma serbarea de 8 Martie[1], iar învăţătoarea se întreba care era cel mai bun mod de a-și ajuta elevul să treacă peste o zi care îi trezea amintiri dureroase. Nu știam care era opţiunea cea mai bună, așa că am pasat întrebarea unui specialist. Și mi-am adus aminte că eu însămi am avut două colege care și-au pierdut mama la vârste mici și că nimeni nu s-a întrebat cum fac faţă unei zile în care noi sărbătoream ceva ce ele pierduseră pentru tot restul vieţii.
Viaţa nu seamănă cu un film relaxant de pe Netflix și zilele festive nu arată nici ele ca decupate dintr-o reclamă. Nici măcar acolo unde există toate motivele pentru a celebra, nici măcar atunci când există un nesfârșit șir de daruri pentru care să fim recunoscători.
(In)evitabilele dezamăgiri ale unei zile festive
Coșuri cu lalele, cutii cu ciocolată, cine la restaurant, bilete la teatru și, eventual, câteva ore departe de forfota orașului? Uneori, 8 Martie poate fi așa, iar așteptările pe care le avem de la această zi sunt modelate mai mult decât am crede de valul de fotografii împânzind, într-o „asfixie festivă”, reţelele de socializare. Dar ar putea arăta și altfel (iar șansele de materializare a acestui scenariu sunt, de departe, mai mari) – cu cina pe jumătate pregătită și copii nedormiţi și mârâiţi, cu bucătăria vraiște și apa șiroind pe podeaua băii, cu obraji îmbujoraţi de febră și năsucuri înfundate, cu șosete desperecheate și cu nervi abia struniţi, pentru că nimeni nu a cumpărat pâine.
Sau, de ce nu, ar putea fi prezente elemente din ambele scenarii, mixate cu mai mult sau mai puţin succes. Sara Wallace, profesoară și autoare a mai multor cărţi, își amintește despre o încercare mai puţin fericită de a marca această zi, iar experienţa ei sună familiar mamelor, indiferent în ce parte a lumii trăiesc și în ce perioadă a anului sărbătoresc Ziua Femeii.
Soţul Sarei încercase să-i facă o surpriză, invitând-o la o cină mexicană, la restaurant. Invitaţia îi includea, firește, și pe ceilalţi membri ai familiei – patru băieţi vioi, cel mai mare având 6 ani. Seara s-a dovedit a fi, într-adevăr, un lanţ de surprize, începând cu timpul neobișnuit de lung petrecut în așteptarea felurilor comandate. O oră de așteptare trece greu și pentru adulţi, așa că nu e de mirare că au avut loc și câteva incidente care i-au căzut greu la stomac sărbătoritei. Un copil a vărsat apa pe masă, altul a căzut de pe scaun și s-a ales cu o vânătaie, iar al treilea s-a înecat cu chipsuri și a vomitat în farfurie. Când, în sfârșit, a venit mâncarea, și-au dat seama că nu era ceea ce comandaseră. La sfârșitul serii, Sara nu se simţea deloc ca o regină. Era doar o mamă istovită, care supravieţuise unei seri pline de eșecuri la care asistase mai mult public decât în mod obișnuit.
Citește și: De 8 martie, despre mama și saga unei moșteniri nepieritoare
Nu există o zi perfectă a mamei sau a femeii, concluzionează autoarea creștină Jill Savage, rememorând o astfel de zi care s-a terminat într-o fundătură a dezamăgirii. Analizând evenimentele, dar și propriile trăiri, Savage a realizat că așteptările ei neîmplinite, cu drojdia resentimentelor în ele, ruinaseră multe astfel de zile. Mergând pe firul timpului, și-a dat seama de trei tipuri de așteptări care se activau în preajma zilei festive. În primul rând, așteptarea ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel, deși există multe moduri de a sărbători o ocazie specială. În al doilea rând, așteptarea ca soţul și copiii să ghicească dorinţe despre care nu le vorbise niciodată, iar în al treilea rând, așteptările nerealiste, așadar cu șanse foarte mici de a fi împlinite.
În loc de a-și alimenta în continuare dezamăgirea, Savage a decis să își comunice dorinţele, să exerseze mai mult recunoștinţa („O inimă recunoscătoare îţi deschide ochii mai larg către binecuvântările zilei”) și să dea dovadă de har. Chiar dacă familia nu va încerca să-i facă ziua cu adevărat specială sau dacă, în ciuda eforturilor, rezultatul nu va fi cel dorit, femeia a decis că iubirea poate acoperi totul, de la imperfecţiunile celorlalţi la priorităţile diferite.
De la ce (credem că) merităm la ce am primit prin har
Dezamăgirea vine dintr-o viziune greșită asupra identităţii noastre și asupra a ceea ce trebuie celebrat, susţine și Sara Wallace, observând că adesea femeile așteaptă ca Ziua Femeii sau Ziua Mamei să fie o „zi de compensare” pentru că au fost, un an întreg, așa cum spune o memă care circulă pe Facebook: „bucătar, șofer, contabil, arbitru, consultant, asistentă, menajeră…”. Dacă ne măsurăm valoarea folosind aceste liste și vrem ca ceilalţi să ne aprecieze (oricât ar fi de just să o facă), vom juca mereu în defensivă, culegând în final o recoltă de dezamăgire. Până la urmă, ce cadou ar putea răsplăti eforturile unei mame?
„Maternitatea nu este un job, este o chemare.”
„Maternitatea nu este un job, este o chemare”, punctează scriitoarea, remarcând că accentul nu ar trebui să cadă pe ceea ce facem, ci pe ceea ce suntem – fiice ale lui Dumnezeu, care nu au nevoie să se îngrijoreze cu privire la identitatea lor. De fapt, câtă vreme ne concentrăm asupra noastră, avem nevoie să ne agăţăm de listele cu serviciile pe care le oferim și cu responsabilităţile pe care le purtăm. Dacă Dumnezeu este însă în centrul fiecărei zile și al fiecărei responsabilităţi îndeplinite, atunci ne putem odihni în El în momentele dificile și putem găsi adevăratele motive pentru a sărbători, conchide Wallace: faptul că orice dar bun este primit de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17), că puterea lui Dumnezeu se descoperă în slăbiciunea noastră (2 Corinteni 12:9) sau că suntem la distanţă de o rugăciune de înţelepciunea pe care El ne-o promite (Iacov 1:5).
„Pentru că meriţi” – acesta este laitmotivul mesajelor de marketing care devin tot mai zgomotoase în preajma unei sărbători confiscate, ca atâtea altele, de societatea consumeristă. E un mesaj care conţine o doză sănătoasă de adevăr, observă autoarea creștină Susan Narjala, subliniind că regăsește această mantră inclusiv în postările de pe bloguri creștine. Până la urmă, după un an în care ai fost dedicată 24 de ore din 24, 7 zile din 7 familiei tale, nu ai merita o zi în care să fii tratată regește?
Problema este că prea multe mame se simt neapreciate doar pentru că familia nu le-a oferit experienţe și cadouri demne de a ajunge pe Instagram, iar frustrarea, resentimentele și nemulţumirea sunt chiar după colţ. Cadourile și gesturile frumoase nu trebuie să ne alimenteze însă simţul valorii și nici nu ar trebui considerate recompense pentru slujirea mamei, scrie Narjala, subliniind că nu avem nevoie să renunţăm la Ziua Mamei sau la Ziua Femeii, ci doar la perspectiva asupra ei. Dacă vom renunţa la pretenţia de a fi scenariștii vieţii noastre, predându-i lui Dumnezeu acest rol, El ne va rescrie povestea. Iar noi vom (re)descoperi că mesele pe care le avem de gătit, casele pe care trebuie să le curăţăm și copiii pe care îi creștem sunt binecuvântările Lui, revărsarea unui har pe care nu l-am meritat niciodată.
Cum rămâne cu femeile care n-au niciun motiv să sărbătorească?
După ce a analizat cele 150 de reacţii oferite de femeile care au răspuns la o provocare lansată de scriitoarea Leslie Leyland Fields, aceasta a concluzionat că Ziua Femeii sau Ziua Mamei este foarte dureroasă pentru multe femei.
De fapt, deseori pastorii, bisericile, prietenii și familiile se confruntă cu această întrebare – cum ar putea sărbători (și cât de potrivit este să sărbătorească) fără să-i rănească și mai mult pe cei care nu au nimic de celebrat într-o astfel de zi. Poate fi vorba de o mamă care și-a înmormântat recent copilul, de un copil, tânăr sau adult rămas fără mamă, de o femeie care a sperat ani la rând că va deveni soţie și mamă, de cineva care a fost abandonat de propria mamă sau a avut o relaţie abuzivă cu aceasta, de o mamă nevoită să fie și tată pentru copiii ei, în urma divorţului sau a decesului partenerului.
„Dragostea cere un răspuns, dar nu primește întotdeauna unul. Cel puţin nu un răspuns așa cum ni-l dorim.”
Poate fi vorba de o mamă cu un copil autist, așa cum e Diane Dokko Kim, consilier pentru persoanele cu nevoi speciale. După 14 ani de terapie, fiul ei, Jeremy, are limbajul unui copil de 3 ani. Nu-i poate spune mamei lui un simplu „te iubesc”, cel puţin nu din proprie iniţiativă, ci doar dacă repetă cuvintele după ea. Diane povestește că a învăţat să aprecieze felicitările pe care le primește de Ziua Mamei, chiar dacă ele sunt desenate de un terapeut care conduce mâna lui Jeremy. „Dragostea cere un răspuns, dar nu primește întotdeauna unul. Cel puţin nu un răspuns așa cum ni-l dorim.”
Ziua Mamei nu e fericită pentru Diane, iar ea nici nu consideră că ar trebui să fie. Spune că Dumnezeu e suveran, așa că aceasta e o zi în care își amintește de binecuvântarea primită. E binecuvântată să vadă cum, în timp ce ea îngrijește de Jeremy, Dumnezeu se folosește de această experienţă pentru a o crește pe ea. Binecuvântată să descopere mai mult din tainele iubirii care S-a jertfit la cruce, în timp ce truda și dragostea ei nu primesc niciun cuvânt de mulţumire; binecuvântată să privească, dincolo de buchetele de flori și de felicitările pe care fiul ei nu i le poate oferi, la ziua în care va primi o răsplată dincolo de orice așteptare.
Trăim într-o cultură care ne încurajează să ne definim prin traumele noastre – abuz, lipsa părintelui, infertilitate –, dar creștinii sunt chemaţi să facă mai mult, scrie Leyland Fields, amintind de cuvintele apostolului Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12:15). Trupul lui Hristos este format (și) din femei cu diferite experienţe legate de maternitate, iar slujirea are loc prin împărtășirea bucuriei și durerii celuilalt, punctează scriitoarea.
Maternitatea continuă să fie un amestec de mare bucurie și de durere extraordinară.”
„Maternitatea continuă să fie un amestec de bucurie mare și de durere extraordinară”, punctează Courtney Doctor, profesoară de teologie. Durerea este o consecinţă a căderii în păcat – și ea trece dincolo de perimetrul durerii fizice resimţite la naștere, spune Doctor, amintind că avortul spontan, infertilitatea, problemele de sănătate ale bebelușilor, copiii rebeli sunt doar câteva dintre ramificaţiile acestei dureri. Prin urmare, Ziua Mamei sau Ziua Femeii este o ocazie de a plânge și de a ne bucura totodată, susţine Doctor. De a plânge cu toate mamele și femeile care și-au văzut visurile sfărâmate și de a ne bucura pentru toate binecuvântările care decurg din experienţa maternităţii, pentru toate mamele și pentru copiii primiţi, dar și pentru promisiunea lui Dumnezeu că, într-o zi, va șterge orice lacrimă din ochii noștri.
Pentru că trăim pe o planetă profund afectată de păcat, a devenit o normalitate ca o zi sau un eveniment să reprezinte o mare bucurie pentru unii și un motiv de suferinţă pentru alţii. Taryn Hayes, corealizatoarea podcastului The Lydia Project: Conversations with Christian Women, mărturisește că s-a gândit îndelung la modul în care biserica sau instituţiile creștine pot celebra acest dar extraordinar al maternităţii fără a-i răni mai adânc pe cei care suferă deja. Hayes s-a gândit adesea dacă și cum ar face faţă unei zile a mamei după ce și-ar pierde mama. Sau, în cel mai rău dintre scenarii, unul dintre copii. Admite că nu știe dacă bucuria din jurul ei nu ar depăși ceea ce poate suporta, dar este convinsă de un lucru: dacă durerea pierderii unui dar este atât de tăioasă, înseamnă că prezenţa acestuia a fost un motiv de mare bucurie; iar o bucurie de asemenea proporţii merită întotdeauna celebrată.
Ea speră că, atunci când va sosi o zi a mamei care îi va produce mai multă durere decât bucurie, va putea spune: „Este prea greu, prea dureros și prea devreme pentru mine, însă acest dar (…) merită sărbătorit. Te rog… sărbătorește tu pentru mine.”
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
