Tendinţele culturale acum la modă în Vest favorizează o abordare egalitaristă a vieţii. Oamenii au căpătat înclinarea de a considera fiinţele umane ca fiind rezultatul unei mașini perfect proiectate de producţie în masă. Mai ales geneticienii și sociologii se străduie din răsputeri să dovedească, cu ajutorul unui aparat impresionant de date știinţifice și formulări, faptul că toţi oamenii sunt în mod firesc egali, iar dacă unii sunt mai egali decât alţii atunci acest lucru s-ar datora educaţiei, ori mediului social și nu naturii. Iau excepţie de la acest punct de vedere general.”[1] (Carlo M. Cipolla)

Libertatea, egalitatea și fraternitatea au fost valorile în numele cărora s-au produs în lume revoluţiile ce au marcat trecerea de la feudalism la epoca modernă. Ele au fost lansate ca deviză a Revoluţiei Franceze de la 1789 și au fost preluate de pașoptiști, revoluţionarii europeni de la 1848. Spiritul acestor valori plana asupra artizanilor statelor naţionale din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Inclusiv românii unioniști de la 1918 se revendicau de la ideologia pașoptistă. În articolul precedent[2] observam că ideologiile progresiste ale modernităţii au produs, totuși, atâtea conflagraţii și convulsii sociale, în ciuda valorilor înalte clamate. Însă nu fraternitatea, ci lupta pentru supravieţuire și-a găsit loc în evoluţia istorică a statelor europene. Ne vom opri în articolul de faţă asupra celei de-a doua valori – egalitatea –, pentru a evalua în ce măsură ea a fost respectată și a dat roade în perioada Revoluţiei Franceze și după aceea.

Libertate, egalitate, fraternitate. Sau moartea!”

Aceasta era deviza completă lansată de revoluţionarii francezi de la 1789. Treptat, spiritul de sacrificiu a scăzut în cei zece ani de revoluţie și după ea. Astfel, posteritatea a preluat doar prima parte a formulei, fără alternativa sacrificiului suprem pentru promovarea celor trei valori. Acestea promiteau o formulă de guvernare corectă pentru toţi francezii, deveniţi cetăţeni egali în drepturi. Cetăţeanul este acel membru al unui stat, prin naștere sau prin naturalizare, care are anumite îndatoriri și beneficiază de anumite drepturi în relaţiile cu acel stat, în virtutea legilor acestuia.

Printr-o revoluţie sângeroasă prelungită, francezii au realizat trecerea dinspre feudalism spre capitalism: au abolit monarhia, privilegiile unor seniori, ale unor funcţii juridice și ale unor principate, cantoane sau orașe, ale aristocraţiei și clerului. Au desfiinţat obligaţiile și servituţile păturilor sociale joase, ale ţăranilor și lucrătorilor din manufacturi, sclavia. A fost favorizată burghezia în plină dezvoltare, statul a devenit laic, s-au confiscat averi și moșii, s-a trecut de la monarhie la republică, prin decapitarea regelui. Au fost promovate drepturile civile specifice modernităţii: dreptul la libertate, la siguranţă, la proprietate, la exprimarea ideilor și opiniilor, la judecata dreaptă, conform legii.

Însă, în procesul revoluţionar prelungit atâţia ani, au avut loc și evenimente negative care nu numai că încălcau sistematic acele drepturi, dar erau adesea abominabile: confruntări armate, corupţie, imoralitate, masacre, linșaje, trădări. De la simbolul eliberator al Bastiliei, temuta închisoare care a fost golită de revoluţionari, s-a trecut la simbolul mult mai terifiant al ghilotinei, cu spectacolele ei devenite populare, cotidiene. Dezbinările se nășteau perpetuu: între popor și armată, între gărzile naţionale și generali, între regaliști și republicani, laici și clerici, burghezie și clasele inferioare, moderaţi și radicali, catolicii ce recunoșteau autoritatea papei și cei care o refuzau, revoluţionari și contrarevoluţionari, orășeni și ţărani, familiști și aventurieri, comitete revoluţionare și „suspecţi” etc. În cele din urmă, toate au luat proporţiile unui război civil. Este de ajuns să evocăm, spre ilustrare, decretarea, în 1793, a „Legii Suspecţilor” faţă de idealurile Revoluţiei: într-o debandadă generală, un tribunal revoluţionar instituia teroarea, oricine, oricând, putând fi condamnat la moarte fără un proces just. Vânarea suspecţilor se baza pe un sistem de delaţiuni aproape mecanic și absurd, prin vigilenţa unor comitete de revoluţionari numite, ca o ironie a soartei, de „salvare publică” și „siguranţă naţională”[3]. Numai libertatea, egalitatea și fraternitatea nu se întrevedeau, într-o ţară zguduită din temelii, care pornise de la o situaţie economico-financiară falimentară și care a suferit de foame ani în șir. Ea s-a „redresat” economic doar prin expansiunile imperiale din epoca generalului Napoleon Bonaparte, începând cu 1798.

Reversul devizei

Din deviza călăuzitoare a francezilor se pare că moartea a prevalat în cei peste zece ani de revoluţie. Ea a înghiţit de-a valma zeci de mii de victime. Alte sute de mii au emigrat, chiar până în ţinuturile îngheţate ale Canadei. Istoria arată că încercarea revoluţionarilor francezi de a conduce ţara urmărind cele trei idealuri măreţe ale devizei lor s-a tradus în regimuri succesive de teroare și distrugere. Ce anume a fost greșit în ideologia și strategia revoluţionară? Cum ajung intenţiile bune să paveze drumul spre iad?

Răspunsul are cel puţin două părţi. O primă explicaţie ar fi că simplul apel la niște valori abstracte și la niște drepturi ideale nu era suficient pentru a pune bazele morale și apoi juridice ale societăţii. Revoluţia Franceză a fost o „revoluţie filosofică”[4], așa cum era criticată în epocă. Rezultatul a fost faptul că nu s-a putut convieţui în absenţa unui sistem de reguli civice, principii și norme morale la care să adere majoritatea membrilor societăţii și care, prin intermediul legilor, să ducă la stabilirea îndatoririlor și drepturilor specifice, concrete, ale membrilor societăţii. Schimbarea totală, propusă de Revoluţia Franceză, a dus, de fapt, la haos. Religia fiind abolită, morala publică, cu fundamentul ei religios, a fost și ea anulată.

O a doua explicaţie provine din maniera în care a debutat Revoluţia Franceză – cu proclamarea „Declaraţiei drepturilor omului și ale cetăţeanului” (La Déclaration des droits de l’homme et du citoyen). Când începi cu clamarea drepturilor, există riscul creării unui paradox: drepturile clamate să nu aibă un fundament în relaţiile dintre oameni și să nu poată fi instrumentate prin reglementarea conduitelor oamenilor. De pildă, degeaba decretezi că dreptul la proprietate este natural, inerent fiinţei umane, dacă nu sunt create condiţii sociale și economice concrete pentru ca individul să-și păstreze proprietatea ori dacă legile nu îi protejează proprietatea, pentru că, în aceste condiţii, el nu poate beneficia de dreptul său, nici nu poate trage la răspundere pe cineva pentru încălcarea lui.

Drepturile omului[5] au fost formulate în spiritul Iluminismului, curent de gândire influent în Europa secolului al XVIII-lea, dar și în America. Primul articol al Declaraţiei Drepturilor Omului prevede: „Oamenii sunt născuţi și rămân liberi și egali în drepturi. Diferenţierile sociale se pot întemeia doar pe binele comun”[6]. Formularea aceasta, deși pare simplă și perfect acceptabilă, ridică probleme referitoare la funcţionalitatea ei etică, socială și politică.

În primul rând, formula les hommes, deși este tradusă prin cuvântul „oamenii”, se referea doar la bărbaţii cetăţeni, nu la toţi oamenii.[7] Asta o face să nu fie, de fapt, atât de generoasă cu tot genul uman.

În al doilea rând, se enunţă un drept (egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor), dar el nu se asigură prin măsuri speciale, statale, legale, ci prin ceva ce se așteaptă din partea oamenilor, o atitudine de dorit: să se considere egali și să fie de acord cu privire la binele comun. Este evident că, dacă scenariul acesta nu este asumat în practică, din convingere sau de teama sancţiunilor, atunci dreptul enunţat rămâne abstract și complet nefuncţional. Presupuneau, oare, artizanii declaraţiei că oamenii se vor trata, dintr-odată, contrar tradiţiei milenare, pe o bază egalitară și vor căuta binele comun? Și dacă da, pe ce bază stătea această presupunere, oare?

Raţiune versus religie

Sub influenţa iluminiștilor (Voltaire, Rousseau, Diderot etc.), ce exaltau puterea raţiunii umane asupra prefacerii sociale și progresului, revoluţionarii francezi au mers până la absurd: au instaurat cultul Zeiţei Raţiunii. Ei au ajuns să transforme raţiunea umană într-o adevărată zeitate a societăţii lor secularizate. Într-o procesiune cu iz religios, au personificat-o printr-o dansatoare de moravuri ușoare, goală, pe care au întronat-o și i s-au închinat în Catedrala Notre Dame. Acestui ritual i-au urmat imitaţii în toate regiunile Franţei, în care cetăţenii se considerau iluminaţi de La Deésse de la Raison. Cultul ei era decretat „singurul cult adevărat”[8].

Și totuși, experienţele cotidiene de oriunde și de oricând ne arată că nu toţi oamenii au în mod egal raţiune și conștiinţă și că nici nu fac mereu uz de ele. Este un fapt care ţine de evidenţă și, pentru ceea ce este evident, nu mai sunt necesare argumente. În plus, oricine poate constata că un copil își formează în timp, prin maturizare, raţiunea și conștiinţa; este și motivul pentru care are drept de vot abia la ieșirea din adolescenţă. De asemenea, printr-o educaţie proastă, el poate eșua în acest proces de șlefuire a unor aptitudini înnăscute de a fi raţional și a acţiona conștient.

Astăzi se admite unanim, în teoriile și cercetările privind psihicul uman, faptul că omul nu este raţional pe de-a-ntregul în gândirea sa, ci este influenţat, fără să-și dea seama, de elemente non-raţionale. Acestea nu sunt neapărat iraţionale, dar sunt neconștientizate ca atare. Pot fi foarte diverse, în proporţii variabile, bune sau rele: sentimente, emoţii, intuiţii, instincte, fantasme, pulsiuni ale subconștientului, prejudecăţi, superstiţii, credinţe, raţionamente incorecte, trăiri neverbalizate, percepţii subliminale. De pildă, pentru aceeași convingere lucidă, conștientă: „Nu este bine să ucizi”, oamenii pot avea motivaţii și raţionamente foarte diferite: unul o poate susţine pentru că respectă dreptul la viaţă; altul, pentru că păzește o poruncă biblică; altul, pentru că se teme de pedeapsa legii; altul o adoptă pentru că a ucis și are mustrări de conștiinţă etc.

Inconștientul a fost postulat ca parte a vieţii psihice umane, alături de partea conștientă, în psihanaliză[9], apoi și în psihiatrie[10]și în psihologie[11]. El acţionează în mintea oricărui individ lucid, mai pronunţat sau mai vag, patogen sau nu, în funcţie de povestea de viaţă a individului, de personalitatea lui, de înzestrările lui intelectuale, de alegerile sale morale. Raţionarea este un proces care presupune și un efort de voinţă, de stăpânire a părţii non-raţionale a psihicului nostru. A fi raţional presupune o vigilenţă perpetuă faţă de derapajele părţii întunecate numite „inconștient”. De asemenea, a asculta glasul conștiinţei are o conotaţie morală: presupune discernerea între bine și rău și străduinţa de a alege totdeauna binele. Exemple de mari conștiinţe în istorie sunt câteva și nici acestea nu par să fi acţionat totdeauna pur raţional; stau mărturie biografiile lui Abraham Lincoln, Gandhi, maica Tereza, Churchill, Titulescu etc.

Chiar și înainte de dezvoltarea studiilor asupra psihicului se puteau constata realităţi evidente; puţini oameni își cultivă o conștiinţă superioară pentru a acţiona mereu în conformitate cu glasul ei interior. În general, oamenii se cred raţionali fără a fi ori aleg să nu-și exercite aptitudinile de a raţiona, atât cât le au. Sunt înclinaţi să dea ascultare pornirilor mai convenabile, dictate de interese, emoţii, instincte etc. Chiar oamenilor cu o înaltă instruire teoretică, știinţifică, se poate întâmpla să le lipsească o conștiinţă morală sănătoasă; una care să respecte normele etice viabile în comunitatea lor sau una care să îmbunătăţească normele existente deficitare. Iluminarea intelectuală nu este o garanţie a promovării valorilor libertăţii, demnităţii fiinţei umane sau a egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Toate acestea arată că rolul raţiunii în viaţa umană individuală și, mai ales, în cea colectivă este mai mic decât am dori. În cazul Franţei, aflată la răscrucea secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, este evident că măcar experienţa cotidiană trebuia să-i îndepărteze pe revoluţionari de presupunerea că oamenii opinează, aleg, decid și acţionează cu precădere pe baza deliberărilor și argumentelor raţionale.

Și totuși, ce îi determina pe revoluţionarii francezi să idealizeze raţiunea umană și s-o considere decisivă în conduita oamenilor? O explicaţie este oferită de istoricul francez Jacques Madaule, care subliniază: „Neîndoielnic, mișcarea filosofică din secolul al XVIII-lea a fost îndreptată mai mult împotriva bisericii decât împotriva puterii constituite. Când se vorbea de abuzuri, se aveau în vedere cele ale clerului tot atât cât ale monarhiei și privilegiaţilor. Prima sarcină a unui guvern «raţional» părea să fie zdrobirea puterii bisericii. Se uitase un lucru, și anume: deși catolicismul își pierduse cea mai mare parte din prestigiu în rândul claselor conducătoare, în schimb, credinţa se menţinuse cu tărie în popor, mai ales la ţară. Constituţia civilă a săpat astfel un șanţ între revoluţie și o parte din poporul Franţei.”[12]

Așadar postularea egalităţii în conștiinţă a oamenilor liberi, a bărbaţilor cetăţeni, nu putea fi decât un deziderat al burgheziei revoluţionare laice sau chiar o strategie manipulatorie pentru acţiunea de masă, dar nicidecum o realitate biologică, o virtute înnăscută a oricărui om. Pur și simplu, a fost inventată o egalitate de facto în întregul gen uman, ca unic motor al progresului, pentru a suplini raţiunea divină. Fusese abolită cu violenţă concepţia religioasă potrivit căreia raţiunea divină este sursa celei umane și se adresează omului prin conștiinţa lui. De unde își va lua omul, de acum încolo, puterea de a se ilumina? Din el însuși, după cum baronul Münchhausen se salva singur de la înec, trăgându-se de ceafă în sus. A fost o iluzie pe care faptele și evenimentele Revoluţiei au confirmat-o în cel mai tragic mod: tocmai în numele Raţiunii au avut loc orori consemnate pentru eternitate. În mod ironic, tocmai sediul fizic al raţionării, capul, a fost ghilotinat în zeci de mii de exemplare.

Au existat în epocă avertizări cu privire la pericolul ca valori precum raţiunea, libertatea și egalitatea, în absenţa moralităţii, să se transforme în haos. Edmund Burke[13] era criticul ideologiei revoluţionare franceze, propunând o altă variantă pentru trecerea la modernitate: prin reforme graduale, adaptate la situaţii concrete. Problemele de natură morală și politică nu sunt abstracte și nu pot fi rezolvate ca abstracţii, nici separate unele de altele – susţinea acesta. Ori, valori precum „libertate, egalitate, fraternitate”, deși generos clamate, sunt tot abstracţii și ele nu pot dicta, ca atare, reforme sau alte măsuri concrete în viaţa socială, politică, economică, religioasă etc. Dacă le considerăm valabile peste tot și întotdeauna, ele nu vor fi aplicabile nicăieri și niciodată.

Într-adevăr, să ne gândim cât de diferit înţeleg valoarea egalităţii de șanse la dezvoltarea umană următoarele categorii de persoane: un lider de sindicat, un bancher, un copil dintr-un orfelinat, o mamă divorţată, un dirijor, un arhitect, un papuaș, un nord-coreean etc.

Problemele morale și politice ţin de natura umană, dar iau totdeauna forme dictate de circumstanţe concrete – afirma Burke. Aceste circumstanţe sunt diverse, de aceea diversitatea trebuie respectată, pentru ca o guvernare să reflecte cât mai bine specificul unui popor, al unei comunităţi. Ori, revoluţionarii francezi s-au lăsat conduși de iluzia unor drepturi și valori abstracte, înnobilând nefondat Cetăţenii ca exponenţi ai fraternităţii și egalităţii. Ei au negat aspiraţia omului spre divinitate, implicit pe cea a atâtor semeni ai lor. Mai mult, au pus în opoziţie această aspiraţie cu raţiunea, ca și cum cei raţionali nu ar putea fi și credincioși. Idealizarea raţiunii a avut drept consecinţă descătușarea pornirilor iraţionale: regimul de teroare, cu zeci de mii de execuţii sângeroase și alte samavolnicii, torturi, mutilări, violuri, crime, furturi, răzbunări, incendieri de proprietăţi, peste o jumătate de milion de arestări etc.

Istoricul Madaule afirmă: „Totuși, de la această naţiune, care se naște în dureri, nu trebuie să cerem, în aceste începuturi anevoioase, omenie (…) pentru moment, avem o tiranie a necesităţii.”[14] Totuși, omenia ar fi fost prima condiţie pentru instaurarea unei egalităţi reale între cetăţenii Franţei, în cei peste zece ani de revoluţie. În lipsa raportării la o raţiune superioară, divină, care i-ar fi egalizat pe toţi oamenii în calitate de creaturi ale Creatorului și copii ai Săi, „egalităţile” acordate între ei sunt iluzorii; seamănă cu acelea ale unor orfani, coalizaţi în diverse „bisericuţe”, într-un mare orfelinat care este societatea.

Burke conchide: „Construcţia raţiunii trebuie văzută ca proces, mai degrabă decât ca produs.”[15] Raţiunea se exersează mereu și se regăsește în anumite practici, mai degrabă decât într-un dat al firii, într-un „monument” fix, generic, al minţii umane. Vom urmări, în articolul viitor, cum se articulează acest eșafodaj monstruos al raţiunii umane iluzorii, care aduce mai mult a eșafod al libertăţii decât a monument al iluminării.

Footnotes
[1]„ Carlo M. Cipolla, Legile de bază ale prostiei omenești, 1976.”
[2]„«Fraternitate sau lupta pentru supravieţuire», în revista Semnele timpului, februarie 2018, p. 4. ”.
[3]„A se vedea Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, București, Editura Politică, 1973.”
[4]„ Cf. Edmund Burke, Reflections on the French Revolution & Other Essays, London, J. M. Dent & Sons Ltd., 1951, pp. 128-129, 267 sqq.”
[5]„Drepturile omului vizau drepturi minime ale oricărui individ, considerate fundamentale în virtutea calităţii acestuia de fiinţă umană, egală cu toate celelalte fiinţe umane. Ele se originează în gândirea unor iluminiști precum Voltaire, Montesquieu, Rousseau etc., care au inspirat și formularea Drepturilor Omului (Bill of Rights) în Revoluţia din America, la 1788. Artizanul lor, Thomas Jefferson, era un apropiat al generalului Lafayette, artizanul listei Drepturilor Omului în varianta franceză.”
[6]„ Vezi art. «Declaration of the Rights of Man and of the Citizen», en.wikipedia.org ”.
[7]„Idem. ”.
[8]„    A. Thiers, History of the French Revolution, apud Ellen G. White, Tragedia veacurilor, București, Viaţă și Sănătate, 2011, pp. 207-208. ”.
[9]„Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990.”
[10]„ Henry Ey, Conştiinţa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.”
[11]„ Jonathan Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, București, Humanitas, 2016, p. 15.”
[12]„ J. Madaule, op. cit., p. 166.”
[13]„  Edmund Burke, op. cit., p. 267 sqq., pagini în care filosoful englez critică moralitatea concepţiilor lui Jean-Jacques Rousseau.”
[14]„ J. Madaule, op. cit., pp. 175-176.”
[15]„  E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, București, Nemira, 2000, pp. 6-7 sqq.”

„ Carlo M. Cipolla, Legile de bază ale prostiei omenești, 1976.”
„«Fraternitate sau lupta pentru supravieţuire», în revista Semnele timpului, februarie 2018, p. 4. ”.
„A se vedea Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, București, Editura Politică, 1973.”
„ Cf. Edmund Burke, Reflections on the French Revolution & Other Essays, London, J. M. Dent & Sons Ltd., 1951, pp. 128-129, 267 sqq.”
„Drepturile omului vizau drepturi minime ale oricărui individ, considerate fundamentale în virtutea calităţii acestuia de fiinţă umană, egală cu toate celelalte fiinţe umane. Ele se originează în gândirea unor iluminiști precum Voltaire, Montesquieu, Rousseau etc., care au inspirat și formularea Drepturilor Omului (Bill of Rights) în Revoluţia din America, la 1788. Artizanul lor, Thomas Jefferson, era un apropiat al generalului Lafayette, artizanul listei Drepturilor Omului în varianta franceză.”
„ Vezi art. «Declaration of the Rights of Man and of the Citizen», en.wikipedia.org ”.
„Idem. ”.
„    A. Thiers, History of the French Revolution, apud Ellen G. White, Tragedia veacurilor, București, Viaţă și Sănătate, 2011, pp. 207-208. ”.
„Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990.”
„ Henry Ey, Conştiinţa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.”
„ Jonathan Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, București, Humanitas, 2016, p. 15.”
„ J. Madaule, op. cit., p. 166.”
„  Edmund Burke, op. cit., p. 267 sqq., pagini în care filosoful englez critică moralitatea concepţiilor lui Jean-Jacques Rousseau.”
„ J. Madaule, op. cit., pp. 175-176.”
„  E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, București, Nemira, 2000, pp. 6-7 sqq.”
SURSĂ:Semnele timpului, martie 2018, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.