Lecţii despre societate, dintr-un experiment surprinzător

377

Două fetiţe de cinci și şapte ani, bine îmbrăcate, au rătăcit într-o zonă aglomerată dintr-un centru comercial din Londra. Nu erau la cerșit, însă privirile lor trădau că au nevoie de ajutor. Ceea ce a surprins o cameră ascunsă este uluitor: o singură persoană le-a abordat. Alte 616 le-au ignorat fără ezitare. Întâmplarea regizată de o televiziune din Marea Britanie ridică semne de întrebare cu privire la motivele care determină altruismul, mai ales atunci când este implicat un risc.

Timp de o oră, Uma şi Maya au simulat în cadrul unui experiment social faptul că s-au rătăcit de părinţii lor. Poate părea incredibil, însă nimeni nu s-a oprit să se intereseze de soarta lor, chiar dacă fetiţele stăteau în genunchi, singure, și aveau priviri care demascau o stare de neajutorare, relatează Daily Mail.

Mai multe persoane au fost întrebate, înainte de acest experiment, dacă s-ar implica în cazul în care ar vedea un copil care s-a pierdut. Au răspuns, fără vreo excepţie, în mod afirmativ (vezi video). Experimentul a arătat cu totul altceva. Mai întâi a intrat în scenă fetiţa de șapte ani cu o păpușă în braţe. După 20 de minute, nicio persoană nu s-a oprit să întrebe dacă Uma era bine.

Apoi, a fost și rândul surorii ei de cinci ani să ia parte la experiment. Maya a stat cu degetul mare în gură, apoi s-a pus în genunchi, privind spre cumpărători. În tot acest timp, o singură persoană s-a apropiat de una dintre fete. Este vorba de o bunică de peste 70 de ani.

„Stătea de prea mult timp singură, fără părinţi sau prieteni care să vină spre ea. Am ezitat să vin spre ea să o întreb dacă aşteaptă pe cineva şi am mers mai departe. Apoi, m-am gândit că trebuie să mă întorc, ca să fiu sigură", le-a spus femeia jurnaliştilor.

Poate că cea mai șocată de ceea ce a văzut a fost chiar mama fetiţelor, care privea întregul experiment dintr-un loc ascuns. Ea a menţionat că a fost „uluită" de gestul trecătorilor.

Românii, campioni în altruism?

 

Pare dificil de explicat această atitudine a britanicilor. Cu atât mai mult, cu cât un experiment cu multe similitudini a fost iniţiat recent de niște tineri în București. Cu rezultate semnificativ diferite. Un tânăr s-a dat drept nevăzător pentru a testa sunt reacţiile românilor puși în situaţia de a oferi ajutor. „Am vrut să văd cât de săritori sunt oamenii din Bucureşti, atunci când un orb are nevoie de ajutor. Trebuie să mărturisesc că am rămas fără cuvinte când am constatat câţi oameni m-au ajutat. Toată lumea m-a ajutat să-mi găsesc portofelul şi banii, telefonul sau să găsesc drumul spre casă. Mulţumesc!" sunt cuvintele scrise pe Youtube, de către actorul din clip.

Evident, am putea sugera, la prima vedere, că românii par mai altruiști decât britanicii. Și poate nu doar decât ei. De exemplu, nici americanii nu o duc mai bine. Doi tineri au vrut să testeze reacţiile studenţilor dintr-un campus universitar în faţa unui tânăr agresat de un altul. Cei doi au repetat scenele de brutalitate de aproape 20 de ori. Dezamăgirea iniţiatorilor a fost mare. Dintre cele 18 persoane în faţa cărora s-au desfăşurat actele de violenţă, doar 4 au luat atitudine şi au intervenit.

Să fie însă românii campioni în arta binefacerii? Alte experimente nu fac decât să accentueze miza și să arate că nu suntem unici. De exemplu, un experiment norvegian arată un copil de 11 ani care stă în frig, așteptând într-o staţie de autobuz. Camerele ascunse au surprins o sensibilitate neașteptată a cetăţenilor.

Un ajutor care nu mai vine

 

Un caz real petrecut anul trecut nu face decât să contrabalanseze starea de euforie care pare să fie generată de experimentul tinerilor din București. Atunci, la aproximativ 300 de metri de sediul guvernului, un individ necunoscut a violat o jurnalistă. Victima a declarat că a ţipat, a strigat, a făcut semne către oamenii care treceau pe acolo, dar ca aceștia au întors pur și simplu capul în altă parte. Colegii ei de la Europa FM au constatat cu surprindere că „deși colega noastră plângea, era în mod evident ameninţată și a fost împinsă sute de metri, nimeni nu a intervenit sau sunat la numărul de urgenţă 112."

Cum ar putea fi explicat acest gen de atitudini contrastante? Cazul Kitty Genovese poate aduce lumină. A devenit celebru pentru ceea ce în sociologia comportamentală este numit „efectul spectatorului". Dacă există un singur martor al unui eveniment ce necesită o intervenţie de ajutor, victima are 50% şanse să fie ajutată, însă dacă existau 5 martori, şansele de intervenţie în perioada menţionată sunt zero, susţine site-ul Scientia. Cu alte cuvinte, cu cât mai aglomerat este un loc, cu atât sunt mai puţine șanse ca o victimă să fie ajutată.

Un asemenea paradox se poate datora faptului că, de regulă, ne formăm o opinie despre ce se întâmplă bazându-ne pe semnalele pe care ni le trimit ceilalţi. Aşadar, dacă-i vedem pe ceilalţi trecând liniştiţi pe lângă cineva aflat în nevoie, presupunem că se cunoaşte starea acestuia și nu este cazul unei intervenţii.

Ajutăm, dar nu riscăm

De asemenea, ar mai trebui luat în calcul un aspect fundamental: asumarea riscului. Experţii au spus că reticenţa trecătorilor din Londra poate fi explicată parţial prin faptul că oamenii erau în primul rând prea grăbiţi. Ar fi explicaţia cea mai simplă. Dincolo de aceasta, mai apare o justificare chiar ciudată, în special în rândul bărbaţilor: orice ajutor pe care l-ar fi oferit fetiţelor ar fi fost interpretat greșit. Riscul era imens: acuzaţia de pedofilie.

În această privinţă, comentariul unui jurnalist britanic este extrem de usturător: „Aceste imagini sunt rușinoase. Dar rușinea trece dincolo de cei 616 oameni care au ignorat aceste fete. Rușinea aparţine unui întreg popor. Astăzi, copii nu îndrăznesc să întrebe, iar adulţii nu îndrăznesc să răspundă. Acest lucru nu se datorează faptului că ne pasă mai puţin de copii. Acesta este preţul plătit pentru o isterie legată de pedofilie."

Atunci când în ecuaţie intervine și riscul, preferinţa este pentru neintervenţie. Este mult mai simplu să ajuţi un orb decât să intervii în favoarea cuiva agresat. Faptul că martorii nu intervin mereu în situaţii care par clare în privinţa necesităţii intervenţiei ţine de natura umană, de modul în care percepem situaţia de moment. Nu este o problemă de gene naţionale, ci de educaţie. Iar înfruntarea riscului nu stă chiar la îndemâna oricui.