Mai bine deștept decât bogat – cu un amendament

144

Dacă am avea de ales între a ne naște bogaţi sau a ne naște deștepţi, mulţi dintre noi am alege să ne naștem deștepţi. Și am face bine. Un studiu recent explică de ce inteligenţa și motivaţia sunt mai importante pentru succes decât averea familiei. Însă dilema nu se rezolvă atât de simplu.

Pe termen lung, copiii deștepţi câștigă mai mult decât copiii bogaţi, sugerează un studiu de la Universitatea Brookings din Statele Unite. Cercetătorii au analizat modul în care inteligenţa, motivaţia și mobilitatea economică interacţionează, analizând un grup de subiecţi monitorizaţi în cadrul unui studiu guvernamental, începând cu anul 1979.

Concluzia cercetătorilor a fost că, dacă sunt deștepţi și motivaţi, copiii săraci au o șansă relativ decentă de a avansa pe scara socială, pătrunzând în pătura medie către superioară, dacă nu chiar mai sus. Peste 40% dintre adolescenţii cu venituri scăzute, care au avut scoruri încadrate în primele trei secţiuni ale testului de Calificare pentru Forţele Armate, au ajuns în primele două secţiuni ale venitului.

Inteligenţa nu a fost decisivă sau, cum spuneau cercetătorii „în termenii mobilităţii, este mai bine să fii deștept, motivat și bogat decât deștept, motivat și sărac.” În plus, autorii au observat existenţa unei „podele de sticlă” care îi împiedica pe mulţi dintre copiii cu venituri bune, dar „abilităţi mediocre” să alunece în sărăcie.

După acest studiu, s-ar putea concluziona că generaţia americană a anilor ’70 chiar a funcţionat după meritocraţia „visului american”. Problema pe care o semnalează însă Jordan Wissmann într-un editorial în The Atlantic, este că, din nefericire, copiii deștepţi sunt, de fapt, copiii bogaţi, iar asta dintr-o sumă de motive. Între acestea, probabil cel mai important este că, în SUA (ca și în alte ţări), copiii bogaţi sunt cei care au acces la educaţie, iar aceasta le afectează profund dezvoltarea cognitivă. Potrivit lui Wissmann, acesta ar fi și motivul pentru care economia americană, deși meritocratică prin definiţie, nu experimentează o mobilitate a claselor tipică unei astfel de definiţii.

O astfel de perspectivă o oglindește pe cea a președintelui Rezervei Federale, Ben Bernanke, care reclama nedreptatea sistemului meritocratic. „Singura cale prin care meritocraţia poate spera să fie etică (…) este aceea în care cei mai norocoși, în toate privinţele, sunt și cei care au cea mai mare responsabilitate să muncească mult, să contribuie la dezvoltarea lumii și să își împartă norocul cu ceilalţi”, spunea Bernanke într-un discurs adresat Promoţiei 2013 a absolvenţilor Universităţii Princeton. „După cum spune Evanghelia după Luca (și sunt sigur că rabinul meu mă va ierta că citez Noul Testament pentru o cauză nobilă), «cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult» (Luca 12:48).”

Mediul american este, desigur, diferit de cel românesc. Adoptând meritocraţia, cel puţin la nivel declarativ, americanii par să joace după alte reguli. Ceea ce arată însă studiul de la Brookings este că aceste reguli ar putea fi, în mare parte, necunoscute americanilor, cel puţin celor de rând.

Aceeași problemă o semnala și Alain de Botton, filosoful elveţian autor al cărţii Status Anxiety. El identifica în dorinţa de a „urca pe scara socială” una dintre cele mai acute probleme de ordin psihologic ale societăţilor moderne. Botton este de părere că societăţile democratice, care par să preţuiască egalitatea, generează inevitabil anxietate în cetăţenii lor. Aceasta fiindcă valorile asumate declarativ, dar nereflectate în realitatea din teren (cum este cazul accesului la educaţie), fac mai mult rău decât bine.