Adesea, încă de la primul test de sarcină ieşit pozitiv, părinţii își construiesc așteptări cu privire la copilul lor. Iar pe măsură ce micuţul crește, cresc și așteptările: emoţionale, cognitive, morale și academice. Deși este firesc să se întâmple așa din moment ce copiii au nevoie de standarde, așteptările părinţilor se dovedesc însă, de multe ori, a fi o sabie cu două tăișuri.

Paul, un tânăr din Bacău, a decis la 19 ani că nu mai vrea să trăiască. Nici tinereţea lui, nici viitorul pe care începea să și-l construiască, nici măcar dragostea familiei nu au fost mai importante pentru el decât nota la bacalaureat. Mâhnit de media 7,40 obţinută, care nu era de ajuns pentru a intra la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Cambridge, tânărul s-a aruncat în faţa unui tren. Decizia lui înfiorătoare a fost cu atât mai tragică cu cât, în urma contestaţiilor, media lui a crescut la 8,20 și ar fi fost suficientă pentru admiterea la universitatea britanică. Povestea lui Paul a creat un tumult în mediul online. Mulţi s-au grăbit să îi acuze pe părinţii adolescentului că l-ar fi presat prea mult ca să obţină note mari. Părinţii lui Paul și apropiaţii lor au dezminţit scenariul, însă în mintea multora acesta a persistat, probabil pentru că suntem foarte obișnuiţi cu ideea că părintele trebuie să își împingă copiii de la spate pentru a avea succes. Dar este greșită oare această idee?

Există studii care arată că impulsionarea dă roade. Așteptările parentale cu privire la rezultatele academice sunt un predictor mai bun pentru rezultatele copiilor decât alte tipuri populare de implicare parentală. Însă, pentru ca procesul să fie eficient și benefic, o relaţie strânsă și deschisă între părinţi și copii este vitală. În plus, părinţii trebuie să își dozeze așteptările și presiunea pe care o pun asupra copiilor. Din păcate, problema este că mulţi părinţi nu reușesc să ajungă la echilibrul necesar unei educaţii sănătoase pentru copiii lor.

Cu ce se hrănesc așteptările?

Nivelul veniturilor sau zona în care locuiește familia, sexul și personalitatea copilului, performanţele sale prezente au un rol deosebit de important în conturarea așteptărilor cu privire la performanţele și realizările academice ale acestuia. În SUA, dintre părinţii cu un venit anual mai mic de 25.000 de dolari, doar jumătate (49,9%) se așteaptă ca odraslele lor să obţină o diplomă de bacalaureat. În familiile cu venituri de peste 75.000 de dolari însă, nu mai puţin de 86,5% dintre părinţi manifestă această așteptare. De asemenea, dintre părinţii care consideră că au investit mult în relaţia lor cu copiii și în activităţile extrașcolare ale acestora (vizite la muzeu, concerte, situri arheologice etc.), 79% așteaptă de la copii să obţină cel puţin diploma de bacalaureat. Iar dintre cei care nu au investit în activităţi extrașcolare, 69% se așteaptă la cel puţin diploma de bacalaureat.

Drept sau, mai degrabă, nu, părinţii au așteptări academice mai mari de la fete decât de la băieţi, iar aceste diferenţe încep să devină tot mai evidente când copiii ajung în jurul vârstei de 12-13 ani. Aproape trei sferturi (74%) din părinţii de fete care au participat la un studiu de anvergură efectuat în anul 2003 și repetat în anul 2007 se așteptau ca fetele lor să obţină cel puţin o diplomă de bacalaureat, spre deosebire de părinţii de băieţi, care aveau această așteptare doar în proporţie de două treimi (66%).

Așteptările părinţilor privind rezultatele școlare viitoare ale copiilor lor sunt puternic influenţate de cât de bine se descurcă copilul la momentul prezent. Dintre părinţii ai căror copii aveau numai note de 10, nu mai puţin de 89% așteptau de la aceștia obţinerea unei diplome de bacalaureat la absolvirea liceului, în timp ce, dintre părinţii ai căror copii aveau cu precădere note de 5 și 6, doar 39% sperau ca, odată absolvenţi, copiii lor să obţină o diplomă de bacalaureat.

Efectul Pygmalion

Copiii ai căror părinţi așteaptă mult de la ei ajung să realizeze multe. În încercarea de a explica acest proces, Susan Holloway și Yoko Yamamoto vorbesc, într-una dintre cercetările lor, despre un fel de ereditate a valorilor: Fiindcă părinţii pun mare preţ pe notele mari, copiii ajung să le preţuiască și ei și să se străduiască să le obţină. Holloway și Yamamoto sunt convinse că, atunci când au așteptări reduse, părinţii manifestă mai degrabă ignoranţă faţă de sistemul școlar, în timp ce, dacă părinţilor le-ar fi consolidată încrederea în școală prin eficientizarea informării lor cu privire la beneficiile sistemului școlar, atunci părinţii ar putea să le transmită natural această încredere și copiilor. În același timp, cercetătorii consideră că dascălii care ar afla care sunt așteptările părinţilor de la copiii lor s-ar ocupa mai intens de acești elevi.

Ca o profeţie care se autoîmplinește, așteptările înalte motivează subtil, dar eficace. Este ceea ce psihologul Robert Rosenthal a numit „efectul Pygmalion”, inspirându-se din legenda sculptorului grec care, fascinat de frumuseţea propriei statui ce înfăţișa o femeie, a reușit să o aducă la viaţă prin dragostea lui şi intervenţia zeiţei Afrodita. Rosenthal a condus un experiment în cadrul căruia, ca primă etapă, elevilor dintr-o clasă primară li s-a aplicat un test de inteligenţă. Cercetătorii le-au comunicat apoi profesorilor că cinci dintre elevi au obţinut rezultate foarte bune și că au un real potenţial de dezvoltare. La sfârșitul anului, elevilor le-a fost testată din nou capacitatea și s-a remarcat că elevii nominalizaţi făcuseră, într-adevăr, un salt în dezvoltarea lor. Cercetătorii au dezvăluit însă că numele lor fuseseră alese aleatoriu din clasă și au concluzionat că rezultatul este urmarea faptului că profesorii, crezând că elevii respectivi au un potenţial mai mare decât colegii lor, i-au tratat diferenţiat.

Părintele-elicopter“ și idealurile transferate asupra copiilor

Totuși studiile se concentrează mai mult pe tendinţe și mai puţin pe nuanţe. Una dintre acestea este în mod particular importantă: așteptările parentale care ajung să controleze anormal existenţa copiilor. Literatura populară a inventat un concept în acest sens: „părintele-elicopter“. Genul respectiv de părinte survolează toate aspectele vieţii copilului, pentru a-l controla în cele mai mici amănunte. Un părinte-elicopter rezolvă problemele și ia deciziile importante în locul copiilor. În majoritatea cazurilor, asemenea părinţi manifestă afecţiune și sprijin, dar aceste aspecte pozitive nu sunt suficiente pentru a contracara efectul negativ al supraimplicării lor în viaţa copiilor.

Într-un articol detaliat, dr. Elaine Heffner, psihoterapeut și specialist în educaţie informală, vorbeşte despre așteptările care iau naștere din ambiţiile ratate ale părinţilor. Dr. Heffner îi soma pe părinţii-elicopter să își înfrunte ambiţiile și să le analizeze în mod realist, să nu uite că, deși le seamănă fizic, copiii sunt fiinţe independente, care au propriile personalităţi și vieţi de creionat.

În caz contrar, un eventual eșec va fi perceput dublu într-o familie în care succesul este un cuvânt de ordine: Nu doar părintele va resimţi nereușita, ci și copilul, care o va asimila ca pe un handicap personal. Lucrul acesta, spune dr. Heffner, se întâmplă atunci când părinţii își formulează greșit așteptările pozitive, punând o presiune imensă asupra copilului, dar și atunci când părinţii au așteptări negative, care iau naștere dintr-o gândire defectuoasă. În acest sens, Dr. Heffner oferă exemplul unui tată care considera că amabilitatea nativă a băiatului său era de fapt o dovadă de slăbiciune. Prin urmare, tatăl l-a înscris pe băiat la cursuri de karate și îi critica orice urmă de comportament cooperant sau amabil cu străinii.

Pentru că sunt prost“

Dr. Jim Taylor vine cu o taxonomie aparte a așteptărilor părinţilor, pentru a arăta modul în care acestea pot influenţa rezultatele copiilor. Acesta distinge între așteptările care pun accentul pe abilitate și așteptările care se concentrează pe rezultate. Însă despre ambele spune că sunt contraindicate.

Prin așteptări legate de abilitate, dr. Taylor înţelege situaţiile în care părinţii au anumite așteptări fiindcă văd/speră că cel mic are anumite abilităţi: „Știm că vei câștiga întrecerea pentru că ești cel mai bun sportiv.“ Problema cu aceste așteptări este lipsa controlului asupra abilităţilor. Copilul poate exersa ca să-și maximizeze abilitatea sau talentul, dar numai până la un anumit punct, în limita genelor primite. O altă problemă cu acest gen de așteptări este că, în caz de reuşită, copilul spune: „Am câștigat pentru că sunt talentat“, însă în aceeaşi măsură, în caz de eşec, el va spune: „Am pierdut pentru că sunt prost.“

Așteptările legate de rezultate sunt cele care evaluează succesul în funcţie de perfomanţe. Dificultatea apare când, deși copilul își dă toată silinţa să obţină un anumit rezultat (de exemplu premiul I), apare un copil mai capabil sau mai talentat, mai dedicat. Primul copil se va considera un ratat fiindcă se va uita la rezultatul său în comparaţie cu rezultatul elevului mai capabil, și nu la progresele pe care le-a făcut faţă de nivelul pe care el însuși îl înregistrase anterior. Este foarte important, spune dr. Taylor, să-i deprindem pe copii să se folosească de uneltele corecte în obţinerea succesului: devotament, muncă, disciplină, răbdare, concentrare, persistenţă, perseverenţă și o atitudine pozitivă.

Nu talentul, ci efortul contează

Opinia lui Taylor o reflectă pe cea a reputatului psiholog Carol Dweck. În urma unui studiu care a monitorizat evoluţia a 400 de elevi, Dweck a observat că a lăuda inteligenţa copilului îi diminuează acestuia forţa motivaţională și performanţa.

Autoarea explică faptul că laude precum: „Ce repede ai învăţat! Ești tare deștept!“ sunt dăunătoare, fiindcă îi transmit copilului ideea că ceea ce contează este o înzestrare a lui care este fixă, nu efortul său de a se dezvolta folosind această înzestrare. Talentul nu este suficient și acei copii cărora le este lăudat talentul nu vor mai face eforturi pentru a obţine performanţa. Similar, cei care se percep ca fiind lipsiţi de talent nu se vor strădui să își depășească limitele, pentru că nu vor considera că acest lucru este posibil fără talent.

Într-o privire de ansamblu, devine evident că nu talentul de a-i lăuda, ci efortul părinţilor de a-i încuraja eficient pe copii va genera rezultatele echilibrate pe care le așteaptă. Odată sensibilizaţi cu privire la greutatea pe care cuvintele și mai ales atitudinea lor o au în ochii copiilor, părinţii vor realiza că aceeași perseverenţă pe care vor să le-o insufle celor mici va trebui să fie mereu prioritară pe agenda lor de educatori pentru viaţă.