Nimic din ce trăia în America nu era ca în visul ei, cu excepţia casei angajatorilor săi, care arăta exact ca în calendarul adus de tatăl ei la întoarcerea din război. Uneori, izbucnea în plâns chiar și la masă, pentru că, atunci când ești mamă, ai vrea să împarţi tot ce e mai bun cu copiii tăi.

La 44 de ani, cu o diplomă de colegiu și un loc de muncă ce îi permitea să conceapă programe de nutriţie pentru copiii săraci din Filipine, dar nu și să-și întreţină familia numeroasă, Emma a luat o decizie grea: să plece singură în SUA ca să câștige banii necesari pentru a-și da cele șapte fete la colegiu. Oricum, la începutul anilor 2000, cartierul ei dintr-un oarecare oraș filipinez se golise de mame, plecate oriunde ar fi putut spera la un alt viitor pentru familia lor. Cu viza de turist în buzunar și cu un bagaj subţire în mână, Emma a dus o luptă aprigă cu ea însăși în timp ce le ștergea lacrimile copiilor. „Conștiinţa îmi zicea: «Nu-ţi lăsa copiii! Nu-i lăsa! Sunt mici și au nevoie de tine»”[1], povestește Emma.

Prima ei slujbă a fost aceea de dădacă a două surori de unu și, respectiv, de trei ani, către care și-a canalizat toată dragostea pe care ar fi vrut să o ofere copiilor ei, rămași departe. Plătită cu 375 de dolari pe săptămână, Emma a reușit să trimită acasă bani pentru a plăti două ajutoare care să se ocupe de fetele ei mai mici. Deseori, în timp ce îmbrăca fetiţele dimineaţa, Emma izbucnea în hohote de plâns, amintindu-și că altcineva le pregătește pe fetele ei pentru școală. Emma a început să-și imagineze lumea ca un lung șir de mame îngrijind fiecare de copiii alteia.

Suna acasă zilnic, pentru 15 minute, și avea nevoie de trei zile ca să își audă toate fetele. Fiecare avea alocate cinci minute, iar Emma auzea deseori plânsul mezinei, nemângâiată că surorile ei i-au consumat din preţiosul timp. Fetele îi scriau uneori, pentru a-i spune ce nu avuseseră timp la telefon, dar nu erau vești care să poată liniști o mamă. Tatăl lor bea foarte mult, așa că fetele o sfătuiau să nu-i mai trimită bani. Mae Ann, fiica mai mare, îi scria că se simte foarte singură de când a plecat, în timp ce mezina se simţea de-a dreptul pierdută fără mama.

Pentru sine, Emma păstra foarte puţini bani – dormea la subsolul casei și mânca aproape la fiecare masă o supă ieftină. În timp ce ea se străduia să trăiască cu doar 20 de dolari pe săptămână, rudele și prietenii nu conteneau să-i ceară bani. Sora ei a rugat-o să-și facă milă de ea, o prietenă a implorat-o să-i trimită orice sumă de bani poate, iar alţi prieteni i-au cerut bani de bilete pentru ca membrii familiilor lor să poată pleca în străinătate. În timp ce cunoscuţii îi scriau să o întrebe dacă a ajuns milionară, Emma nu a putut merge nici măcar la înmormântarea mamei ei. Costurile îngrijirii medicale și ale aranjamentelor de înmormântare, dar și ale biletelor pentru rudele care au participat la ceremonie nu i-au mai permis să își ia un bilet, așa că a jelit de la distanţă și și-a mai luat o slujbă, dormind uneori numai două ore pe noapte.

Angajatorii ei nu au tratat-o mereu corect, dar Emma se ghida după un proverb din ţara ei – „Dacă ganta (o cutie de măsurat cereale) este plină cu orez, poţi să răspunzi înapoi. Dacă nu, până atunci, rămâi tăcut.”

O vreme, fiicele ei au încercat să ghicească la ce eveniment de familie va sosi în sfârșit și Emma, dar cu timpul s-au resemnat. Refrenul Emmei: O să vin curând, curând, dar nu chiar acum, s-a tocit în cei 16 ani de când nu și-a mai văzut fetele decât pe Facebook. Acum Emma se gândește că 65 de ani ar fi vârsta potrivită să se întoarcă, dacă va reuși să economisească bani până atunci.

Emigrarea, văzută prin ochi de copil

Multe dintre mamele care și-au lăsat copiii în urmă ar fi în dificultate dacă li s-ar cere un verdict asupra alegerii pe care au făcut-o – una care le-a permis copiilor să-și împlinească unele dorinţe, altfel intangibile, și care le-a furat, în același timp, nu doar cei mai buni ani din viaţă, dar și cele mai preţioase amintiri. Rămași în urmă, nici copiii nu pot tranșa dilema alegerii perfecte, deși întotdeauna resimt golul, imposibil de umplut, pe care îl lasă plecarea de lungă durată a părintelui.

În Indonezia, există comunităţi întregi din care mamele au dispărut. Localnicii le numesc înţelegător sate fără mame. O astfel de localitate este Wanasaba. Reporterul BBC Rebecca Henschke s-a întâlnit cu copiii rămași acasă și cu poveștile înduioșătoare ale familiilor lor.[2]

Karimatul s-a despărţit de mama ei pe când avea un an, prea devreme să-i mai reţină chipul și chiar existenţa. Era în clasa întâi atunci când mama ei s-a întors să o vadă și reţine confuzia pe care a simţit-o în acel moment: „Îmi aduc aminte că mama plângea. I-a spus mătușii mele: «De ce nu știe că e fiica mea»?.

Karimatul are acum 13 ani și e sunată de mama ei zilnic, dar relaţia nu a mai ajuns așa de apropiată cum și-ar dori cea care i-a dat viaţă. Ori de câte ori vine în ţară, mama ei speră că vor petrece mai mult timp împreună, dar fata se grăbește mereu să ajungă la singura mamă pe care o cunoaște cu adevărat – mătușa ei, care îngrijește de opt nepoţi, de la fraţii și surorile ei plecate peste graniţă.

Ely Susiawati are 20 de ani și nu și-a mai îmbrăţișat mama de nouă ani. Suferă foarte mult din această cauză, dar acest sacrificiu a ajutat-o să fie prima femeie din familia ei care merge la facultate.

Lipsa de educaţie i-a forţat pe părinţii noștri să plece, și asta a fost o palmă foarte puternică. Dacă voi ajunge vreodată să lucrez în străinătate, nu voi fi obligată să fac așa ceva – o să merg să fac afaceri, spune fata pe care apelurile de la mama ei o bucură și o înlăcrimează deopotrivă.

Ce spun studiile despre cei rămași acasă

Migraţia internaţională are un impact semnificativ asupra sărăciei din ţările în curs de dezvoltare, a arătat un studiu din 2005 care a analizat date despre migraţie, transferuri de bani, inegalităţi și sărăcie în 71 de ţări în curs de dezvoltare. Cercetătorii au constatat că o creștere cu 10% a ponderii imigranţilor în populaţia unei ţări duce la scăderea, în ţările aflate în curs de dezvoltare, cu 2,1% a ponderii persoanelor nevoite să trăiască cu mai puţin de 1 dolar pe zi.[3]

Din punct de vedere economic, familia migrantului poate beneficia de o creștere a veniturilor familiei, ceea ce se traduce într-o alimentaţie mai bună, condiţii de locuit mai bune și acces la serviciile de îngrijire medicală și la educaţie, a arătat un studiu[4] care a analizat situaţia familiilor de migranţi din comunităţile rurale din Bangladesh.

În unele cazuri însă, situaţia economică a familiei migrantului poate fi și mai precară după plecarea lui, potrivit unui studiu care a analizat familiile din satele Nepalului. La începutul anilor 2000, până la 70% dintre bărbaţii nepalezi munceau în afara ţării, majoritatea în India, dar aveau acces doar la munca grea și la cea plătită prost. Dintre cele 628 de femei ai căror soţi erau migranţi, doar 48% primiseră bani în mod regulat, iar 22%, doar o dată pe an. În plus, 74% dintre femeile care primeau ajutor bănesc de la soţi au relatat că primeau mai puţin de 65 de dolari anual, o sumă mică inclusiv pentru nepalezi, iar 21% dintre femeile incluse în studiu au declarat că își permit să cumpere mai puţine alimente decât înainte de plecarea soţului.[5]

O serie de studii au arătat însă că, deși migraţia poate avea ca rezultat prosperitatea economică, familiile transnaţionale plătesc un cost social și psihologic semnificativ. Atunci când membrii-cheie ai familiei pleacă la muncă peste hotare, cei care rămân acasă suferă inevitabil un anumit grad de dislocare, perturbare și schimbare în aranjamentele de îngrijire[6].

Cercetările au arătat că daunele psihologice ale absenţei părintești depășesc beneficiile economice. Copiii rămași în urmă își pierd modelele, au parte de o supraveghere redusă și pot fi copleșiţi de sarcinile gospodărești care le aparţineau, în mod obișnuit, adulţilor. De asemenea, sunt mai predispuși la stres, au o stimă de sine scăzută și se luptă cu sentimentul de abandon, impactul cel mai puternic al separării de părinte fiind evidenţiat în intervalul 11-13 ani.[7]

Deși sentimentele de abandon se atenuează atunci când părintele reușește să menţină comunicarea de la distanţă cu copiii, migranţii cu nivel scăzut de calificare și cu salarii mici întâmpină dificultăţi în utilizarea tehnologiei, atât din cauză că aceasta nu este accesibilă bugetului lor, cât și din cauza infrastructurii slabe din ţările de origine. Un studiu din 2012 a arătat că deţinerea unui telefon în Vietnam era mai degrabă apanajul clasei de mijloc, preţul telefoanelor fiind prohibitiv, iar tarifele pentru trimiterea de SMS-uri și efectuarea apelurilor fiind de asemenea ridicate. Deși comunicarea prin internet este mai ieftină, nici ea nu este accesibilă pentru toată lumea – doar două familii din cele 0,6% care au spus că folosesc internetul dispuneau de calculatoare și conexiune la internet, restul luând legătura cu părintele migrant la intervale neregulate, variind de la o dată pe săptămână la o dată pe an.[8]

În timp ce majoritatea studiilor s-au concentrat pe consecinţele emigrării asupra bunăstării familiilor din ţări cu venituri medii și reduse, un studiu recent a inclus și ţările cu venituri ridicate, analizând inclusiv dimensiunile subiective ale bunăstării familiilor migranţilor. Analizând 144.001 persoane din 114 ţări, studiul a constatat că familiile migranţilor raportau niveluri mai înalte de satisfacţie, mai ales în ţările sărace. Aceste rezultate reflectă, potrivit cercetătorilor, atingerea securităţii financiare și perspectiva nouă pe care o deschide un membru al familiei care locuiește în afara ţării. În același timp, studiul a descoperit că plecarea membrilor apropiaţi ai familiei se asocia cu un nivel mai ridicat de stres și depresie, concluzionând că „emigraţia nu poate fi un substitut al dezvoltării economice și instituţionale în ţările din care provin migranţii[9].

O vrem înapoi, dar e prea târziu

În timp ce studiile și istoriile personale înregistrează adesea un tangaj între beneficiile și pierderile înregistrate de familiile separate de migraţie, există întotdeauna și cei care nu au nevoie de timp de reflecţie pentru a spune că plecarea a fost o greșeală tragică.

Când s-au îmbrăţișat de rămas bun și și-au șters lacrimile de pe obraji, nici Marilyn Porras Restor, nici cei trei copii ai ei nu ar fi putut bănui că era ultima dată când erau împreună. Marilyn și soţul ei lucrau de ani buni în Arabia Saudită, fiind doi dintre cei aproximativ 10 milioane de filipinezi care au plecat la muncă în străinătate și care trimit acasă sume care reprezintă aproape 15% din PIB-ul ţării.[10]

Obișnuiţi să fie contactaţi de mama lor pe Skype cel puţin o dată pe săptămână, copiii lui Marilyn s-au îngrijorat atunci când apelurile s-au oprit brusc. Mai mult de un an, familia ei nu a reușit să-i dea de urmă. După ce a lucrat în casa unui membru al familiei regale din Riyadh mai mult de un deceniu, femeia a dispărut, iar soţului ei, care lucra pentru altă familie, i s-a spus că a fost răpită și forţată să lucreze pentru o altă facţiune a casei regale. Nici poliţia, nici ambasada filipineză nu i-a ajutat în căutările lor agonizante, care s-au încheiat atunci când soţul lui Marilyn a fost chemat la morgă, să-i identifice cadavrul. De fapt, Marilyn era a patra femeie care dispărea de la aceeași adresă.

Tot ce vor copiii ei este să fie din nou acasă. O vrem înapoi, dar este prea târziu[11], povestea Lani, sora femeii, explicând că partea cea mai întunecată a istoriei se leagă de cele 12 luni în care a fost dispărută și despre care familia nu a primit nicio informaţie credibilă. Așa că a rămas cu cele mai terifiante scenarii derulându-se continuu în minte.

Pentru cei care se gândesc că autorităţile filipineze rămân impasibile la dispariţiile și morţile misterioase care continuă să aibă loc, Rothna Begum, de la organizaţia Human Rights Watch, subliniază că situaţia femeilor din Sierra Leone, Kenya sau Bangladesh este mult mai rea guvernul filipinez este considerat unul dintre cele proactive atunci când este vorba de lupta pentru drepturile lucrătorilor casnici din străinătate. De fapt, pretutindeni în lume, lucrătorii la domiciliu, în marea lor majoritate femei, reprezintă categoria cea mai expusă abuzului.

În spatele ușilor închise

La nivel global, există 67,1 milioane de lucrători casnici, iar dintre aceștia 11,5 milioane sunt migranţi, potrivit datelor oferite de entitatea Naţiunilor Unite pentru egalitatea de gen și emanciparea femeilor (UN Women). Femeile reprezintă aproape trei sferturi dintre lucrătorii casnici care lucrează în străinătate.[12]

Multe dintre sistemele juridice din lume le acordă puţine drepturi femeilor migrante, în timp ce angajatorilor le oferă impunitate, declară Begum, punctând faptul că munca ei a adus-o faţă în faţă cu latura întunecată a naturii umane: Este surprinzător ce cruzime poate apărea atunci când o persoană are control complet asupra alteia.”[13] Sistemul kafala[14], de exemplu, obligă lucrătorii să aibă un sponsor din ţara gazdă, de regulă angajatorul, care este responsabil pentru obţinerea vizei și pentru statutul lor juridic. Practica îi leagă pe migranţi cu lanţuri de angajatori, pe care îi pot părăsi doar cu riscul de a fi amendaţi sau închiși.

Potrivit UN Women, lucrătorii casnici se confruntă cu un risc sporit de exploatare, printre vulnerabilităţi numărându-se abuzul fizic, sexual și emoţional, izolarea fizică, socială și culturală, munca nedeclarată și sclavia, absenţa reglementării legale a muncii, privarea de dreptul la concediu, inclusiv medical, și lipsa de acces la îngrijiri medicale.

În 2011, Biroul Internaţional al Muncii a adoptat Convenţia Personalului Casnic, care prevede pentru lucrătorii casnici drepturi egale cu ceilalţi muncitori. În ianuarie 2017, numai 23 de ţări ratificaseră Convenţia, printre ele numărându-se Belgia, Germania, Finlanda, Italia, dar și Filipinele, Africa de Sud, Bolivia, Chile sau Columbia.[15]

În 2016, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat rezoluţia privind dreptul la muncă a lucrătorilor casnici în Europa, document care prevede necesitatea unui statut oficial al lucrătorilor și îngrijitorilor casnici. „Lucrătorii și îngrijitorii la domiciliu ne ajută să ne urmăm carierele și să ne bucurăm de viaţa socială. Le încredinţăm casele, copiii, părinţii. Dar ei sunt invizibili, nedeclaraţi, victime ale insecurităţii și excluderii sociale”, afirma deputata europeană Kostadinka Kuneva în cadrul discuţiilor preliminare votului, subliniind că nevoia tot mai mare de lucrători la domiciliu în condiţiile îmbătrânirii populaţiei se conjugă cu permisivitatea statelor europene faţă de economia gri.[16]

Abuzarea femeilor migrante nu este restrânsă la perimetrul domestic însă, fiind posibilă oriunde, nu doar în îndepărtatele ţări ale Asiei. Potrivit organizaţiei italiene pentru drepturile migranţilor Proxyma Association, mai mult de jumătate dintre româncele care lucrează la fermele și serele din zona de sud a Italiei sunt retribuite foarte slab pentru munca lor (până la de trei ori mai puţin decât salariul prevăzut în lege), trăiesc în condiţii mizere și sunt violate de angajatorii lor.[17]

Ilustrativ pentru situaţia femeilor care lucrează în Peninsula Italică este cazul Nicoletei Boloș, femeia care a suportat timp de trei ani violurile angajatorului. Când nu a mai rezistat agresiunii, și-a părăsit locul de muncă și soţul, dar și-a pierdut și cei doi copii din România, cărora nu le-a mai putut trimite niciun ban pentru întreţinere. Până când prietenii au reușit să adune suma necesară unui bilet spre casă, copiii au fost deja daţi în custodie unei rude a soţului, iar contactul cu aceștia i-a fost interzis. Înfrântă, Nicoleta s-a întors la munca în serele din Italia, convinsă că, dintre toate ororile pe care le-a suportat, lipsa unui loc de muncă este cel mai greu de îndurat.

Când soluţiile au miez de compasiune

Lacunele legislaţiei internaţionale sunt ochiurile unui năvod prin care se scurg drepturile și demnitatea multor persoane pe care situaţia economică precară le forţează să emigreze, asumându-și, adesea conștient, riscuri semnificative.

În unele cazuri, deși emigrarea este aleasă ca o strategie de supravieţuire pentru familie, beneficiul economic este foarte mic pentru familii, iar stresul economic se răsfrânge nu doar asupra migrantului, ci și asupra copiilor și vârstnicilor rămași acasă, subliniază un studiu[18] publicat în 2013. Studiul propune măsuri concrete de sprijin pentru migranţi și familiile acestora, precum înfiinţarea unui serviciu telefonic gratuit, care să ofere servicii de informare și consiliere și să le permită migranţilor să comunice cu familia; trimiterea de ofiţeri de asistenţă socială în ambasadele ţărilor care importă forţă de muncă; crearea unei instituţii independente care să medieze litigiile de muncă și sancţionarea drastică a agenţiilor care încalcă drepturile lucrătorilor lor. De asemenea, este esenţial ca statele care trimit forţă de muncă în exterior să investească în îmbunătăţirea calităţii infrastructurii de comunicaţii.

Într-o analiză[19] publicată în The New York Times despre modul în care Statele Unite își concep politica faţă de imigranţi, jurnalista Sonia Nazaro susţine că deportarea și construirea de ziduri nu ţin departe imigranţii, citând un studiu al Universităţii din California potrivit căruia 97% dintre persoanele hotărâte să treacă graniţa SUA o vor face într-un final.

Cazul lui Enrique este o confirmare a faptului că adesea o persoană poate sfida orice risc atunci când obiectivul său este reunirea cu cei dragi. Atunci când mama lui Enrique a plecat din Honduras pentru a deveni unul din imigranţii fără acte din SUA, visul lor a fost că se vor reuni în viitor. La 16 ani, Enrique a plecat să-și găsească mama și a avut nevoie de opt încercări și de o călătorie de 122 de zile pentru a-și transforma dorinţa în realitate.

SUA poate încetini fluxul de imigranţi doar abordând factorii care declanșează migraţia în cele patru ţări care îi livrează trei sferturi dintre migranţii ilegali Mexic, Guatemala, Honduras și El Salvador – susţine Nazaro. Unele dintre politicile sugerate de ea nici măcar nu sunt mai costisitoare decât măsurile clasice de stopare a migraţiei, incluzând: educaţia și planningul familial în aceste ţări, ajustarea politicilor comerciale, pentru a favoriza mărfurile importate de aici, sau colaborarea cu comunităţile de imigranţi din SUA care își doresc să ajute orașele din care provin să se dezvolte. Astfel de măsuri nu doar că ar răspunde mai eficient dorinţei SUA de a regla numărul de migranţi, dar ar pune capăt și durerii pe care o provoacă separarea familiilor.

Migraţia înseamnă totdeauna pierdere – susţine[20] jurnalistul Gary Younge, care își condensează într-un articol impresiile despre o experienţă pe care au trăit-o și părinţii săi, originari din Barbados, atunci când au emigrat în Marea Britanie. Pierderea este infinit mai dureroasă pentru cei care își părăsesc locul de baștină și familia, forţaţi de sărăcie, de război sau de dezastre naturale. Dar chiar și pentru cei norocoși, în categoria cărora se include, migraţia înseamnă o deplasare spre viitor cu preţul excizării unor bucăţi din trecut, cu încărcătura lor inestimabilă de locuri și de oameni dragi, punctează Younge.

Problema imigraţiei nu are rezolvări simple, dar compasiunea este un ingredient-cheie în identificarea soluţiilor eficiente. Pentru că, oricât de impozante ar fi cifrele, în spatele lor se află povești mișcătoare, oameni reali și suferinţe la fel de vii. Copiii care așteaptă să vadă chipul mamei, fie și recompus de prea puţini pixeli, și care plâng în fiecare an în care, în ciuda tuturor promisiunilor, revederea se amână din nou. Mame care îngrijesc și îmbrăţișează alţi copii, în timp ce flămânzesc să-i poată vedea crescând pe ai lor. Bunici care mor cu dorul de a mai atinge o dată obrazul fiilor lor rătăcitori. Iar, în lojele de spectatori, restul lumii, încercând să decidă dacă merită să întreprindă ceva pentru a schimba scenariul acestei drame, în timp ce este distrasă frecvent de probleme mai familiare, precum calitatea popcornului din propriul cornet.

Footnotes
[1]„Rachel Aviv, «The cost of caring», The New Yorker, 4 apr. 2016, https://www.newyorker.com/magazine/2016/04/11/the-sacrifices-of-an-immigrant-caregiver.”
[2]„Rebecca Henschke, «The children growing up in a „motherless village”», BBC, 12 mai 2019, https://www.bbc.com/news/stories-48188986.”
[3]„Richard H. Adams Jr., John Page, «Do international migration and remittances reduce poverty in developing countries?», în World Development, vol. 33, nr. 10, 2005, p. 1645-1669.”
[4]„A. Hadi, «Overseas migration and the well-being of those left behind in rural communities of Bangladesh», în Asia-Pacific Population Journal, vol. 14, nr. 1, 1999, p. 43-58.”
[5]„ Allison Smith-Estelle, Sofia Gruskin, «Vulnerability to HIV/STIs among Rural Women from Migrant Communities in Nepal: A Health and Human Rights Framework», în Reproductive Health Matters, vol. 11, nr. 22, 2003, p. 142-151; https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1016/S0968-8080%2803%2902292-4. ”.
[6]„ Episcopal Commission for the Pastoral Care of Migrants and Itinerant People/Apostleship of the Sea-Manila, Scalabrini Migration Center and Overseas Workers Welfare Administration (ECMI/AOS-Manila, SMC and OWWA), «Hearts Apart: Migration in the Eyes of Filipino Children.Scalabrini Migration Center», citat în Theodora Lam, Miriam Ee et al., «Securing a Better Living Environment for Left-Behind Children: Implications and Challenges for Policies» în Asian and Pacific Migration Journal vol. 22, nr. 3, p. 421-446, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4064250/#R25.”
[7]„Rodolfo de la Garza, «Migration, developmnet and children left behind: a multidimensional perspective», UNICEF, mai 2010; https://www.unicef.org/socialpolicy/files/Postscript_Formatted__Migration_Development_and_Children_Left_Behind.pdf”.
[8]„Lan Anh Hoang & Brenda S. A. Yeoh, «Sustaining Families across Transnational Spaces: Vietnamese Migrant Parents and their Left-Behind Children», în Asian Studies Review, vol. 36, nr. 3, 2012, p. 307-325.”
[9]„Milena Nikolova, Carol Graham, Artjoms Ivlevs, «International migration: What happens to those left behind?», Brookings, 13 sept. 2018, https://www.brookings.edu/blog/future-development/2018/09/13/international-migration-what-happens-to-those-left-behind/”.
[10]„Mayvelin Carabalo, «OFW remittances hit new high», The Manila Times, 16 feb. 2015, https://www.manilatimes.net/ofw-remittances-hit-new-high/163522/.”
[11]„Annie Kelly and Hazel Thompson, «The vanished: the Filipino domestic workers who disappear behind closed doors», The Guardian, 24 oct. 2015, https://www.theguardian.com/global-development/2015/oct/24/the-vanished-filipino-domestic-workers-working-abroad.”
[12]„«Infographic: Migrant domestic workers – Facts everyone should know», UN Women, 9 sept. 2016, http://www.unwomen.org/en/digital-library/multimedia/2016/9/infographic-migrant-domestic-workers.”
[13]„Idem.”
[14]„Sistemul kafala este folosit pentru a monitoriza muncitorii migranţi din sistemul construcţiilor, dar și din cel domestic în Bahrain, Irak, Liban, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.”
[15]„«Ratifications of C189 – Domestic Workers Convention, 2011 (No. 189)», International Labour Organization, http://www.ilo.org/dyn/normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:11300:0::NO::P11300_INSTRUMENT_ID:2551460.”
[16]„ «Recunoașterea drepturilor lucrătorilor și îngrijitorilor la domiciliu din UE», Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/news/ro/press-room/20160426IPR24779/recunoasterea-drepturilor-lucratorilor-si-ingrijitorilor-la-domiciliu-din-ue.”
[17]„ Lorenzo Tondo, Annie Kelly, «Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming,», The Guardian, 12 mar. 2016, https://www.theguardian.com/global-development/2017/mar/12/slavery-sicily-farming-raped-beaten-exploited-romanian-women. ”.
[18]„Theodora Lam, Miriam Ee et al., art. cit.”
[19]„Sonia Nazaro, «The Heartache of an Immigrant Family», The New York Times, 14 oct. 2013, https://www.nytimes.com/2013/10/15/opinion/the-heartache-of-an-immigrant-family.html.”
[20]„Gary Younge, «As migrants we leave home in search of a future, but we lose the past», The Guardian, 24 mar. 2015, https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/mar/24/migrants-leave-home-future-past-borders.”

„Rachel Aviv, «The cost of caring», The New Yorker, 4 apr. 2016, https://www.newyorker.com/magazine/2016/04/11/the-sacrifices-of-an-immigrant-caregiver.”
„Rebecca Henschke, «The children growing up in a „motherless village”», BBC, 12 mai 2019, https://www.bbc.com/news/stories-48188986.”
„Richard H. Adams Jr., John Page, «Do international migration and remittances reduce poverty in developing countries?», în World Development, vol. 33, nr. 10, 2005, p. 1645-1669.”
„A. Hadi, «Overseas migration and the well-being of those left behind in rural communities of Bangladesh», în Asia-Pacific Population Journal, vol. 14, nr. 1, 1999, p. 43-58.”
„ Allison Smith-Estelle, Sofia Gruskin, «Vulnerability to HIV/STIs among Rural Women from Migrant Communities in Nepal: A Health and Human Rights Framework», în Reproductive Health Matters, vol. 11, nr. 22, 2003, p. 142-151; https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1016/S0968-8080%2803%2902292-4. ”.
„ Episcopal Commission for the Pastoral Care of Migrants and Itinerant People/Apostleship of the Sea-Manila, Scalabrini Migration Center and Overseas Workers Welfare Administration (ECMI/AOS-Manila, SMC and OWWA), «Hearts Apart: Migration in the Eyes of Filipino Children.Scalabrini Migration Center», citat în Theodora Lam, Miriam Ee et al., «Securing a Better Living Environment for Left-Behind Children: Implications and Challenges for Policies» în Asian and Pacific Migration Journal vol. 22, nr. 3, p. 421-446, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4064250/#R25.”
„Rodolfo de la Garza, «Migration, developmnet and children left behind: a multidimensional perspective», UNICEF, mai 2010; https://www.unicef.org/socialpolicy/files/Postscript_Formatted__Migration_Development_and_Children_Left_Behind.pdf”.
„Lan Anh Hoang & Brenda S. A. Yeoh, «Sustaining Families across Transnational Spaces: Vietnamese Migrant Parents and their Left-Behind Children», în Asian Studies Review, vol. 36, nr. 3, 2012, p. 307-325.”
„Milena Nikolova, Carol Graham, Artjoms Ivlevs, «International migration: What happens to those left behind?», Brookings, 13 sept. 2018, https://www.brookings.edu/blog/future-development/2018/09/13/international-migration-what-happens-to-those-left-behind/”.
„Mayvelin Carabalo, «OFW remittances hit new high», The Manila Times, 16 feb. 2015, https://www.manilatimes.net/ofw-remittances-hit-new-high/163522/.”
„Annie Kelly and Hazel Thompson, «The vanished: the Filipino domestic workers who disappear behind closed doors», The Guardian, 24 oct. 2015, https://www.theguardian.com/global-development/2015/oct/24/the-vanished-filipino-domestic-workers-working-abroad.”
„«Infographic: Migrant domestic workers – Facts everyone should know», UN Women, 9 sept. 2016, http://www.unwomen.org/en/digital-library/multimedia/2016/9/infographic-migrant-domestic-workers.”
„Idem.”
„Sistemul kafala este folosit pentru a monitoriza muncitorii migranţi din sistemul construcţiilor, dar și din cel domestic în Bahrain, Irak, Liban, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.”
„«Ratifications of C189 – Domestic Workers Convention, 2011 (No. 189)», International Labour Organization, http://www.ilo.org/dyn/normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:11300:0::NO::P11300_INSTRUMENT_ID:2551460.”
„ «Recunoașterea drepturilor lucrătorilor și îngrijitorilor la domiciliu din UE», Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/news/ro/press-room/20160426IPR24779/recunoasterea-drepturilor-lucratorilor-si-ingrijitorilor-la-domiciliu-din-ue.”
„ Lorenzo Tondo, Annie Kelly, «Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming,», The Guardian, 12 mar. 2016, https://www.theguardian.com/global-development/2017/mar/12/slavery-sicily-farming-raped-beaten-exploited-romanian-women. ”.
„Theodora Lam, Miriam Ee et al., art. cit.”
„Sonia Nazaro, «The Heartache of an Immigrant Family», The New York Times, 14 oct. 2013, https://www.nytimes.com/2013/10/15/opinion/the-heartache-of-an-immigrant-family.html.”
„Gary Younge, «As migrants we leave home in search of a future, but we lose the past», The Guardian, 24 mar. 2015, https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/mar/24/migrants-leave-home-future-past-borders.”