Născuţi cu libertatea de a minţi

211

Deși nu ne naștem mincinoși, învăţăm să le „vindem gogoși" celorlalţi de la o vârstă foarte fragedă. Unii cercetători susţin că prima înșelătorie apare mai înainte chiar de a rosti primele cuvinte.

„Plânsul fals este una dintre cele mai timpurii forme de înșelăciune care apar, iar sugarii îl folosesc pentru a atrage atenţia, chiar dacă nu au păţit nimic rău. Îţi poţi da seama, pentru că se vor opri și vor aștepta să audă dacă mama răspunde, înainte de a începe din nou să plângă”, a declarat dr. Vasudevi Reddy, de la Universitatea din Portsmouth, citată de The Telegraph. În urma studiului întreprins de expertă a reieșit că acest comportament apare chiar înainte ca bebelușul să împlinească opt luni de viaţă. Odată însă ce micuţul a atins această vârstă, el învaţă alte „trucuri” prin care își „păcălește” părinţii, ca de exemplu ascunderea unor fapte despre care a perceput că sunt interzise. Deja de la doi ani, minciunile devin mult mai complexe.

Un studiu apărut anul trecut în jurnalul Development Psychology ajungea la o concluzie care sprijină observaţia enunţată de dr. Reddy. Experţii de la Universităţile Brock și Toronto au descoperit că unii copii rostesc primele cuvinte mincinoase la numai doi ani. Ei susţin însă că neadevărurile spuse la o vârstă atât de fragedă reprezintă indicii ale dezvoltării anumitor funcţii cognitive ale micuţului. „Aceste descoperiri ne ajută să înţelegem dezvoltarea timpurie a înșelătoriei verbale și demonstrează că minciunile spuse de copii pot să apară mai devreme decât credeam, atunci când abilităţile cognitive necesare sunt la locul lor”, a explicat coautoarea studiului, dr. Angela Evans, psiholog la Universitatea Brock. Totodată, experta punctează că absenţa minciunilor la această vârstă nu indică faptul că micuţul este neapărat mai onest. În schimb, s-ar putea ca acele regiuni cerebrale implicate în procesul înșelătoriei să se afle încă într-un proces de formare.

Există și minciuni bune?

Unii experţi sunt de părere că anumite neadevăruri rostite sunt nevinovate și pot ascunde chiar fapte de bunătate. Dr. psihiatru Mark Banschick sugerează într-un articol pentru Psychology Today că o minciună poate fi un element care clădește încrederea cuiva în forţele proprii și îl poate determina să exceleze. În acest sens, oferă ca exemplu situaţia în care părintele îi ascunde copilului lipsa înclinaţiei către un anumit domeniu. Pe lângă faptul că acest gest nu îi știrbește entuziasmul micuţului, îl poate detemina să fie perseverent, iar la un moment dat, chiar să surprindă prin toată dedicaţia și munca depusă în scopul perfecţionării unei abilităţi. De asemenea, „uneori minciuna are un scop, atunci când este pusă în balanţă cu alte valori care contează cu adevărat pentru tine”, remarca specialistul.

Un alt argument care subliniază latura pozitivă a născocirii minciunilor oferă și dr. psiholog Romeo Vitelli, într-un articol publicat în Psychology Today. Expertul subliniază că același set de abilităţi cognitive utilizate pentru a scorni neadevăruri este utilizat și în procesul creativ de plăsmuire a poveștilor. Pe lângă posibilitatea de a se descurca în contextul multiplelor realităţi, capacitatea creierului responsabilă de ambele procese îi ajută pe micuţi să distingă între ceea ce e veridic și ceea ce este doar rodul imaginaţiei.

Rolul părinţilor

Părinţii joacă un rol important în dezvoltarea abilităţii de născocire a neadevărurilor. Chiar dacă par inocente, miniciunile „albe” rămân neadevăruri și constituie un exemplu negativ pentru copii, punctează psihologul Robert Feldman. „Orice nu este adevărat este o minciună. Poţi argumenta că o minciună spusă pentru a face pe cineva să se simtă mai bine este un lucru relativ minor. Dar are un efect. Concluzia este că o minciună rămâne o minciună”, explică expertul, citat de US News. Cu toate acestea, uneori părinţii sunt cei care încurajează copiii să facă afirmaţii mincinoase pentru a fi politicoși.

„Ne învăţăm copiii că onestitatea e cea mai bună tactică, dar, de asemenea, le spunem că e politicos să pretindă că le place un cadou primit. Copiii primesc semnale foarte amestecate privind aspectele practice ale minţitului, iar acest lucru influenţează modul în care se vor comporta ca adulţi”, declara dr. Feldman, în urma unui studiu pe care l-a coordonat și la care a obţinut concluzii surprinzătoare. Mai mult de jumătate (60%) dintre participanţii la experimentul iniţiat la Universitatea din Massachusetts au inserat o minciună într-o conversaţie de numai 10 minute purtată cu un necunoscut. „Oamenii spun un număr considerabil de minciuni în conversaţiile zilnice. A fost un rezultat surprinzător. Nu ne așteptam ca minciuna să fie o parte atât de obișnuită a vieţii de zi cu zi”, susţine dr. Feldman. O altă observaţie scoate în evidenţă diferenţele între sexe când vine vorba de „vândutul gogoșilor”. În timp ce bărbaţii ascund adevărul în scopul de a se pune pe ei într-o lumină favorabilă, femeile au avut tendinţa de a minţi pentru a-l face pe interlocutor să se simtă bine, a explicat specialistul. Chiar dacă modul de a minţi diferă în funcţie de sex, „cantitatea” de minciuni nu ţine cont de genul individului.

Deși nu se poate spune că suntem născuţi mincinoși, studiile arată că suntem născuţi cu toate elementele de care avem nevoie pentru a cosmetiza sau ascunde adevărul, chiar fără să fi învăţat. Când devenim conștienţi de diferenţa dintre rău și bine, devenim însă și conștienţi că ne-am născut cu libertatea de a alege o cale sau alta.