Presa este considerată un gardian al societăţii care sancţionează corupţia celorlalte puteri. În practică însă, jurnalismul rămâne uneori în urma istoriei pe care se presupune că trebuie să o scrie.

După ce fondatorul trustului Intact, Dan Voiculescu, a fost încarcerat pentru acte de corupţie, jurnaliștii Antena 3 au încercat să creeze un vortex mediatic, pentru a atrage susţinerea opiniei publice. Pledoaria prin care jurnaliștii și-au apărat cauza, și pe care mulţi au considerat-o discutabilă, a culminat nefericit cu un discurs plin de invective, susţinut, în direct, de Mircea Badea.

Deficitul vizibil de calitate morală a acelui discurs s-a tradus negativ în cazul reputaţiei deja controversatei televiziuni. Unii clienţi importanţi și-au reziliat contractele de publicitate cu postul respectiv. Un alt produs secundar al incidentelor din august a fost activarea unei nișe de tineri nemulţumiţi de „lipsa completă de deontologie și bun-simţ a celor de la Antene“. Unul dintre acești tineri, Raul Gheba, comic în cadrul trupei Sector 7, scria pe site-ul vice.com, după ce a manifestat pașnic, dar ironic în timpul unei emisiuni „În gura presei“, că „dacă e o chestie care-mi place la toată afectarea asta cu mișcările sociale e metajurnalismul (…) ochiul care privește ochiul“. Ochii românilor sunt deseori închiși în faţa corupţiei sistemului care ar trebui să li-i deschidă.

Eroare de sistem

Partizanatul politic pentru foloase materiale este, probabil, cea mai ușor de schematizat ispită în care cade jurnalismul. Politicianul plătește instituţia de presă, iar instituţia furnizează materiale care să puncteze pozitiv pentru capitalul de imagine al politicianului. Însă dincolo de scenografia spectacolelor politice (pe care nu românii le-au inventat și nu sunt ei singurii care le practică), defectele jurnalismului sunt de natură sistemică, ţin de modul în care este gândită mass-media astăzi și au o aplicabilitate globală.

Poziţia consumatorului occidental de media este, azi, una de dependent, e de părere autorul britanic Alain de Botton[1]. Avem constant televizorul pornit pe un post de știri, verificăm din oră în oră fluxul de informaţii pe site-uri, din jumătate în jumătate de oră aruncăm câte un ochi pe telefonul mobil… Fără acest acces liber, dar foarte asemănător în manifestare cu o obsesie, ne simţim nu doar plictisiţi, ci deconectaţi de la lucrurile importante care se petrec în jurul nostru. Dacă suntem sinceri însă, recunoaștem că cea mai mare parte a volumului de informaţie pe care îl consumăm este redundant (știam deja lucrurile acelea) și de multe ori chiar pervers (ne uităm la știri despre furturi, abuzuri, crime, accidente). Chiar și în asemenea condiţii, spunea Botton, prea puţin ne preocupă modul în care această rutină a consumului zilnic de știri ne afectează mintea, ca indivizi, și societatea, per ansamblu.

Aparatul global al presei este disfuncţional, susţine Botton, ca urmare a cel puţin patru promisiuni pe care jurnalismul le încalcă azi. Promisiunea fundamentală, pe baza căreia a fost construită industria mass-mediei este „marea promisiune a iluminismului“: „Oferiţi-le oamenilor acces liber la informaţie și oamenii o vor citi, o vor utiliza, iar societatea se va dezvolta.“[2]

Este o promisiune nerespectată, fiindcă, asemenea practicii dictatoriale de a nu le oferi oamenilor nicio știre (metoda Coreea de Nord), atât bombardamentul cu informaţie, cât și inflaţia de știri (tipic occidentală) au drept efect pasivizarea societăţii. Asaltaţi de informaţia pe care nu au timp să o verifice, pe care nu știu să o încadreze într-un context temporal mai amplu și pe care nici nu o leagă de alte evenimente proxime, consumatorii de presă ajung să nu mai știe concret ce s-a întâmplat nici măcar săptămâna trecută. În comunism, oamenii știau că ceea ce apare în presă este cosmetizat pentru propagandă sau fals, așa că se forţau să își găsească singuri un drum printre informaţiile prezentate. Astăzi, ca urmare a excesului de prestigiu pe care l-a acumulat presa democratică, oamenii cred tot ce apare în ziare și s-au obișnuit să nu mai gândească singuri.

Făgăduinţele presei

Presa promite noutăţi. Cu toate acestea, ceea ce face presa este să revehiculeze arhetipuri de informaţie. „Incredibil“, „fără precedent“, „premieră“ și „exclusivitate“ sunt tipuri de informaţie care revin ciclic în mass-media, chiar dacă nu ne oferă ceea ce promit, și anume ceva ce nu s-a mai văzut.

Presa promite informaţie importantă. Dacă ne uităm la câteva sloganuri de presă autohtonă („Informaţia la putere“ – Digi24; „Știrile care contează“ – Europa FM) sau la titluri de ziare (Adevărul, Evenimentul zilei), deducem că suntem îndreptăţiţi să avem astfel de așteptări. Însă privind audienţele, tirajele sau statisticile de trafic, observăm că publicul tinde să treacă cu vederea informaţiile importante și să urmărească mai degrabă nimicurile, informaţiile de tip tabloid. Așa că presa condusă economic de astfel de statistici alege să furnizeze predominant nimicuri, pentru că acestea se caută.

Presa promite date. Mass-media este, teoretic, centrată pe fapte, pe date. Însă participanţii la industrie știu că nu informaţia ne atinge, ci modul în care imaginaţia noastră (simţămintele noastre) colaborează cu informaţiile despre un eveniment. Dacă putem empatiza cu ceva legat de respectivul eveniment, suntem un public câștigat. Asta explică, spunea Botton, de ce oamenii plâng la finalul piesei lui Shakespeare Regele Lear, al cărei personaj principal este complet fictiv, dar nu le pasă nici cât negru sub unghie de 200 de oameni reali despre care aflăm la știri că au murit ieri în Congo.

Presa promite cunoaștere. Spre deosebire de filosofie, preocupată de clasificări ale lucrurilor care să reducă fenomenele (manifestările concretului) la noumene (categorii ireductibile), presa este aproape întotdeauna preocupată de fenomene, de ciudăţenii și de caracteristicile de detaliu ale lucrurilor, ignorând de multe ori ansamblul („nu ai să crezi“, „fără precedent“, „pentru prima dată în istorie“) – spunea Botton. Consumatorul realizează doar rareori acest mecanism, însă tot rareori refuză să mai apeleze la el în semn de protest sau ca să-l conteste. Continuând să se expună bombardamentului de informaţie neclasificată (de tipul „așa ceva nu s-a mai întâmplat“), el ajunge să întâmpine dificultăţi în a-și construi o hartă mintală a lumii, una care să-l ajute să înţeleagă ce și de ce se întâmplă.

 

 

Prietenul informaţiei, inamicul gândirii

În ultimii ani, internetul și-a arătat capacitatea de a rivaliza cu succes cu presa tradiţională, însă concurenţa s-a făcut simţită și în privinţa dezavantajelor. Sigur, internetul îţi dă posibilitatea să îţi selectezi sursele, să verifici, să conectezi, să citești doar ceea ce te interesează, să analizezi în profunzime și în ritmul tău. Dacă există un loc în care informaţia abundă, atunci acela este internetul. Însă abundenţa nu este suficientă pentru funcţionalitate. În primul rând, pentru că mai mult nu înseamnă neapărat mai util, așa cum a devenit evident și în cazul presei tradiţionale. În al doilea rând, pentru că a avea date nu înseamnă neapărat a avea cunoaștere.

„Internetul este prietenul informaţiei, dar este inamicul gândirii“, spunea autorul american Alan Jacobs[3], surprinzând mirajul cunoașterii prin internet: trăiești cu impresia că ai orice informaţie la îndemână, însă pentru a o putea folosi ai nevoie de înţelepciune, iar pe aceasta nu o poţi dobândi online decât cu mari dificultăţi. De ce? Pentru că, prin miriada de oferte simultane, internetul poate de multe ori să fie contraproductiv, segmentând excesiv capacitatea noastră de atenţie, iar atenţia este vitală pentru înaintarea în cunoaștere. Apoi, bogăţia ofertei informaţionale ne modifică ritmul de asimilare: nu apucăm să gândim pe îndelete noutăţile, ci le categorisim rapid și superficial pentru a putea descoperi următoarea noutate.

Însă mai puternic decât oricare dintre aceste dezavantaje este elementul care, tocmai fiindcă îi lipsește presei tradiţionale, o și responsabilizează: anonimatul. Caracterul anonim al internetului a scos la iveală ce este mai rău în oameni. Ajunge să arunci o privire la rubrica de comentarii a oricărei publicaţii pentru a descoperi o lume a urii digitalizate. Tot anonimatul a dus pe culmi neintuite succesul tabloidelor, bolnave de indiscreţie.

Toate aceste exagerări ale presei (atât tradiţionale, cât și online), pe care mulţi nu au reţineri în a le confirma teoretic, cumulează un impact care, pe măsură ce va trece timpul, va fi greu de cuantificat și de contracarat. Prin forţa ei modelatoare, informaţia pe care ne-o servește presa, în forma pe care o servește, ne schimbă. Și, din păcate, nu putem anticipa o schimbare bună în urma unei explozii de informaţie predominant negativă, nerelevantă și amalgamată, pregătită pentru digestia noastră de o mână de oameni supraalimentaţi cu cofeină, de multe ori transmiţând mesajul lor în forma impusă de presiunea concurenţei: în grabă, superficial, eronat.

Mai puţină pasiune, mai multă misiune

În contrast cu maniera aceasta de a face presă se situează, după unii, ziaristica pasionant de imparţială. Teoreticienii moderni ai comunicării au catalogat obiectivitatea presei drept mit, însă au ridicat la rangul de geamănă rezonabilă a acesteia imparţialitatea, considerând că, dacă nu poţi fi obiectiv, poţi măcar să prezinţi nepărtinitor ambele aspecte ale unei probleme și să lași cititorul să hotărască singur cine are dreptate.

E o variantă care sună echitabil: nu îţi dictează nimeni ce să crezi, cum să vezi lucrurile. În schimb, primești toate datele problemei, pe care ești lăsat apoi să o rezolvi singur. Primești ingredientele și ești invitat să faci tu mâncarea. Problema este că, prin această formă de prezentare, presa își pierde puterea de influenţă. Nu (mai) dă o direcţie, nu (mai) promovează analiza în profunzime, pentru că nici ea nu o (mai) practică.

Pasiunea pentru imparţialitate nu este de condamnat, însă este incompletă. Sigur că trebuie să avem un ochi și pentru poziţia opusă aceleia pe care o susţinem, pentru a-i putea înţelege contextul și a ne ajusta, dacă este cazul. Însă e nevoie de o analiză a implicaţiilor ridicate de informaţiile pe care le transmitem, de un studiu al datelor care să arate direcţia spre care se îndreaptă evenimentele. Pentru că misiunea presei nu este doar aceea de a alimenta cu date, ci și aceea de a educa publicul cu privire la acele date: avem informaţia X, iată ce putem face cu ea.

Ca în economie, excesul dintr-un produs îi scade acestuia valoarea. În jurnalismul secolului XXI informaţia a devenit ieftină fiindcă este ușor accesibilă, iar furnizorii ei sunt fără număr. Ceea ce în iluminism era un lux este astăzi o utilitate de bază. Însă dezvoltarea după care tânjeau iluminiștii rămâne încă un ideal îndepărtat, fiindcă ceea ce nu a reușit să suplinească excesul de informaţie este gândirea care să reprezinte liantul dintre datele prezentate.

De aceea obsesia pentru dezvăluiri, pe care o au în comun presa și publicul, nu va schimba nimic esenţial în societate. Avem deja ceea ce ne trebuie pentru schimbare, dar nu avem pe cineva care să ne spună sau să ne înveţe cum să analizăm și să folosim ceea ce avem. Pentru asta ar fi nevoie ca presa să mai facă încă un salt. Și va face asta pentru un public care va cere schimbarea.

Footnotes
[1]„Alain de Botton, The News: A User’s Manual, Editura Pantheon, 2014.”
[2]„Într-o conferinţă ţinută pentru angajaţii Google, a cărei înregistrare este disponibilă pe YouTube.”
[3]„Alan Jacobs, Goodbye, Blog, booksandculture.com, mai/iunie 2006.”

Note

„Alain de Botton, The News: A User’s Manual, Editura Pantheon, 2014.”
„Într-o conferinţă ţinută pentru angajaţii Google, a cărei înregistrare este disponibilă pe YouTube.”
„Alan Jacobs, Goodbye, Blog, booksandculture.com, mai/iunie 2006.”