Obișnuim să privim generaţia bunicilor noștri drept una de sacrificiu, în care persoanele erau silite să devină adulte pe când încă purtau haine și sentimente de copil. Trăiau timpuri dificile, în care criza economică și războiul coborâseră nepoftite din manualele de istorie, pentru a înfricoșa chiar și adulţii cu hidoșenia lor și pentru a sili umerii cruzi să poarte poveri care depășeau cu mult măsura lor.

Deși complicate, vremurile moderne au ţesut în căptușeala lor avantaje și libertăţi de neconceput în deceniile trecute, modelând în tinerele generaţii o mentalitate a reportării repetate a obligaţiilor de adult, dar și în generaţiile de părinţi și de bunici o atitudine supraprotectoare, ca o compensaţie pentru dificultăţile prin care ei au fost nevoiţi să răzbească.

Iar pe măsură ce tot mai mulţi tineri au sentimentul că sunt adulţi doar pentru că au atins (sau au depășit de ceva vreme) vârsta majoratului, și nu pentru că se simt astfel sau pentru că ar fi echipaţi pentru această nouă etapă de viaţă, graniţa dintre adolescenţă și maturitate devine tot mai ștearsă, limita inferioară a vieţii adulte fiind împinsă tot mai departe.

Adulţi în deceniul 20 și după

Oamenii nu devin adulţi înainte de 24 de ani, este concluzia unui studiu care sugerează că vechiul calendar al etapelor de dezvoltare (care plasează adolescenţa în intervalul 10-19 ani) ar trebui modificat.

Creierul își continuă maturizarea și după 20 de ani, spun cercetătorii de la Spitalul Regal pentru Copii, din Melbourne, apreciind că adolescenţa ar trebui plasată într-un interval mai lung, între 10 și 24 de ani.

„Deși multe privilegii juridice pentru adulţi încep la vârsta de 18 ani, adoptarea rolurilor și responsabilităţilor adulţilor are loc în general mai târziu”, afirmă autorul principal al studiului, Susan Sawyer, subliniind că amânarea căsătoriei, a momentului în care devenim părinţi și a celui în care devenim independenţi economic înseamnă „semidependenţă”, așadar o adolescenţă extinsă dincolo de limitele ei obișnuite.

Aceste schimbări sociale ar trebui să fie acompaniate de măsuri politice precum extinderea serviciilor de sprijinire a tinerilor până la 25 de ani, susţine Sawyer.

Profesorul Russell Viner, președintele Colegiului Regal de Pediatrie și Sănătate a Copilului, militează la rândul său pentru extinderea definiţiei adolescenţei, amintind că, „în Marea Britanie, vârsta medie de părăsire a casei părintești este acum în jur de 25 de ani, atât pentru bărbaţi, cât și pentru femei”.

De fapt, unii specialiști cred că am putea avea nevoie chiar de 30 de ani pentru a deveni adulţi. A încerca să fixezi în cifre exacte momentul în care se face trecerea la etapa de adult „pare din ce în ce mai absurd”, pentru că „nu există copilărie și apoi brusc maturitate. Oamenii sunt pe o cale, sunt pe o traiectorie”, afirmă profesorul Peter Jones, de la Universitatea Cambridge. Nu există un prag de vârstă universal valabil dincolo de care suntem adulţi (și în niciun caz acesta nu coincide cu vârsta majoratului), dar această convenţie este una utilă pentru sistemul de învăţământ, sistemul juridic sau cel de sănătate, susţine Jones.

„Vârsta cronologică nu este un indicator deosebit de bun [al maturităţii], dar este ceva de care avem nevoie în scopuri practice”, punctează și Laurence Steinberg, profesor de psihologie la Universitatea Temple. Deși cu toţii știm persoane foarte mature la 20 de ani, dar și persoane care nu pot fi suspectate de maturitate la aceeași vârstă, nu putem să facem totuși teste individuale pentru a stabili cine are dreptul să cumpere alcool, subliniază profesorul.

Privind maturitatea din unghiuri diferite

Gradul de maturizare a creierului poate constitui un indicator destul de exact al maturităţii, spune Steinberg, care s-a specializat în studierea adolescenţei și a dezvoltării creierului.

La 22-23 de ani, creierul încă este într-o perioadă de dezvoltare semnificativă, subliniază profesorul, care precizează că putem vorbi de o plasticitate a creierului pe toată perioada vieţii. Numai că plasticitatea dezvoltării vizează formarea de noi circuite neurale și tăierea celor inutile, pe când plasticitatea la vârste adulte permite modificări ale creierului, dar nu și o modificare a structurilor neurale deja formate. „Este ca diferenţa dintre reconstruirea casei dumneavoastră și redecorarea acesteia”, conchide Steinberg.

Timp de multe secole, gradul de dezvoltare a scheletului uman a fost considerat un factor major de determinare a maturităţii și încă există studii care urmăresc corelaţia dintre cele două. „U.K.’s 1833 Factory Act”, o parte importantă din legislaţia muncii din Marea Britanie, prevedea că apariţia celui de-al doilea molar (11-13 ani) era garanţia că un copil era suficient de matur pentru a fi admis ca lucrător în fabrică.

Și astăzi se folosesc atât radiografia dentară, cât și măsurătorile încheieturii mâinii pentru a se determina vârsta solicitanţilor de azil minori, însă rezultatul nu este unul foarte sigur, iar profesorul de biologie Noel Cameron explică de ce – o serie de factori, printre care cei socioeconomici și de mediu, afectează ritmul dezvoltării scheletice.

Dacă privim maturitatea prin grila dezvoltării emoţionale, identificăm 6 elemente pe care o persoană trebuie să le bifeze pentru a putea fi considerată adultă, notează psihologul Robert Firestone: acţiuni bazate pe decizii raţionale, capacitatea de a formula și implementa obiective, urmărirea egalităţii în relaţii (evitând recrearea părintelui în partenerul de viaţă sau în alţi adulţi apropiaţi), comportamentul proactiv (orientat pe rezolvarea provocărilor, nu pe victimizare sau pe concentrarea nevoilor emoţionale neîmplinite), atitudini nedefensive și deschidere spre nou și putere și responsabilitate deplină asupra fiecărui aspect conștient al existenţei.

Din punct de vedere sociologic, tranziţia spre maturitate se desfășoară pe parcursul a 5 etape: finalizarea studiilor, părăsirea casei părintești, dobândirea independenţei financiare, căsătoria și apariţia copiilor în familie. Un ciclu tradiţional destul de greu de replicat și în societatea modernă, unde generaţiile tinere glisează înainte și înapoi printre aceste etape sau le traversează cu mare întârziere (sau chiar deloc).

Tranziţia dificilă naște o nouă etapă de viaţă

„Cred că există o tranziţie foarte dificilă [între copilărie și vârsta adultă]. Nu este greu doar pentru mileniali, cred că a fost greu pentru generaţia X, cred că a fost greu pentru generaţia baby boomers. Dintr-odată te trezești aruncat în lume și ai această serie de opţiuni, dar nu știi ce ar trebui să alegi”, afirmă Kelly Williams Brown, autoarea cărţii Adulting: How to Become a Grown-up in 468 Easy(ish) Steps.

Totuși, deși tranziţia spre diferite etape ale vieţii poate fi resimţită mai mult sau mai puţin seismic la nivel individual sau generaţional, lentoarea tranziţiei spre maturitatea, refuzul sau întârzierea de a bifa markerii perioadei adulte, precum și ambiguitatea cu privire la ce înseamnă să fii adult caracterizează într-un mod aparte generaţia milenialilor.

„Până ce vârsta adolescenţei a fost inventată, acesta a fost scopul copiilor: să devină adulţi cât mai curând posibil, să scape de limitările copilăriei”, notează profesorul Allan Metcalf în The Chronicle of Higher Education.

Despre acest teren intermediar între copilărie și maturitate s-a scris pentru prima oară într-un articol din The New York Times din 1945, „A Teen-Age Bill of Rights”, care inventaria o serie de drepturi de care ar trebui să beneficieze adolescenţii, printre care „dreptul de a face greșeli”, „dreptul la distracţie” și „dreptul de a li se explica regulile”.

Cantonarea în zona adolescenţei, indiferent de modul în care este numită de specialiști, pare să fi devenit crezul unei „generaţii Peter Pan”, care nu mai râvnește la maturitate, ci încearcă să o amâne cât mai mult posibil.

Realitatea unei adolescenţe întârziate a determinat lansarea unui concept nou, emerging adulthood (maturitate emergentă), autorul acestuia fiind Jeffrey Jensen Arnett, profesor de psihologie la Universitatea Clark, din Worcester, Massachusetts. Arnett consideră că există o analogie între apariţia maturităţii emergente și crearea etapei adolescenţei, la începutul secolului trecut, în condiţii socioeconomice speciale.

Această etapă a „maturităţii în devenire”, plasată între adolescenţă și vârsta adultă, nu este foarte precis delimitată, Arnett folosind ca limită superioară vârsta de 25 sau chiar de 29 de ani.

Adultul în curs de devenire se caracterizează, potrivit teoriei lui Arnett, prin explorarea identităţii, prin concentrarea pe sine (permisă de absenţa obligaţiilor), perioade de instabilitate (create de schimbarea locuinţei, a locului de muncă sau a pregătirii academice) și prin senzaţia de a trăi prins între două etape de viaţă (deja nu mai este adolescent, încă nu se consideră adult), dar și printr-un „sentiment al posibilităţilor”.

Legat de ultima caracteristică, psihologul spune că adulţii în devenire au o viziune idealistă despre viitor. „Lucruri obositoare, divorţuri amare, copii care dezamăgesc, lipsiţi de respect – niciunul dintre ei nu-și închipuie că aceasta le va rezerva viitorul”, notează Arnett, remarcând că peste 95% dintre acești adulţi în formare sunt de acord cu afirmaţia: „Sunt foarte sigur că într-o zi voi ajunge acolo une îmi doresc să fiu.”

Există și critici ai conceptului de maturitate emergentă, care consideră nejustificată crearea unei etape distincte de viaţă. Profesorul Steinberg este unul dintre ei, declarându-se mai favorabil teoriei unei adolescenţe prelungite și concluzionând că definirea artificială a unor noi etape de viaţă ar putea distrage atenţia de la esenţa problemei: „Tranziţia spre rolul de adult durează tot mai mult timp.”

De ce se tem milenialii de maturitate?

Generaţia milenialilor se raportează la maturitate mai degrabă ca la un set de acţiuni decât ca la o stare de existenţă, scrie jurnalista Conor Marchett, subliniind că milenialii nu se grăbesc să îndeplinească criteriile care-i fac oameni maturi.

În 2015, aproape 40% dintre mileniali locuiau încă împreună cu părinţii, acesta fiind cel mai mare procent din ultimii 75 de ani, potrivit companiei de analiză a investiţiilor Trulia. De fapt, procentul milenialilor care rămân în casa părintească a crescut de-a lungul ultimului deceniu, în principal din cauze economice.

„Chiar dacă rata șomajului a scăzut și economia se ridică, știm că salariile stagnează, astfel că acest lucru va avea impact asupra acestei generaţii de cumpărători de case. Milenialii se căsătoresc mai târziu și au mai puţini copii, iar acest lucru este specific pentru această generaţie”, a declarat Cheryl Young, economist senior la Trulia.

Un studiu al Centrului de Cercetare Pew a arătat că, în 2014, 32,1% dintre persoanele cu vârste între 18 și 34 de ani locuiau în casa părintească, faţă de 31,6% care erau căsătoriţi sau trăiau alături de un partener – un record în ultimii 130 de ani, numărul celor care trăiesc cu părinţii depășindu-l pe cel al adulţilor tineri care locuiesc cu partenerul de viaţă.

Nici în cazul milenialilor care pleacă de acasă, cordonul financiar nu este adesea tăiat pentru multă vreme. Astfel, potrivit unui studiu realizat de Institutul pentru Cercetarea Socială a Tranziţiei spre Maturitate, 40% dintre adulţii între 22 și 24 de ani primesc de la părinţi, în medie, 3.000 de dolari anual pentru a-și acoperi chiria și alte cheltuieli.

Deși a crescut proporţia absolvenţilor de liceu care merg direct la colegiu (de la 63%, în 2000, la 70%, în 2018), scade numărul celor care absolvă colegiul – 55% dintre cei care au început aceste studii în 2015 au renunţat în cursul sau la finalul primului an de studiu (procentul renunţării era de 44% în 2013), potrivit datelor Departamentului de Educaţie din SUA, analizate de Raportul Hechinger.

Universitatea din Washington le-a trimis în 2014 un chestionar celor peste 10.000 de studenţi care abandonaseră studiile, în încercarea de a identifica motivele acestei decizii. Mai puţin de 1 din 5 subiecţi a returnat sondajul, majoritatea respondenţilor avansând problemele financiare sau teama de a se îndatora excesiv drept explicaţii pentru întreruperea studiilor. De altfel, datoria medie acumulată pentru anii de colegiu s-a dublat între 1996 și 2006, arată un studiu al Centrului de Cercetare Pew.

Dacă majoritatea tinerilor americani cred că educaţia și independenţa financiară sunt „repere extrem de importante ale maturităţii”, mai mult de jumătate dintre ei nu cred că mariajul și copiii sunt etape „foarte importante” care trebuie arse în procesul maturizării, conform „The Changing Economics and Demographics of Young Adulthood: 1975-2016”, un raport al Biroului de Recensământ al Statelor Unite. Ceea ce nu înseamnă o refuzare a căsătoriei, ci o amânare îndelungată a ei – dacă în anii ’70, 80% dintre americani se căsătoreau până la 30 de ani, astăzi 80% dintre ei spun „da” până la vârsta de 45 de ani, potrivit raportului.

Aproximativ 22% dintre tinerii între 18 și 34 de ani spun că au amânat conceperea unui copil din motive financiare și același procent declară că au fost nevoiţi să amâne căsătoria din aceeași cauză.

Din cele 24 de milioane de adulţi tineri (18-34 de ani) care locuiau cu părinţii în 2015, un sfert erau inactivi – nu munceau, dar nu mergeau nici la școală. Marea majoritate a celor care locuiau cu părinţii se declarau foarte mulţumiţi de acest aranjament, arată raportul.

Iar în spatele satisfacţiei, dar și al prelungirii dependenţei de părinţi am putea întrevedea, dincolo de cauzele economice ale întârzierii maturităţii, și un set de așteptări și valori culturale care încurajează lentoarea procesului.

Maturizarea, legată ombilical de responsabilitate

Jeffrey Arnett consideră că temelia maturizării mai lente este formată dintr-o serie de cărămizi culturale, precum sporirea rolului educaţiei în societatea modernă, o presiune scăzută a încheierii căsătoriei ca urmare a acceptării sexului premarital, a coabitării și a controlului nașterilor sau creșterea exigenţei în ce privește standardele materiale ce trebuie atinse înainte de a aduce pe lume un copil.

Navigarea în apele line ale unei tinereţi lipsite de multe dintre responsabilităţile vârstei adulte, dar nu și de privilegiile ei face din amânarea maturităţii un scenariu dezirabil inclusiv pentru cei care sunt pregătiţi să înceapă viaţa de adulţi.

Parentingul modern, mai ales în cazul părintelui de tip „elicopter” sau „plug de zăpadă”, poate amâna formarea adultului, câtă vreme părinţii preiau responsabilităţi și îndatoriri ce le revin de drept copiilor (despre mecanismele și efectele parentingului modern am scris pe larg în articolele „Părintele modern, în cursa perfecţiunii” și „Copiii mei sunt genii” și alte exagerări ale părintelui modern).

Pentru a răspunde nevoilor mai mult sau mai puţin exprimate ale milenialilor, care nu simt că au abilităţi de bază pentru a se califica în categoria adulţilor, Rachel Flehinger a fondat, în Portland, Maine, Adulting School. Din 2018, școala își așteaptă cursanţii cu o serie de cursuri de gătit, de cusut, de artă modernă sau de relaţii. O parte dintre cursanţi nu știu lucruri de bază (de exemplu, ce arome merg împreună sau se exclude într-o reţetă), tocmai pentru că locuiesc cu părinţii și nu au fost nevoiţi niciodată să preia responsabilităţile unui adult.

Prelungirea perioadei în care tinerii împart aceeași casă cu părinţii nu este cauza principală a dependenţei acestora, scrie Ben Shapiro, redactor-șef al site-ului de știri The Daily Wire. În anii ’40, mulţi tineri locuiau cu părinţii și bunicii, dar purtau responsabilităţile casei așa cum o face orice adult.

Problema maturităţii amânate nu s-a ivit recent, crede Shapiro, ci de-a lungul generaţiilor – după ce Generaţia Măreaţă (Greatest Generation, cei născuţi între 1900 și 1927) a înfruntat o criză economică gravă și o a doua conflagraţie mondială, „adulţii au devenit din ce în ce mai puţin adulţi”.

Ca părinte, Shapiro afirmă că înţelege tentaţia de a ocroti copiii de toate responsabilităţile grele și de a împiedica astfel, deși involuntar, maturizarea lor. Dar, dacă fiecare generaţie de părinţi va încerca să amâne cât mai mult pragul maturizării copiilor, atunci societatea va deveni un loc înţesat de copii.

Și, deși ar putea fi fascinant să urmărești – în filele de carte sau în imaginile de film – aventurile îndrăgitului personaj Peter Pan, ar fi de departe mai puţin adorabil să te lovești de el, clonat în mii de exemplare, printre funcţionari, politicieni, experţi sau chiar printre pretendenţii la mâna fiicei tale.