Politicienii, cruciaţi de formă împotriva sărăciei

203

Faptul că politicienii promit lucruri inedite nu mai surprinde pe nimeni. Între timp, decalajul dintre clasa politică și săraci se adâncește. Este o prăpastie generată și de faptul că oamenii bogaţi pur și simplu nu îi pot înţelege pe cei săraci. Sau poate că nici nu vor.

Una dintre ironiile democraţiei este faptul că oamenii săraci așteaptă ca interesele lor să fie apărate de oameni bogaţi. De regulă, doar persoanele cu bani ajung în forurile legislative sau în poziţii prin care pot influenţa politicile publice.

Ei sunt cei care își pot finanţa campaniile electorale, în urma cărora încearcă să obţină voturile celor nevoiași, promiţându-le marea salvare. Și de prea multe ori politicieni care cu greu reușesc să completeze integral declaraţiile de avere descoperă că formula succesului electoral stă în a paria pe simpatia unor categorii sociale care se zbat în neajunsuri și suferinţă. În această privinţă nu există excepţii de la regulă. Fie că este România sau SUA, similarităţile sunt izbitoare.

Pentru prima dată, mai mult de jumătate dintre membrii Congresului american sunt milionari, constată The Atlantic. Aproape 200 sunt multimilionari, iar primii zece au câștiguri în nouă cifre.

Poate că nu contează prea mult, ar putea invoca unii. Însă, în problemele majore ale unor largi pături sociale cei mai mulţi politicieni au o experienţă insuficientă. Și mult prea puţină înţelegere faţă de cei care chiar sunt apăsaţi de greutăţile acestei vieţi. Nici unul dintre acești decidenţi de politici publice nu s-au confruntat cu sărăcia. Prin urmare, nu îi înţeleg duritatea.

În cea mai mare parte a timpului alocat circumscripţiilor, politicienii stau în compania celor cu influenţă și care trăiesc în belșug. Inevitabil, nu doar că acești reprezentanţi ai electoratului stau departe de sărăcie, însă au tot mai puţine lucruri în comun și cu cei săraci.

Nu numai că nu beneficiază de programe de asistenţă socială, dar cel mai probabil nici nu frecventează magazine în care se aplică astfel de programe. Mulţi membri ai Congresului trăiesc în enclave bogate, utilizează servicii de sănătate scumpe și își trimit copiii la școli private sau unde se plătesc taxe mai mari.

Drept urmare, spun editorii de la The Atlantic, elita politică a Americii este ruptă de realitatea economică și socială a celor care trăiesc în sărăcie. Statisticile nu fac decât să confirme această situaţie. În 2010, 46 milioane de americani trăiau în sărăcie, împingând SUA la cel mai ridicat nivel comparativ cu orice alt moment de când au început să fie strânse date în urmă cu 50 de ani.

Un jurnalist de la The New York Times observa că puţine lucruri sunt mai relevante cu privire la ceea ce îi pasă unei naţiuni decât modul în care se cheltuie banii. Iar în această prvinţă SUA are motive să fie îngrijorată. Este una dintre ţările cu cele mai mici cheltuieli sociale pe cap de locuitor, este cea mai puţin eficientă în reducerea sărăciei și, în consecinţă, se confruntă cu cea mai gravă criză socială.

Există soluţii?

Fără o prezenţă a sărăciei în viaţa lor, politicienii nu au cum să înţeleagă realităţile din teren. Politicienii ar trebui sa se confrunte în mod fizic cu circumstanţele alegătorilor lor pentru a reuși în mod onest să intervină cu ceva în vieţile lor. Această chestiune nu reprezintă o sugestie nouă, putând părea chiar banală, spune jurnalistul Stephen Lurie, însă nu a fost luată niciodată în serios. De aceea, doar câţiva membrii ai Congresului pledează în mod sincer pentru cei săraci.

Iar încercările de asumare voluntară a sărăciei cel mai adesea sunt fie ridiculizate de către presă, fie sunt modalităţi strategice de câștigare a capitalului electoral.

Totuși, există și politicieni consecvenţi în lupta lor. De aceea, nu e de mirare că mulţi dintre campionii luptei împotriva sărăciei au experimentat personal efectele acesteia. De exemplu, Barbara Lee, unul dintre coordonatorii programelor de ajutor social, s-a supus în mod voluntar provocărilor acestui program.

De asemenea, un alt senator, Jim McGovern, a petrecut o noapte într-un adăpost pentru oamenii străzii. Motivul? Pentru a înţelege mai bine nevoile acestei categorii de oameni.

Nu ar fi singurele situaţii în care politicieni de marcă au făcut faţă provocărilor unei vieţi pline de neajunsuri. De exemplu, în tinereţe, Lyndon Johnson (viitor președinte ale SUA) a predat într-o școală dintr-un cartier sărac, cu o prezenţă consistentă de mexicani imigranţi. Acolo a învăţat compasiunea pentru alţii.

Mai târziu, a intrat în istorie pentru celebrul discurs despre Starea Naţiunii, rostit în 1965. Din acesta s-a născut visul unei „societăţi măreţe”. A fost momentul declanșării unui război împotriva sărăciei pe care politicienii de astăzi par să îl fi pierdut. Nu întâmplător, preşedintele Barack Obama a calificat inegalităţile (dintre bogaţi şi săraci) ca fiind „provocarea majoră a vremurilor noastre”.

Pe această listă pot fi adăugaţi și Lincoln sau Luther King, adică oameni care au înţeles situaţiile grele ale populaţiei de culoare fiindcă s-au confruntat ei înșiși cu sărăcia și provocările acesteia.

Oameni bogaţi, „prieteni” cu săracii

Există și excepţii de la regula sărăciei voluntare. Franklin Roosevelt, renumitul președinte american din perioada celui de al Doilea Război Mondial, a luat decizii extrem de importante în favoarea celor săraci, fără să fi suferit vreodată de lipsuri materiale. Chiar şi cetăţenii de culoare şi‑au regăsit speranţa prin renumitul program New Deal.

Concluzia vine de la sine. Nu toţi „cruciaţii” împotriva inegalităţii sociale trebuie să se confrunte cu sărăcia, dar înţelegerea diferenţelor este adesea o condiţie prealabilă pentru o empatie autentică. O dovadă concludentă în această privinţă este oferită de William Wilberforce. Principala realizare a vieţii lui, după zeci de ani de pledări în faţa Parlamentului, a fost abolirea comerţului cu sclavi în Imperiul Britanic.

El provenea dintr-o bogată familie de negustori care făcuse avere din comerţul maritim cu ţările baltice. Nu dus niciodată lipsă de bani, însă educaţia religioasă protestantă (metodistă) primită de la mătușa sa l-a ajutat să păstreze vii valorile creștine. Printre care și empatia faţă de cei nevoiași. Așa s-a născut în el dorinţa declanșării unei lupte politice pentru abolirea celei mai cumplite plăgi sociale din istoria modernă a Angliei.

România și cruciada inexistentă împotriva sărăciei

În România, un studiu recent atestă faptul că dintr-un un salariu mediu pe economie se poate trăi doar o jumătate de lună. În plus, se adaugă faptul că puterea de cumpărare a scăzut. În Uniunea Europeană, România se află la coada clasamentului privind veniturile, cu un salariu mediu de 395 de euro, care faţă de cel din Marea Britanie este de şase ori mai mic. Aceste date statistice așează România într-o poziţie deloc de invidiat.

Pe de altă parte, România nici nu beneficiază de modele de luptă împotriva penuriei sociale similare celor americane. Aproape că nu există în politica românească persoane care să își fi făcut un obiectiv din reducerea sărăciei. De aceea este de la sine înţeles că și puţinele persoane înregistrate de istorie ca activând împotriva sărăciei, au fost învăluite în mitologie. Cuza este un exemplu.

În schimb, emblematici pentru situaţia din România sunt politicienii mergând cu barca printre sinistraţi, pentru a nu fi afectaţi prea tare de efectele cataclismelor naturale (în timp ce în China, de pildă, pentru un gest similar, un ministru a trebuit să își dea demisia). În aceeași tendinţă se înscrie și gestul politic de a distribui pantofi cu toc femeilor de la ţară, dintr-o zonă calamitată.

Desigur, lucrurile se pot schimba oricând. Însă, pentru aceasta nu este suficient doar un exerciţiu de voinţă, ci și de empatie. Iar aceasta nu se naște din neant. Ea vine din cunoașterea nevoilor reale ale celor pentru care dificultăţile vieţii de multe ori sunt insurmontabile. Întrebarea fundamentală este dacă politicianul chiar își dorește cu adevărat să guste, fie și pentru câteva clipe, din viaţa amară a celor pe care îi reprezintă.