Teoretic, astăzi suntem liberi să credem și să fim orice. Dacă privim cu puţină atenţie în istorie, realizăm însă că nu ne este benefic nici să credem, nici să fim orice. Și dăm dreptate vechiului îndemnului biblic, adesea mutilat de folclor: „Cercetaţi toate lucrurile și păstraţi ce este bun.”

Nu îmi vine în minte nici măcar o singură problemă psihologică – de la anxietate și depresie, la teama de intimitate sau de succes, abuzul fizic asupra partenerului de viaţă sau molestarea copilului – a cărei origine să nu poată fi redusă la problema unei stime de sine scăzute.”[1] Această radiografie sufletească îi aparţine psihoterapeutului și scriitorului Nathaniel Branden care, de-a lungul vieţii, s-a preocupat atât de consecvent de psihologia respectului de sine, încât a fost supranumit (exagerat, vor reclama unii) „părintele stimei de sine”[2]. Nathaniel Branden nu a fost nici cel care a introdus conceptul de stimă de sine, nici cel care l-a adus pe culmile popularităţii până într-acolo încât să pună stima de sine pe lista obiectivelor urmărite de politicile sociale bipartizane ale Statelor Unite. Însă cu siguranţă a rămas în analele psihologiei drept unul dintre specialiștii care au contribuit masiv la creșterea notorietăţii conceptului, fiind unul dintre stâlpii „mișcării stimei de sine” din Statele Unite, despre care am mai scris în urmă cu ceva timp[3].

Parcursul intelectual al lui Nathaniel Branden este inseparabil legat de un membru controversat al elitelor academice americane: filosoafa și scriitoarea Ayn Rand, iar povestea legăturii lor merită spusă, pentru că influenţa ei se face resimţită și astăzi, în moduri nebănuite.

Nimic splendid în comunism

Ayn Rand (al cărei nume real era Alisa Zinoievna Rosenbaum) s-a născut în 1905 într-o Rusie frământată de schimbări politice care au provocat pierderi familiei ei. Venirea la putere a bolșevicilor, sub Lenin, a însemnat confiscarea afacerii tatălui ei (o farmacie) și relocarea familiei. Rand, care avea încă din timpul liceului preocupări intelectuale, a fost la un pas să rateze absolvirea facultăţii, fiind suspendată împreună cu alţi colegi „burghezi”, până când o echipă de oameni de știinţă străini care i-au vizitat universitatea au intervenit pentru reprimirea lor.

După facultate, Rand a obţinut viza pentru a-și vizita rudele din Statele Unite și astfel viaţa ei și-a schimbat radical coordonatele.

Ajunsă în New York City la 25 de ani, Rand avea să povestească că a fost atât de impresionată de peisajul urban plin de zgârie-nori, încât a plâns „lacrimi de splendoare”[4]

Nu s-a mai întors niciodată în Rusia și, din motive de securitate, a pierdut orice contact cu familia ei rămasă acolo.

În America, Rand a scris și a vorbit împotriva socialismului, militând pentru o formă radicală de capitalism. Din cauza acestei activităţi, a dezvoltat o fobie de a călători în Europa, de teama ca autorităţile ruse să nu o răpească și să o aducă înapoi în Rusia. De altfel unii biografi spun că experienţa din Rusia a fost poate principala sursă pentru sistemul filosofic pe care avea să îl propună și să îl promoveze în America.

Cea mai cunoscută opera a ei se numește Atlas Shrugged, tradusă la noi ca Revolta lui Atlas, o alegorie distopică de 1.200 de pagini, în care mari lideri industriași se luptă cu politicile tot mai restrictive practicate de un guvern tot mai opresiv și ajung să renunţe pe rând la producţie, provocând astfel un colaps economic global. Vocea lui Rand se suprapune cu replicile unora dintre personajele cărţii, articulând principiile filosofiei ei, pe care avea să le detalieze și în bestselleruri precum Fountainhead (Obârșia) și Virtuţile egoismului, acesta din urmă aducându-i reputaţia unui moralizator imoral sau, cum spunea istoricul Jennifer Burns, a transformat-o într-un sinonim pentru „egoismul lipsit de scrupule, precocitatea intelectuală, sau ambele”.

 

Realitate > raţiune > interes > capitalism

Obiectivism – așa și-a intitulat Ayn Rand sistemul filosofic, despre care spunea informal că este „o filosofie despre viaţa pe Pământ”. Patru piloni susţin obiectivismul lui Ayn Rand: realitatea, raţiunea, interesul personal și capitalismul.

Despre realitate, Rand susţinea că este absolută. Ea nu se află la cheremul zeilor sau al preferinţelor culturale ori personale. Este obiectivă: bazată pe date și independentă de dorinţele sau credinţele cuiva. Lucrurile sunt ceea ce sunt pentru că, în cuvintele ei, „nu poţi să și mănânci prăjitura și să și rămână întreagă”.

În privinţa raţiunii, Ayn Rand considera că este singura cale de a obţine cunoaștere și singurul ghid sigur pentru succesul în acţiuni. Percepţia prin simpuri, conceptele și logica erau instrumentele raţiunii și singurele pe care te puteai bizui.

Rand obișnuia să spună că ea nu are credinţă, ci convingeri, iar una dintre acestea era că oamenii trebuie să își urmeze interesul personal, fiindcă așa este sincer și corect faţă de natura umană.

Rand considera că viaţa omului îi aparţine lui însuși și nimănui altcuiva – nu familiei, nu statului, nici măcar lui Dumnezeu (în care nu credea). „Iubirea de semeni este imorală”, spunea ea în primul interviu televizat pe care l-a acordat, în 1959

„Iubirea de semeni este imorală dacă este pusă mai presus de iubirea faţă de propria persoană. E mai mult decât imoral: este imposibil. Pentru că, atunci când ţi se cere să iubești întreaga lume, fără să discriminezi – adică să iubești fără niciun standard, indiferent dacă oamenii aceia au vreo virtute sau vreo valoare – de fapt ţi se cere să [nu] iubești pe nimeni.”

În consecinţă, Rand nu vedea alt sistem de orânduire socială mai benefic pentru societate decât capitalismul, practicat într-o formă radicală. În viziunea ei, colectivismul, socialismul și sistemul de stat bazat pe servicii sociale împing oamenii, ca urmare a moralei altruismului, la crearea unei societăţi în care „toţi sunt sclavii tuturor”.

Cea mai influentă carte, după Biblie

E interesant că, în interviul amintit, jurnalistul care îi adresează întrebările – deși vădit documentat – părea incapabil să ţină pasul cu fluxul de idei controversate venind dinspre scriitoare. În același timp însă, nu părea nici dispus să o ia în serios pe femeia care îi stătea în faţă. La fel a făcut, în timpul vieţii ei, și lumea academică.

Atunci când a apărut prima cercetare știinţifică legată de filosofia lui Ayn Rand (în 1971), autorul a găsit potrivit să declare că a scrie despre Rand este „o îndeletnicire periculoasă”, care poate duce la „vină prin asociere” pentru fapta de a lua în serios viziunea ei.[5] Abia după moartea ei, lumea academică a început să manifeste un interes crescând faţă de obiectivism, Jennifer Burns identificând chiar „o explozie de cercetări”[6] în domeniu, după anul 2000.

Milioane de exemplare ale cărţilor ei au fost vândute de-a lungul anilor. Ba chiar, în 1990, un sondaj al Bibliotecii Congresului din SUA spunea că Revolta lui Atlas este cea mai influentă carte, după Biblie, în Statele Unite.

Personaje politice, mai ales din sfera republicană – Ted Cruz, Paul Ryan, Rand Paul –, o creditează pe Ayn Rand pentru formarea gândirii lor. În 2005, Paul Ryan declara că de la Rand a învăţat cine este și care sunt sistemele lui de valori. Șapte ani mai târziu, în 2012, avea să revină asupra ideii și să declare că, din postura de catolic, a respins ateismul ei.

Cu toate acestea, sunt puţine universităţile care oferă specializare în obiectivism sau care o includ pe Rand în aria lor de cercetare. Cele mai multe consideră sistemul ei ca fiind mai degrabă un fenomen pop decât un subiect serios de studiu.[7]

Filosofie pentru adolescenţi

Istoricul Timothy Stanley, cercetător în istorie la Oxford, făcea pentru BBC un rezumat foarte elocvent al influenţei lui Ayn Rand: „Conservatorismul american se bazează pe relaţia dintre individ și comunitate și pe protejarea cu gelozie a libertăţii individuale.” Iar Ayn Rand era total împotriva sistemului guvernamental de impozitare, pe care îl considera abuziv („bani luaţi cu forţa de guvern”). Ce își dorea în schimb era o privatizare a instituţiilor statului, care puteau astfel funcţiona pe principiul interesului egoist: școli private, poștă privată, spitale private ș.a.m.d. Rand era totodată convinsă că liderii politici trebuiau aleși prin vot democratic, însă că deciziile de guvernare nu trebuiau supuse votului poporului, ci al acelor cetăţeni antreprenori care, prin activitatea lor, au un impact economic semnificativ asupra societăţii.

Revolta lui Atlas a fost o carte foarte incitant de citit când ești tânăr”, spunea deci Stanley, „însă apoi crești, îţi faci o familie și îţi dezvolţi relaţia cu Dumnezeu. Rand pretinde că individul deţine controlul complet asupra vieţii lui, iar adolescenţilor le e groază ca cineva să le spună ce trebuie să facă. Ea le spune studenţilor că, după ce termină facultatea, vor ajunge să muncească pentru liberali, care le vor lua impozitele și nu vor mai ști nimic.”

Fostul președinte american Barack Obama chiar i-a supărat pe fanii lui Rand când a spus, deschis, același lucru ca profesorul Stanley, și anume că filosofia lui Ayn Rand este o modă, în vogă printre adolescenţii neînţeleși, dar care, asemenea unei haine, rămâne mică pentru că, „pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne dăm seama că o lume în care ne gândim strict la noi înșine, (…) în care proiectul dezvoltării personale este mai important decât relaţiile cu ceilalţi oameni și decât a ne asigura că toţi ceilalţi au șansa de a beneficia de oportunităţi – este o viziune destul de limitată”. Obama a folosit ocazia și pentru a-și înţepa adversarii politici, punctând că o astfel de atitudine nu este totuși reprezentativă pentru America, deși, „din păcate, se pare că uneori această viziune a societăţii «pe cont propriu» a consumat o bucată serioasă din Partidul Republican”.

Telenovelă cu intelectuali

Dacă Obama a fost, într-o mare măsură, delicat în critica pe care a făcut-o, alţii nu s-au sfiit să fie vehemenţi atunci când au acuzat sistemul filosofic introdus de Rand ca fiind strâns legat de seria de circumstanţe încă insuficient decantate care au dus la declanșarea crizei financiare globale. Ce ar putea justifica o conexiune atât de extravagantă? Pentru a putea răspunde e nevoie să îl reintroducem în scenă pe Nathaniel Branden.

Nathaniel Branden și-a schimbat numele din Blumenthal în Branden pentru a putea încorpora în identitatea lui particula „rand”, în semn de omagiu adus gânditoarei pe care o admira cu devoţiune încă din adolescenţă. După ce a citit pentru prima dată o carte a ei, i-a trimis o scrisoare și, deși nu a primit niciun răspuns, nu a renunţat. Fusese, cum avea să o recunoască chiar el mai târziu, fermecat să rezoneze atât de puternic cu spiritul acelei autoare. A continuat să îi scrie și a reușit chiar să îi telefoneze, iar discuţiile i-au apropiat.

Ulterior, Branden și Barbara Weidman, pe atunci prietena lui, i-au vizitat pe Rand și pe soţul ei la casa lor din Los Angeles. Barbara era și ea o admiratoare a scrierilor lui Rand, așa că, în anii studenţiei lor, și ea, și Nathaniel Branden au devenit membri ai cercului de intelectuali care frecventau casa lui Rand pentru dezbateri pe diferite teme și care au lecturat primii manuscrisul Revoltei lui Atlas. Ironic, date fiind opţiunile politice ale lui Rand – profund anticomuniste –, grupul se numea The Collective.

Membrii grupului colaborau cu Rand la diverse proiecte de cercetare și publicau împreună The Objectivist, o revistă-manifest a ceea ce devenea mișcarea obiectivistă. Dintre toţi membrii grupului Collective, Branden s-a remarcat prin implicare și devotament și a ajuns prim-colaborator al gânditoarei. Împreună au fondat Institutul „Nathaniel Branden”, în cadrul căruia diseminau filosofia obiectivistă a lui Rand. Că Rand și Branden au ajuns să aibă și o aventură romantică, în ciuda faptului că Rand era cu 25 de ani mai în vârstă decât el, însă cu acordul tacit al soţilor fiecăruia, este mai mult decât un detaliu picant al acestei colaborări. Este, de fapt, un episod care a alterat profund traiectoria mișcării.

Cei doi au ţinut legătura departe de ochii publicului mai mulţi ani, până când tânărul Branden nu a mai găsit satisfacţie în relaţia cu Rand (care ajunsese aproape de 60 de ani). Momentul s-a suprapus pe un episod depresiv al gânditoarei, care, pentru a putea termina Revolta lui Atlas la termen, luase amfetamine și, odată cu finalizarea cărţii și cu renunţarea la pastile, a început să simtă un vid de sens. Și pe acest fond relaţia s-a răcit considerabil și, în ciuda eforturilor lui Rand de a o relua, nimic nu a mai fost la fel.

La ceva timp după, Branden a divorţat de soţie și s-a implicat într-o relaţie cu un fotomodel cu 15 ani mai tânără decât el. A ţinut secretă și această relaţie, temător cu privire la o eventuală reacţie din partea lui Rand. Și intuise bine. La patru ani de la debutul acestei relaţii, Barbara i-a mărturisit lui Ayn Rand de existenţa ei, iar Rand a avut o ieșire vulcanică. I-a înscenat lui Branden un „proces public” în faţa celor din Collective, a rupt colaborarea profesională cu el și chiar a publicat un articol în The Objectivist în care, fără să precizeze nimic despre relaţia lor, a scris că acesta a trădat-o și că a dorit să profite financiar de pe urma ei.

Pentru Ayn Rand, dezvăluirea relaţiei cu Branden a fost o lovitură de imagine probabil la fel de dură ca faptul că, spre sfârșitul vieţii, a apelat la ceva ce contravenea filosofiei pe care o proclamase toată viaţa: serviciile sociale. Fumătoare înrăită, Rand a dezvoltat cancer pulmonar și, pentru a-și putea permite tratamentul imposibil de procurat din venitul ei, a fost nevoită să beneficieze de serviciile medicale de stat, despre care spusese că sunt o formă de înrobire a cetăţenilor.

Moștenirea

La scurt timp după scandalul cu Ayn Rand, Branden a hotărât să se mute în alt oraș pentru a preveni represalii din partea acoliţilor ei și s-a dedicat dezvoltării propriilor teorii privind stima de sine. Branden a publicat nu mai puţin de 20 de volume de specialitate, 10 dintre ele conţinând în titlu referiri fie la „sine”, fie la „stima de sine”. Însă, înainte de a fugi, Branden l-a adus în Collective pe unul dintre membrii care aveau să aibă cel mai mare impact asupra politicii economice a Statelor Unite: Alan Greenspan.

Greenspan o cunoscuse pe Ayn Rand la începutul anilor ’50, prin intermediul primei lui soţii. Însă Nathaniel Branden este cel care l-a convertit pe Greenspan, cândva un adept al logicii pozitiviste, la obiectivismul lui Rand. În decada ’50-’60, Greenspan a susţinut activ obiectivismul, publicând articole pentru newsletter și contribuind chiar cu câteva eseuri pentru cartea Capitalismul: Un ideal necunoscut, semnată de Rand. Autoarea i-a fost alături la ceremonia de învestire a lui ca președinte al Consiliului Experţilor Economici și cei doi au rămas prieteni până la moartea lui Rand, în 1982. Gânditoarea nu a mai apucat să vadă însă, la cinci ani de la moartea ei, că Alan Greenspan a fost numit președinte al Rezervei Federale (Fed) de către președintele Ronald Reagan.

În timpul mandatului său de președinte Fed, Greenspan a putut aplica la scară federală principiile în care credea și care i-au conturat gândirea în tinereţe. Astfel, chiar dacă nu a putut influenţa direct economia ţării, Ayn Rand a marcat-o considerabil în mod indirect, pentru că, așa cum spunea și economistul E. Ray Canterbery, datorită raţionalităţii sale covârșitoare, Alan Greenspan a obţinut tot ce și-a propus în profesia lui și a sedimentat politici economice și sociale care au afectat economia globală de la administraţia Ford până la el.

Aceeași moștenire de origine obiectivistă ar putea să fie însă văzută și într-o lumină negativă, fiindcă viziunea lui Ayn Rand, visceral opusă colectivismului totalitar sovietic, nu era imună la favoritisme acordate unui alt tip de colectivism: cel corporatist. Cultura corporatistă este, prin definiţie, cea în care interesul companiei primează în raport cu interesul angajatului. Acesta din urmă este doar o rotiţă într-un sistem în care mai degrabă se schimbă un angajat decât un proces. Or, aceasta, cum bine remarca psihologul Bruce E. Levine, este o formă de „colectivism totalitar corporatist”, împotriva căruia Ayn Rand nu a avut cuvinte critice, ba încă pe care l-a îmbrăţișat cu ochii închiși, colportând o imagine denaturată a lumii corporaţiilor, prin prezentări intitulate, de pildă, „Minoritatea persecutată a Americii: marile afaceri”.

Criticii au acuzat-o așadar că a permis favorizării elitelor economice să ia locul favorizării statului, ducând la aceleași consecinţe: oprimarea poporului, mai exact a segmentelor fără iniţiativă antreprenorială sau, pur și simplu, fără succes economic. Această listă de ingrediente s-a regăsit printre cauzele crizei financiare din 2007-2008, pe care economiștii o consideră cea mai gravă criză de la Marea Depresiune din 1930 și care a fost urmată de o prăbușire economică globală, căreia i-a succedat o criză europeană a datoriilor.

Alan Greenspan s-a pensionat de la conducerea Rezervei Federale în anul 2006, însă la începuturile crizei ipotecare și a creditelor, în 2007, el a avertizat că există o bulă imobiliară în SUA, anunţând totodată că valoarea caselor va înregistra o scădere masivă, calculabilă în „valori cu două cifre”, adică „mult mai mult decât se așteaptă cei mai mulţi oameni”. Tot el a mărturisit, la câteva luni după, că nu și-a dat seama care aveau să fie consecinţele practicilor de ipotecare decât abia când era prea târziu pentru a mai schimba ceva. Sunt însă și analiști, precum Barry Ritholtz, care spun că tocmai politicile lui Greenspan au contribuit la formarea bulei imobiliare în SUA.[8]

Poate gândirea unui singur filosof să fie atât de influentă încât să schimbe valorile de temelie ale unei societăţi și să ducă la seisme de proporţii transcontinentale, așa cum a fost criza economică pornită în 2007? Ar putea filosofia lui Ayn Rand să fie motivul greu de descoperit al transformării Statelor Unite, așa cum spunea Levine, într-o „naţiune egoistă”?

Sigur că în teorie orice este posibil, însă empiric o astfel de ipoteză este dificil de testat. Pe de o parte, e puţin cam mult să pretinzi că influenţa unui singur om, fie el chiar și o figură atât de hipnotică precum Ayn Rand, a fost decisivă pentru o schimbare care presupune mecanisme atât de complexe. Pe de altă parte, cei care și-au dedicat ani din carieră studierii mentalităţii sociale americane nu s-au pus încă de acord asupra moralităţii autocentrismului naţiunii americane. Da, acest lucru implică faptul că o formă de autocentrism se manifestă într-adevăr în spaţiul american. Este ceea ce politologii au numit „excepţionalism” și este o formă de egoism naţional care a caracterizat, într-o formă sau alta, toate statele puternice ale lumii, de-a lungul istoriei. Chiar și a statelor care nu au avut o Ayn Rand.

O naţiune de egoiști

Poate că mai interesant decât dimensiunea politologică a egoismului unei naţiuni este să studiezi dimensiunea lui psihosociologică. Și sunt numeroși cercetătorii care au făcut acest lucru în conexiune cu conceptul stimei de sine, despre care aminteam anterior. Dacă însă originile acestei centrări pe sine sunt oarecum controversate, lucrul asupra căruia psihologii sunt, în general, de acord este că stima de sine este un concept extrem de relevant în societatea americană de astăzi.

Americanii par atât de convinși de succesul societal al cultivării stimei de sine în ei înșiși și în ceilalţi, încât mișcarea stimei de sine a devenit într-un fel reprezentativă pentru mentalitatea din Statele Unite. Și orice curent vine să sugereze opusul este privit cu suspiciune, dacă nu este chiar clasat din start ca fiind eronat. Sunt însă și psihologi dispuși să își asume o astfel de poziţie, iar opiniile lor au o linie de argumentare destul de convingătoare. Lauren Slater este doar unul dintre psihologii care sunt de părere că americanii s-au îndopat inutil cu laudă de sine, umflându-și artificial egourile în speranţa (bazată pe numeroase studii sociopsihologice) că acest lucru le va spori eficienţa și civismul. Un grup de acţiune menit să genereze politici de stimulare a respectului de sine al elevilor înmatriculaţi în sistemul de învăţământ de stat[9] (în 1986) nu a reușit să producă rezultatele așteptate. „De fapt, rata infracţionalităţii și a abuzului de substanţe s-au făcut remarcate simultan cu scorurile noastre ridicate în privinţa stimei de sine”, deplângea Slater, într-un eseu publicat în The New York Times. Psihologul își extrăgea însă speranţa din activitatea de cercetare a altor psihologi, care au studiat dinamica stimei de sine a americanilor: Roy Baumeister și Nicholas Emler. Ca și Slater, aceștia susţineau că a vedea stima de sine ca pe un panaceu este o filosofie greșită și că supra-accentuarea stimei de sine poate fi chiar o cauză pentru disfuncţionalităţi, nu un leac pentru acestea.

Teoriile acestor psihologi au o forţă intuitivă la fel de puternică precum ipotezele care scot în evidenţă necesitatea cultivării stimei de sine. Adică la fel cum Nathaniel Branden spunea că oamenii au nevoie să își crească stima de sine pentru a se vindeca de diferite tulburări psihologice, Baumeister, Emler și colegii susţin inversul: că oamenii au nevoie să își vindece diferite tulburări psihologice pentru a-și putea crește stima de sine. În confruntarea celor două viziuni a fost aruncată și ideea că o stimă de sine scăzută este chiar mai benefică decât una ridicată, fiindcă prima lasă loc pentru creștere și dezvoltare, în timp ce a doua este un teren fertil pentru violenţă (imaginea egoului supraevaluat care tratează cea mai mică jignire ca pe o crimă impardonabilă).

Bătălia s-a dat și pe terenul cercetării sociologice, însă încă nu e evident cine are dreptate, pentru că, așa cum se întâmplă uneori în domeniul sociologiei, studii repetate pentru verificare au avut rezultate diferite celor iniţiale. Prin natura știinţei sociologice, lucrul acesta nu este neapărat o garanţie a inacurateţei iniţiale, diferenţele fiind deseori puse pe seama factorului subiectiv și a interpretării. Ce e de reţinut însă este că un consens clar încă nu există.

In extenso, unii se întreabă dacă într-adevăr putem vorbi despre o cultură a stimei de sine care are un impact semnificativ asupra societăţii sau dacă societatea însăși, prin caracteristicile ei, generează cultura stimei de sine. E o întrebare care are un răspuns înrudit cu cel oferit dilemei „Oul sau găina?” sau, mai academic, al dilemei „Noi creăm limbajul sau limbajul ne creează pe noi?”

Terapia Morita

Dacă într-adevăr îngrășarea stimei de sine are o latură întunecată, care ar putea fi opţiunile pentru dezvoltarea unei persoane cu probleme socio-emoţionale? Este interesant de văzut ce fel de tratamente pot fi propuse pentru tulburări precum anxietate și depresie dacă alegem să nu le punem, așa cum se practică în general în societatea occidentală, pe seama unei stime de sine scăzute. Și cel mai bun loc în care să căutăm alternativa ar trebui să fie o societate cu o mentalitate alternativă. De exemplu, Japonia – care opune individualismului american, colectivismul asiatic, în care comunitatea este aceea care dă sens și valoare individului, nu invers.

Terapia Morita, bazată pe teoriile psihiatrului Morita Masatake (1874-1938), managerul unui prolific spital de psihiatrie din Tokyo, este una dintre cele mai cunoscute abordări psihologice de sorginte asiatică. Aceasta presupune că suferinţele psihologice pornesc de la o „conștienţă de sine extremă” și o tratează prin restaurarea controlului asupra propriilor stări emoţionale, într-o manieră foarte diferită de cea occidentală.

În terapia Morita, o persoană care suferă de anxietate, de pildă, este tratată în câteva etape. Prima este izolarea într-un spaţiu plăcut, însă fără cărţi și fără acces la tehnologie informaţională care să o bombardeze cu stimuli, în care să se poată odihni sub monitorizarea unui specialist. După etapa aceasta, de „dezintoxicare sufletească”, pacientul este expus la o terapie ocupaţională ușoară – având ca obiectiv implicarea în activităţi cu grad de dificultate redus. În a treia etapă, dificultatea sarcinilor crește, până în etapa finală, în care pacientul poate să ducă la bun sfârșit activităţi complexe. De aceea terapia Morita este văzută ca o formă de resocializare și se sprijină mult pe influenţa socială a celor din jur pentru recăpătarea unei discipline personale și a controlului asupra propriilor emoţii.

Primordială ar trebui așadar să fie conștienţa de sine (cunoașterea propriei persoane cu calităţi și defecte deopotrivă). Aceasta ar trebui urmată de autocontrol, care se dobândește prin exercitarea perseverentă a modificărilor comportamentale necesare ajustărilor (lucru posibil prin disciplină). „Dacă vieţile noastre sunt povești pe care le scriem, atunci ar trebui să putem și să edităm textul, nu doar să îi facem publicitate”, spunea Lauren Slater.

Libertatea uitării de sine

Ar fi tentant să credem că alternativa societăţilor de tip comunitar este net superioară celei individualiste, care slăvește interesul personal, dar și superioară curentului, aparent mai ponderat, de promovare a stimei de sine, pentru că ambele au avut timp suficient să își desfășoare consecinţele. Totuși, dacă privim la ambele dintr-o perspectivă creștină, realizăm că o astfel de concluzie contravine credinţei noastre. De fapt, nici terapia propusă de Slater nu este preferabilă celorlalte două, pentru că, în esenţă, toate au același referenţial.

Fie că propun bazarea acţiunilor pe propriul interes, fie că propun acţionarea ţinând cont de binele celorlalţi, aceste filosofii își raportează valorile la un centru uman. În mijlocul existenţei omului este fie el însuși, fie ceilalţi. Însă ambele variante sunt variante care nu pot fi incluse într-o perspectivă creștină. De ce? În Boala de moarte, filosoful Søren Kierkegaard spunea că „normal pentru inima omului este să pună în centrul existenţei sale, a identităţii sale orice altceva în afară de Dumnezeu”[10]. Aceasta este o perspectivă complet contraculturală, pentru că implică a nu avea de ales între noi și ceilalţi, ci între Dumnezeu și orice altceva. Este totodată și o perspectivă biblică, pentru care apostolul Pavel militează foarte elocvent când le scrie creștinilor din Corint: „Nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea, totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. (…) Căci cine te face deosebit?”.[11] Pasajul în care se găsesc aceste cuvinte este unul în care Pavel îi sfătuiește pe corinteni să renunţe la mândrie și la lauda de sine, pentru că acestea sunt precursoare ale divizării cu care biserica creștină s-a confruntat încă de la răsăritul ei.

Conceptul unei imagini de sine sănătoase așa cum îl moștenim de la Pavel este deci unul al modestiei sau al arhaicei „smerenii”. Punem acest concept în arenă cu eforturile actuale de cultivare a brandului personal și realizăm că cele două sunt profund ireconciliabile. Dar conflictul acesta nu a existat dintotdeauna.

Condamnarea mândriei a fost filosofia dominantă de-a lungul istoriei.

Mai exact, o imagine prea bună privind propria persoană era văzută ca o rădăcină a tuturor relelor. Astăzi, în lumea occidentală cel puţin, cei mai mulţi par să susţină ceea ce susţinea și Nathaniel Branden: că rădăcina tuturor relelor este o imagine negativă privind propria persoană.

Pavel contrazice însă și filosofia tradiţională și filosofia modernă/postmodernă. Atunci când îi sfătuiește pe corinteni să nu se judece de unii singuri, el le spune de fapt că etalonul nu sunt ei înșiși. Că au nevoie de o scară de valori din afara lor, fiindcă sufletul nu este construit să își fie reper sieși.

Religia creștină învaţă că valoarea omului își are rădăcinile în originea lui, mai exact în faptul că existenţa lui a fost dorită de Dumnezeul care S-a manifestat în splendoare universală pentru a-i da viaţă în paradis și care l-a iubit cu o iubire supremă, pentru a-l putea ajuta să se reîntoarcă în comuniunea divină la care a renunţat pentru păcat.

Luaţi seama”, scria tot Pavel, de data aceasta colosenilor, „ca nimeni să nu vă fure cu filosofia și cu o amăgire deșartă (…) după învăţăturile începătoare ale lumii, și nu după Hristos.” Or, învăţăturile lui Hristos sunt, în profunzimea lor, vârful de lance al altruismului. Altruismul biblic nu este însă înrobirea care îi repugna lui Ayn Rand, ci, din contră, eliberarea de sub egoismul care, atunci când este satisfăcut, „devine o putere care domină”[12], așa cum spunea autoarea creștină Ellen White. Însă altruismul biblic nu este nici colectivist, ca mentalitatea japoneză. Totuși, într-o oarecare măsură, altruismul biblic include colectivismul, mai exact în măsura în care acesta derivă din iubirea de Dumnezeu.

Din perspectivă creștină, omul nu este capabil să iubească alt om (să fie cu adevărat altruist) decât dacă, mai întâi, Îl iubește pe Dumnezeu. El nu are în el însuși capacitatea aceasta, fiindcă, potrivit cuvintelor lui Hristos, despărţiţi de Dumnezeu nu putem face nimic. Cu atât mai mult nu putem iubi. Ar fi o discuţie separată aceea de a discerne ce înseamnă mai exact „a nu fi despărţit de Dumnezeu”, dar ar deturna prea mult subiectul de faţă.

Atunci când Îl iubim pe Dumnezeu (ca răspuns la iubirea Lui pentru noi), devenim capabili să copiem tot mai fidel modelul acestei iubiri în relaţia cu semenii noștri. Dar semenii nu ajung niciodată să ocupe locul central pe care doar Dumnezeu trebuie să îl ocupe în sistemul nostru de valori, fiindcă în caz contrar religia noastră ar fi de fapt o idolatrizare a semenilor.

A-ţi asuma ca filosofie de viaţă decizia de a face din Dumnezeu reperul unic al valorilor tale este astăzi un lucru chiar mai controversat decât filosofia egocentrică propusă de Ayn Rand și cu siguranţă mai puţin comercial decât confortabila terapie prin hrănirea stimei de sine. Dar este o decizie care încă împlinește suflete și care, permanentizată, încă mai poate schimba cursul istoriei, așa cum a făcut-o de atâtea ori până acum.


PS: citatul din titlu, „Căci cine te face deosebit?” este dintr-un verset biblic de o înţelepciune pătrunzătoare: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” – 1 Corinteni 4:7

Footnotes
[1]„Nathaniel Branden citat în Roy F. Baumeister, «Does High Self-Esteem Cause Better Performance, Interpersonal Success, Happiness, or Healthier Lifestyles?», în Psychological Science in the Public Interest, vol. 4, nr. 1, mai 2003.”
[2]„Vezi recenzia amazon.com la cartea lui Nathaniel Branden intitulată Self Esteem at Work: How Confident People Make Powerful Companies.”
[3]Alina Kartman, „Franken-educaţia”, Semnele timpului, septembrie 2010.
[4]Anne Heller, Ayn Rand and the World She Made, Doubleday, New York, 2009.
[5]William F. O’Neill, With Charity Toward None: An Analysis of Ayn Rand’s Philosophy, Adams & Company, New York, 1971.
[6]Jennifer Burns, Goddess of the Market: Ayn Rand and the American Right, Oxford University Press, New York, 2009.
[7]„Mimi Reisel Gladstein, «Ayn Rand» în Major Conservative and Libertarian Thinkers, Continuum, New York, 2009, p. 116.”
[8]Barry Ritholtz, Bailout Nation, John Wiley & Sons, New Jersey, 2009.
[9]„California Task Force to Promote Self-Esteem and Personal and Social Responsibility”.
[10]Soren Kierkegaard, Sickness Unto Death, Penguin Books, New York, 1989.
[11]„1 Corinteni 4:4; 1 Corinteni 4:7”.
[12]„Ellen G. White, Minte, caracter, personalitate, Viaţă și Sănătate, București, 2015, p. 272, orig.”
SURSĂ:semneletimpului.ro/revista/stmai2017
DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.