A argumenta făcând apel la noutatea unei idei, la ceea ce ea inovează într-un domeniu nu este neapărat greșit. Gânditorul vizionar Alvin Toffler a lansat frumoasa expresie „nostalgia viitorului”, ce arăta preţuirea sa pentru aventura pe care ne-o promite viitorul, pentru năzuinţa unora dintre noi de contopire cu timpul nou, in statu nascendi.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Însă aici ne vom concentra asupra erorii de argumentare prin apelul la noutate (Argumentum ad novitatem, lat.); așadar vom sublinia situaţiile în care este nepotrivit, irelevant sau neconcludent să fie invocată noutatea. Astfel le vom facilita cititorilor înţelegerea nuanţelor ce fac ca anumite argumente să fie ușor de identificat ca sofisme, ca erori logice deliberate, create în scop manipulator.

Această formă de argumentare greșită este mult mai nouă decât apelul la tradiţie sau apelul la autoritate, pe care filosoful englez Francis Bacon le trecea – încă din anul 1620, în lucrarea Noul organon – printre „idoli”, adică printre obstacolele în calea cunoașterii știinţifice, generate de gândire.

Obsesia noutăţii ţine de ideologia progresului, un produs al modernităţii târzii. Această ideologie se bazează pe o prejudecată sau chiar o superstiţie: tot ce este nou e superior prin simplul fapt că este nou – pe scurt, noul e superior vechiului. De aici, una dintre principalele teze ale progresismului: istoria omenirii evoluează dinspre trecut spre viitor, de la vechi la nou și de la inferior la superior. În ceea ce privește această orientare de valoare, modernitatea a adus o schimbare de 180 de grade, de la „obsesia originilor”, despre care vorbea antropologul Claude Lévi-Strauss, de la idealizarea tradiţiei și „cultul vechimii” s-a trecut la obsesia pentru actualitate, la mândria de a fi „recent”, la dorinţa de schimbare în toate domeniile și preocuparea pentru proiectarea viitorului.

În continuare le vom recomanda cititorilor ce criterii să ia în considerare pentru a identifica eroarea argumentativă a apelului la noutate.

Persuasiunea cu orice preţ

Când se apelează la noutate doar pentru a convinge un auditoriu, fără putinţa de a proba că acea noutate este și bună sau benefică unei situaţii, când acest pseudoargument nu mai este însoţit sau întărit de altele acceptate de auditoriu, atunci putem suspecta că vorbitorul face doar un exerciţiu retoric.

De pildă, președintele american, Donald Trump, într-un discurs ţinut în faţa Adunării Generale a ONU, a folosit acest truc retoric pentru a devaloriza tendinţa obiectivă a globalizării civilizaţiei umane, sugerând că globalizarea ar fi invenţia unor profitori (!), printre care traficanţii de persoane. În plus, globalismul aparţine trecutului: „Globalismul a exercitat o fascinaţie religioasă asupra liderilor din trecut, făcându-i să-şi ignore propriul interes naţional.” Așadar, el a legat globalismul de trecut pentru a crea, prin contrast, impresia că ideologia sa, „trumpismul”, este o noutate, ceva progresist, care a depăşit „erorile trecutului”. În final, Trump a exprimat concluzia dorită din capul locului: „Viitorul nu le aparţine globaliştilor. Viitorul le aparţine patrioţilor.”

În acest context, apelul la noutate a devenit un procedeu retoric și, totodată, un mijloc de persuasiune foarte eficient. El ţine aici locul unor argumente care lipsesc.

Apostolul Pavel sesiza și el pericolul acesta al persuasiunii prin noutate atunci când îi avertiza pe creștinii din Efes, în epistola sa, să nu se lase influenţaţi de orice „vânt de învăţătură”. Prin această metaforă se referea la noi „mode” de gândire care adiau amăgitor în spiritul timpului: „ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Efeseni 4:14).

Intenţia de a flata

Atunci când apelul la noutate se face cu intenţia vădită de a flata un public sau o tabără în defavoarea altora, de a o câștiga pentru un scop, un crez, o misiune, atunci din nou putem suspecta rezonabil că e vorba de un sofism cu rol manipulator.

De pildă, în 2003, când Statele Unite încercau să realizeze o coaliţie pentru a intra în Irak, vicepreședintele american, Dick Cheney, și ministrul apărării, Donald Rumsfeld, au anulat dintr-un foc sensul peiorativ al expresiei „Europa de Est”, echivalată timp de decenii cu „imperiul răului”, cu „fostul lagăr socialist”, înlocuind-o cu expresia „Noua Europă”. Devenea astfel o formulare opozabilă cu „Vechea Europă”, cu Europa de Vest, cu acea parte europeană care se arăta reticentă cu privire la implicarea Alianţei Nord-Atlantice în acţiuni militare în Irak.

Dintr-odată, ţările care nu voiau să meargă alături de SUA deveneau „vechi”, pierzându-și din prestigiu și legitimitate, iar fostele ţări comuniste, care tocmai intraseră în NATO, deveneau „noi”, un fel de germeni ai viitorului – și aceasta numai fiindcă acceptaseră să participe la proiectul american.

Prin contrast cu această retorică a flatării, remarcăm la apostolul Pavel o atitudine demnă de un adevărat misionar atunci când s-a confruntat cu aviditatea atenienilor de a afla mereu noutăţi de dragul noutăţii: „Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag și au zis: «Putem să știm care este această învăţătură nouă pe care o vestești tu?» (…) Căci toţi atenienii și străinii care stăteau în Atena nu-și petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (Fapte17:21). Pavel le-a vorbit despre Dumnezeul necunoscut de către ei, dar unicul existent din veșnicie și, atunci când publicul atenian și-a manifestat neîncrederea în spusele lui, „a ieșit din mijlocul lor” (Fapte 17:33).

Contextul impropriu

Sunt contexte în care este impropriu a aduce în discuţie noutatea ca pe un avantaj, deoarece aceasta nu ar constitui o valoare în sine. De pildă, în anumite aspecte morale sau religioase este rareori loc de „inovaţie”. Ar fi impropriu să susţinem că în Academia Română sunt prea mulţi membri vârstnici, de aceea i-ar prinde bine niște „sânge tânăr” sau că profeţia biblică e prea veche pentru a mai fi luată în considerare.

Pe scurt

Această eroare de argumentare constă în faptul de a considera, în mod nepotrivit sau pripit, că o anumită teză este corectă, acceptabilă sau superioară altora numai pentru că este nouă. Este o tentaţie a gândirii progresiste, care, deși repudiază orice ţine de vechime, tradiţii, statu-quo, totuși rămâne tributară unei prejudecăţi: noul e superior vechiului. Este contraponderea unei alte prejudecăţi, care se regăsește în eroarea de argumentare numită „apelul la tradiţie”, potrivit căreia ce e vechi și verificat e preferabil sau superior noului.

La apelul la noutate, greșeala stă în faptul că acea noutate e clamată în cazuri în care raportul vechi-nou nu este relevant ori în cazuri în care nu este încă probat beneficiul acelei noutăţi. De pildă, în domeniul moral nu ar fi loc de „inovaţii” care să argumenteze că „nu se mai poartă bunul-simţ, ci astăzi e la modă tupeul” sau că „suntem postmoderni, așadar să relativizăm morala creștină”.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Dumitru Borţun este profesor universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice din cadrul Școlii Naţionale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).