Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de originea și utilitatea viselor. Teoriile iniţiale au mizat pe supranatural, considerând visele un spaţiu de întâlnire între muritori și zei, despre care se credea că le foloseau pentru a-și face cunoscută voinţa sau pentru a transmite descoperiri despre viitor ori mesaje din partea morţilor.

În Antichitate, Aristotel a adus o perspectivă nouă, pur senzorială asupra visului: tot ce simţim în mod latent de-a lungul zilei se materializează noaptea în vis, fiind influenţat de stimuli externi ca zgomotele, temperatura ambientală etc. În secolul al XIX-lea, Freud a corelat interpretarea viselor cu teoria fructului interzis; din punctul său de vedere, visele reprezintă acele dorinţe tabu sau intangibile în plan real, guvernate de factori sexuali, care trec din subconștient în plan oniric pentru a gratifica organismul.

Sprijinite de avansul știinţific și tehnologic, cercetările ultimelor decenii au săpat tot mai adânc în miezul problemei, fără a depăși definiţia viselor ca „o a treia stare de conștiinţă, cu un caracter vizual-halucinatoriu puternic conturat, bazat pe imagini strălucitoare, deformate, distorsionate, însă intens elaborate”[1].

Dacă importanţa somnului este arhicunoscută, știinţa avertizând deja că un somn insuficient creează probleme majore (schimbări de comportament, slăbirea sistemului imunitar, riscul apariţiei unor boli, scăderea capacităţii cognitive ș.a.), importanţa viselor pentru sănătatea noastră fizică și psihică este încă pusă sub lupă.

Stadiile somnului

Pentru a înţelege cum și de ce apar visele, trebuie mai întâi să parcurgem cele patru stadii ale somnului.

Stadiul 1, sau faza de tranziţie, este marcată de trecerea de la starea de veghe la somn, de îndreptarea atenţiei dinspre exterior spre interior. În această etapă, mușchii se relaxează treptat, mișcările oculare și undele cerebrale active în timpul zilei încetinesc progresiv, iar somnul poate fi ușor perturbat, provocând trezirea.

Faza 2 pregătește terenul pentru instalarea unui somn mai profund. Se definitivează procesul de relaxare început în etapa anterioară: temperatura corpului și frecvenţa cardiacă încep să scadă, dar trezirea încă poate interveni relativ ușor, la acţiunea anumitor stimuli. În cazul adulţilor, etapa a doua ocupă 45 – 50% din timpul total de somn.

Faza 3 duce la intensificarea undelor cerebrale lente (delta) și, subsidiar, la aprofundarea somnului. Corpul devine imobil, mișcările oculare se opresc, în timp ce dificultatea de trezire crește semnificativ. Acest somn intens, derulat într-un interval de maximum 15% din orele de somn, are loc în special în prima parte a nopţii, în cea de-a doua alternându-se stadiile mai ușoare și somnul de tip REM.

Somnul REM, sau cea de-a patra etapă, se deosebește de toate celelalte faze printr-un element specific, și anume mișcarea rapidă a ochilor (REM – rapid eye movement).

Descoperirea fenomenului REM în anii ‘50 a modificat perspectiva anterioară asupra somnului ca stare de inactivitate totală a creierului. Denumită și faza somnului paradoxal, datorită similitutidinilor fiziologice cu starea de veghe, etapa a patra intervine după 90 de minute din momentul adormirii și poate dura până la o oră. Ritmul cardiac și tensiunea arterială cresc, respiraţia devine rapidă și neregulată, undele creierului se intensifică, iar tensiunea musculară de la gât în jos aproape dispare.

După somnul REM ne întoarcem, de regulă, la stadiul 2, urmând ca apoi ciclurile să se repede de aproximativ 3 – 4 ori într-o noapte. Un singur ciclu de somn ţine între 90 și 120 de minute, cu menţiunea că durata fazelor variază în funcţie de orele de somn, de calitatea acestuia, dar și de vârsta persoanei în cauză. Spre exemplu, bebelușii au cicluri mai scurte, cu un procent de 50% din somn petrecut în stadiul REM, în vreme ce adulţii experimentează un ciclu de somn mai lung, în cadrul căruia fazele REM descresc odată cu îmbătrânirea (la maturitate, media somnului REM reprezintă 20 – 25% din timpul total de somn).

Visul, protector al somnului

Cea mai mare parte a viselor au loc în timpul somnului REM, care vine cu numeroase beneficii pentru organism: reduce tensiunea arterială, îmbunătăţește funcţiile creierului, scade riscul apariţiei depresiei și anxietăţii. Unele teorii susţin că, deși încărcate vizual, surprinzătoare și ilogice, visele din această fază a somnului au rolul de a preveni suprasolicitarea creierului, prin ștergerea acelor informaţii inutile sau dăunătoare care ar putea duce la patologii precum obsesia și paranoia. Altele susţin importanţa somnului REM la nou-născuţi prin stimularea necesară maturizării conexiunilor neuronale.

În ciuda credinţelor perpetuate o bună perioadă de timp, cercetări recente arată că oamenii visează și în stadiile non-REM, ceea ce ajută la refacerea rezervelor de adenozin trifosfat (ATP), molecula care transmite energie către toate celulele organismului.

Printre posibilele funcţii ale viselor, așa cum sunt descrise în literatura de specialitate, se numără: consolidarea procesului de învăţare, organizarea informaţiei, dezvoltarea capacităţii cognitive, pregătirea pentru evenimente viitoare, asimilarea experienţelor de peste zi.

Visele și tematica lor

Asemănătoare cu scenarii bizare de film sau concrete ca realitatea, visele ne duc pe tărâmul tuturor posibilităţilor, unde doar subconștientul stabilește limitele. În vis putem fi oricine și putem face orice, de la a ne teleporta în celălalt capăt al lumii până la a zbura cu sau fără aripi.

Visele operează nu doar cu gânduri și emoţii ce îmbracă forme distincte, ci și cu senzaţii asupra cărora avem un control redus; pot induce chiar și senzaţia de durere, resimţită ca atare prin intermediul amintirilor specifice. Totuși, ceea ce trăim când dormim se bazează mai mult pe imaginaţie, memorie, idei abstracte și pe dorinţe decât pe experienţele senzoriale depozitate în subconștient.

Mulţi oameni întâmpină dificultăţi de rememorare a conţinutului propriilor vise, încărcat adesea de întâmplări complexe, contradictorii sau lipsite de sens. Se spune că după 5 minute de la trezire uităm jumătate din cuprinsul visului, urmând ca după alte 5 minute să pierdem încă 40 de procente din reminiscenţele lui. Există câteva trucuri ce ne pot ajuta să reţinem un vis: trezirea fără alarmă, analiza visului după întreruperea somnului, păstrarea unui jurnal în care să notăm tot ceea ce ne amintim despre trăirile noastre nocturne.

Chiar dacă uităm 95% din ceea ce visăm, studiile indică faptul că avem, în medie, între 3 și 6 vise pe noapte, cu o durată cuprinsă între 5 și 20 de minute. Unele teme apar frecvent în vise, atât în cazuri individuale, cât și colective. Cele mai comune subiecte care se regăsesc la majoritatea oamenilor sunt cele legate de:

  • școală, profesori, învăţare;

  • faptul de a fi urmărit sau atacat;

  • faptul de a cădea sau de a fi pe punctul de a cădea;

  • imposibilitatea de a ajunge la timp undeva;

  • moartea sau învierea cuiva apropiat, propria moarte;

  • experienţe sexuale;

  • zbor sau ascensiunea în văzduh;

  • eșuarea la un examen;

  • faptul de a fi gol în public sau îmbrăcat nepotrivit;

  • faptul de a fi blocat, închis undeva;

  • pierderea dinţilor;

  • retrăirea copilăriei;

  • faptul de a mânca ceva bun;

  • pierderea controlului asupra unei mașini etc.

Indiferent de substratul lor, temele își trag seva din gândurile nedorite, alungate din conștient prin mecanismul de reprimare, sau din trăirile adânci, pozitive ori negative, cu un puternic impact emoţional. Călătoriile noastre fictive ajung astfel să reflecte dileme, temeri, conflicte nerezolvate, dar și simţăminte pozitive, dând naștere unor vise-clișeu bazate pe tipare valabile pentru o categorie largă a populaţiei.

Temele viselor privesc trei aspecte importante ale existenţei umane (relaţiile cu ceilalţi, libidoul, expunerea la umilinţă) și evoluează odată cu mediul în care trăim. Spre exemplu, între 1956 și 2000 a crescut numărul persoanelor care se visau zburând, realitate pusă pe seama înmulţirii călătoriilor cu avionul. Tot astfel, între 1993 și 2009 oamenii au început să viseze mai des în culori, ceea ce, potrivit specialiștilor, se datorează prezenţei televizorului color într-un număr tot mai mare de gospodării. Vârsta influenţează și ea cromatica scenariilor onirice: pe măsură ce îmbătrânim visăm tot mai puţin în culori.

Visele și categoriile lor

Visele din timpul somnului REM care cultivă cu precădere frica, dar și furia, vinovăţia, tristeţea, sunt catalogate drept coșmaruri. Circa 5% din populaţie are coșmaruri săptămânal, apariţia lor fiind determinată de stres, experienţe traumatice, administrarea unor medicamente, abuzul de droguri și alcool. De asemenea, migrenele, depresia și unele afecţiuni ca apneea în somn favorizează manifestarea acestor naraţiuni copleșitoare, care pot genera insomnii, oboseală cronică și anxietate. Dincolo de efectele negative, rolul coșmarurilor este unul benefic, spun specialiștii, deoarece ne ajută să simulăm și, implicit, să testăm anumite reacţii în faţa unor ameninţări viitoare, dezvoltând astfel mecanisme de apărare competente.

Un studiu constând din analizarea a peste 250 de coșmaruri sintetizează elementele comune, regăsite în majoritatea viselor de acest fel: ideea de agresiune fizică, prevalenţa situaţiilor bizare, intense din punct de vedere emoţional, iminenţa eșecurilor, întâmplările cu final nefericit. Spre deosebire de coșmaruri, ceea ce denumim generic „vise urâte” are o componentă mai puţin dramatică și înspăimântătoare: din 431 de episoade analizate, cele mai multe reiterau tema conflictelor interpersonale, fiind bazate și pe alte emoţii primare decât frica.

Visele recurente apar cu o frecvenţă ridicată și conţin, de regulă, ameninţări privind integritatea fizică sau echilibrul emoţional al persoanei. Atât la copii, cât și la adulţi, repetitivitatea unor vise are la bază stări acute de stres, dificil de gestionat în stare de veghe.

O cercetare realizată pe 30 de femei confruntate cu violenţa domestică a demonstrat că mai mult de jumătate dintre acestea visau periodic situaţii de înec, urmăriri, că sunt ucise sau că își ucid agresorul.

Coșmarurile, visele urâte și cele recurente trădează problemele de zi cu zi și trag un semnal de alarmă cu privire la necesitatea depășirii situaţiilor care ne destabilizează universul interior.

Visarea lucidă reprezintă o stare unică de conștiinţă, un paradox trăit atunci când suntem conștienţi că visăm și avem puterea de a controla sau manipula evenimentele imaginare.

„În vreme ce visătorii lucizi sunt pe deplin adormiţi, desprinși de realitatea externă a lumii fizice, ei sunt în același timp pe deplin treji, atenţi la realitatea internă a lumii viselor.”[2]

În această situaţie, frecvenţa undelor cerebrale este mai ridicată decât în cazul viselor non-lucide, iar activitatea din zona lobului frontal este semnificativ crescută (zonă legată de conștiinţa de sine, de memorie și de limbaj), ceea ce îi permite visătorului să își poată analiza propriul vis, să rezolve unele conflicte din timpul somnului pentru a obţine emoţii satisfăcătoare.

Visele lucide au un substrat foarte variat (senzorial, perceptual, emoţional și cognitiv) și sunt mai frecvente la copii, incidenţa lor începând să scadă după vârsta de 16 ani.

Visele și realitatea

Deși profunzimile viselor continuă să planeze în jurul unor mistere de nepătruns, cert este faptul că această stare de conștienţă modificată, mai complexă decât somnul, dar dependentă de el, ne ajută să procesăm emoţiile, stimulii, amintirile și informaţiile de peste zi.

Visul îndeplinește o importantă funcţie adaptativă, precizează autorii francezi Bourguignon și Humery, care validează nevoia omului de a visa ca modalitate de „a-și completa și desăvârși experienţa sa organizată și semnificativă”[3]. Chiar dacă rezultatele acestui proces sunt, de cele mai multe ori, inedite, curioase și incoerente, elementele sale constitutive provin din viaţa concretă, reală.

Majoritatea viselor folosesc informaţiile desprinse din memoria autobiografică și, în plan secund, amintirile episodice despre evenimente, locuri și perioade de timp. Tindem, totodată, să visăm persoane cunoscute, importante din punct de vedere afectiv sau ca statut social: conform unui studiu din 2008, putem identifica după nume peste 48% dintre oamenii din vis și peste 35% după rolul profesional (poliţist, doctor ș.a.m.d.), în timp ce 16% întruchipează necunoscuţi sau indivizi a căror identitate ni s-a șters din memorie.

Contextul de viaţă, condiţia personală, interesele și ocupaţia – tot ce ne definește și ne diferenţiază de ceilalţi își pune amprenta pe ceea ce visăm: gravidele visează despre sarcină și copii, muzicienii au de două ori mai multe vise legate de muzică decât alţi oameni, personalul medical sau de îngrijire își întâlnește și în somn pacienţii. Stimulii externi afectează, de asemenea, conţinutul emoţional al viselor: cineva care adoarme învăluit în parfum de trandafiri va visa mai frumos decât cineva aflat în preajma unor ouă stricate.

Ca excepţie de la regulă, visele cultivă și aspecte ce depășesc sfera experienţei noastre directe: cei paralizaţi din naștere pot visa că merg, că aleargă sau că înoată, așa cum o fac și oamenii care întreprind acţiunile respective în realitate. Persoanele care și-au pierdut vederea sau auzul după vârsta de 5-7 ani pot vedea și auzi în visele lor. Cei care, în schimb, se nasc fără un simţ anume nu îl pot integra într-un vis. Potrivit unui studiu danez din 2014, nevăzătorii visează după cum și trăiesc, cu un amestec bogat de informaţii senzoriale care compensează deficienţa vizuală. Dintre participanţii nevăzători, 18% au raportat folosirea simţului gustativ în cel puţin un vis, spre deosebire de 7% dintre participanţii fără probleme de vedere; 30% au raportat folosirea simţului olfactiv, comparativ cu un procent de 15% înregistrat în grupul de control; 70% au raportat folosirea simţului tactil și 86% a celui auditiv, comparativ cu 45%, respectiv 64% din totalul subiecţilor cu vederea intactă.

Visele și autocunoașterea

Visele au un caracter revelator, pentru că certifică lucruri importante despre cel ce visează, adevăruri care ar putea trece altfel neobservate chiar și în faţa propriei conștiinţe.

Dincolo de direcţiile generale privind înţelegerea unui vis, de teoriile neurobiologilor, psihiatrilor și psihologilor, fiecare este cel mai bun interpret al poveștilor fabricate de subconștient.

Visul este și rămâne întotdeauna al visătorului, mai ales pentru că el vine nu doar cu imagini și cuvinte, ci și cu o trăire corporală, cu o senzaţie greu de definit și aproape imposibil de reprodus în cuvinte.

În vis suntem noi înșine, lipsiţi de norme și de constrângeri. De aceea visul ar putea fi o bună metodă de a ne descifra temerile, dar și autenticitatea, măsura în care suntem fideli principiilor și comportamentelor din plan real.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.

Footnotes
[1]„Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 298.”
[2]„Ibidem, p. 306.”
[3]„Ibidem, p. 300.”

„Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 298.”
„Ibidem, p. 306.”
„Ibidem, p. 300.”