„Orice cuvânt moare atunci când este rostit, zic unii. Eu zic că abia atunci începe să trăiască.” – Emily Dickinson

Cuvintele pe care le lăsăm să trăiască ne modelează vieţile în maniere nu întotdeauna evidente. Oricine știe că „vorba dulce mult aduce”, sau că „cine tace poate rămâne filosof”, dar secretul nu stă atât de evident, doar în echilibrul dintre cele două. Există și cuvinte „impostoare”, care se prezintă drept altceva decât ceea ce sunt. Iar „co-dependenţă” pare să fie unul dintre ele.

„Co-dependenţă” a devenit un termen la modă în literatura pentru dezvoltarea personală. Numeroase titluri care tratează subiectul co-dependenţei se vând în librării, cu milioanele. „Labirintul codependenţei”, „Ieșirea din labirint” (ambele scrise de Frank Minirth, Robert Hemfelt și Paul Meier), „Femei care iubesc prea mult” (de Robin Norwood), „Dragoste sau dependenţă” (de Brenda Schaeffer), „Iubirea nu doare” (de Montse Barderi) și, nu în ultimul rând, „Fiice perfecte. Fiicele adulte ale alcoolicilor” (de Robert Jackerman) sunt printre cele mai cunoscute volume recente pe acest subiect, fiecare dintre ele disponibil și în librăriile din România.

Toate aceste cărţi au un fir comun, o teză împărtășită: apropiaţii celor care suferă de diferite dependenţe (de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, de cumpărături, etc.) sunt, la rândul lor, persoane contagiate de dependenţă: sunt captive unei dorinţe auto-distructive de a-l salva pe dependent. Pentru că îl iubesc, aceste persoane ar fi capabile să își ignore până la uitarea desăvârșită propriile nevoi și dorinţe, ocupându-se în exclusivitate să satisfacă nevoile și dorinţele persoanei iubite. Prin acest spirit sacrificial, persoana co-dependentă ar încuraja, în realitate, chiar comportamentul pe care încearcă să îl controleze/să îl schimbe la celălalt. Iar cercul acesta vicios îi distruge, într-un final, pe amândoi.

Pline de istorii tulburătoare de viaţă ale celor care au trăit cândva în preajma unei persoane dependente, aceste cărţi pledează pentru o recentrare terapeutică pe propriile nevoi, a celui care suferă de co-dependenţă. Din nefericire, sursele populare de informaţii despre co-dependenţă oferă informaţii confuze, uneori chiar contradictorii care, în loc să îi ajute pe cei mai expuși riscului de a-și face rău prin aportul lor la o relaţie, le stereotipizează problemele și propun soluţii supra-simplificate.

Ce este, de fapt, această co-depenenţă?

În studiul pe care l-au publicat în 1988, psihologii Asher și Brissett prezentau rezultatele unei cercetări privind co-dependenţa, în cadrul căruia au intervievat 52 de femei ai căror soţi au fost diagnosticaţi și trataţi pentru alcoolism. Autorii spuneau că deși femeile se identificau frecvent ca fiind co-dependente, niciuna nu a explicat termenul în cuvintele celeilalte. Cercetătorii au observat că unele femei spuneau despre co-dependenţă că le-a schimbat profund identitatea, altele spuneau opusul; unele spuneau că acestă co-dependenţă este o boală, altele că nu ar fi; unele spuneau că este o trăsătură de personalitate, sau un rol învăţat din societate; unele spuneau că este o stare permanentă, altele că este ceva temporar. Însă, deși aveau definiţii contradictorii, toate erau convinse că sunt co-dependente.

Aceeași confuzie asupra cauzelor și simptomelor co-dependenţei se regăsește și în literatura de specialitate:

„Co-dependenţa este un tipar recognoscibil de trăsături de personalitate, care se regăsește în mod predictibil în majoritatea membrilor familiei unei persoane dependente chimic. Co-dependenţa este capabilă să genereze suficiente disfuncţii pentru a i se adecva diagnosticul de tulburare mixtă de personalitate, potrivit DSM III”. (Timmen Cermak)

„O persoană co-dependentă este una care lasă comportamentul altuiva să o afecteze și care este obsedată de controlarea comportamentului acelei persoane.” (Melody Beattie)

„Eu definesc co-dependenţa ca o condiţie primară care rezultă din stresul fiziologic debilitant produs de traiul într-o relaţie stabilă cu un alcoolic sau cu un dependent de droguri.” (W. Mendenhall)

„Co-dependenţa este (…) orice suferinţă și/sau disfuncţie asociată cu sau provenind din concentrarea pe nevoile și comportamentul altora.” (Charles Whitfeld)

„O persoană co-dependentă este una care a fost semnificativ afectată, în maniere specifice, de implicarea curentă sau trecută într-o relaţie cu un alcoolic, un dependent de substanţe chimice, sau de implicarea în alt mediu familial stresant.” (Ronald și Patricia Potter-Efron)

„Co-dependenţa este primordial o boală și este o boală de care suferă fiecare membru al unei familii cu alcoolism.” (Wegscheider-Cruse, citat de Anne Wilson Schaef)

Jennifer McGlone, furnizorul acestor exemple, sublinia în lucrarea ei de doctorat că „singurele două componente care apar în mod repetat [în definiţiile altfel divergente] sunt: (1) noţiunile de îngrijire/responsabilitatea privind altă persoană și (2) suferinţa ca urmare a asocierii cu o persoană dependentă chimic de o substanţă.”

Confuzia aceasta se explică parţial prin istoria termenului. Cum a ajuns „co-dependenţa” să fie un concept atât de răspândit?

Popularizarea conceptului de „co-dependenţă”

În America anilor 1784, unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă, Dr. Benjamin Rush, a descris pentru prima oară alcoolismul drept o boală. Epoca Victoriană a șters această etichetă, dar ea a reapărut în anii 1930, 1940, când alcoolismul a început din nou să nu mai fie tratat ca un comportament imoral, ci ca manifestare a unei boli. Alcoolicii reîncepeau să fie văzuţi ca victime ale unor procese biologice și psihologice care le dictau un comportament incontrolabil.

În aceeași perioadă s-a conturat și mișcarea „sistemului familial”, o ramură a psihologiei care studiază comportamentul și experienţa umană în cadrul familiei, văzute ca un sistem. Noua viziune propunea înţelegerea alcoolismului în contextul familial în care se dezvoltă, ca o reciprocitate de forţe: comportamentul alcoolicului afectează întreaga familie și întreaga familie contribuie la comportamentul alcoolicului. Acest lucru părea să explice și de ce copiii alcoolicilor tind să devină ei înșiși alcoolici.

Abia în anii 1970 termenul de „co-dependenţă” începe să apară în literatura de specialitate, ocupând postul, până atunci vacant, pe care trebuia să îl ocupe un cuvânt care să descrie comportamentele incontrolabile, compulsive ale membrilor familiilor cu alcoolici. Înainte de apariţia lui „co-dependent” se foloseau termeni precum „co-alcoolic”, „para-alcoolic”, sau „nonalcoolic”. Însă „co-dependent” a câștigat bătălia cuvintelor fiindcă era mult mai cuprinzător.

În anii 1980, termenul depășise deja sfera alcoolismului și era aplicat în tot felul de situaţii. Autoarea Melody Beattie spunea că „pe măsură ce psihologii au înţeles mai bine co-dependenţa, tot mai multe grupuri de oameni păreau că suferă de ea: copiii adulţi ai alcoolicilor, persoanele aflate în relaţii cu parteneri tulburaţi emoţional sau mintal, persoane aflate în relaţie cu persoane bolnave cronic, părinţii copiilor cu probleme, persoanele aflate în relaţie cu alte persoane iresponsabile.”

Însă împământenirea termenului de „co-dependenţă” rămâne în principal un rezultat al promovării arsenalului cultural al mișcării „Alcoolicii anonimi”. Fundamentele descrierii „co-dependenţei” provin din experienţa tratării alcoolicilor, în cadrul căreia specialiștii au observat că soţia alcoolicului tinde să compenseze pentru lipsurile pe care le produce alcoolicul în viaţa de familie. (Face ea ce trebuia să facă el în/pentru casă: curăţenia, plătește facturile, sau îl acoperă ca să nu se facă de râs familia.) Acest „ajutor” îi asigură alcoolicului o existenţă la adăpost de numeroase consecinţe negative ale abuzului de băutură. Așa s-a ajuns la ideea de „facilitare”, mai exact la situaţia în care, împiedicându-l pe alcoolic să se confrunte cu urmările, soţia îi încurajează, fără să vrea, comportamentul. Ea devine „co-dependentă” în sensul în care este văzută ca o rotiţă în infrastructura de sprijin al dependenţei soţului alcoolic.

Există niște „dar”-uri serioase

Deși literatura despre co-dependenţă invită persoanele din jurul dependenţilor să rupă cercul vicios al sprijinirii și contribuie astfel, cel puţin, la atenuare simţământului de vinovăţie care însoţește adesea dorinţa firească a aparţinătorilor persoanei dependente de a nu răspunde ca un sclav nevoilor și dorinţelor acesteia, câteva semnale de atenţie trebuie trase.

Mai întâi, utilizarea lejeră a „co-dependenţei” ca diagnostic are dezavantajul că poate deveni o profeţie care se împlinește singură sau, mai rău, poate fi o simplă etichetă aplicată ca înlocuitor al unei analize atente. Unii specialiști avertizează însă că tendinţa actuală, vizibilă în literatura populară de psihologie, de a vedea niște trăsături de personalitate sau niște fenomene de caracter ca adicţii, iar adicţia ca boală, nu este în regulă.

E adevărat că literatura despre co-dependenţă conţine unele informaţii de tip insight care sunt în acord cu o tendinţă actulă în psihanaliză, de a accentua importanţa relaţiilor interpersonale. Profesoara americană Janice Hoaken spunea că „Literatura privind co-dependenţa exprimă durerea, angoasa și simţământul de neputinţă, combinate cu o responsabilitate copleșitoare, plină de griji pentru alţii, care domină vieţile multor femei. (…) Sunt femei care încearcă în disperare să ţină familii întregi împreună și să ajute ca lucrurile să meargă chiar și în condiţii aparent imposibile. Această literatură vorbește despre uriașele lipsuri emoţionale pe care le trăiesc aceste femei, mai ales în relaţiile lor cu bărbaţi, și despre faptul că ele își găsesc o recompensă sau au un simţământ de putere prin (…)«munca emoţională», adică prin gestionarea sentimentelor celorlalţi.” Însă niciun cercetător nu a reușit să demonstreze inechivoc că manifestarea co-dependenţei este mai frecventă în rândul familiei unui dependent.

Diferite corelări între co-dependenţă și alcoolism au fost făcute, însă cei care au analizat ansamblul de cercetări în domeniu au observat că aceste corelări apar pe fundaluri foarte complexe, în medii familiale unde joacă un rol și abuzul emoţional sau fizic, ori alte aspecte disfuncţionale. Pe de altă parte, multe cercetări au putut demonstra alte posibile motive ale dezvoltării și menţinerii co-dependenţei: abuzul în copilărie, un stil de parenting autoritar din partea tatălui, un stil educaţional disfuncţional, o atmosferă violentă în familie, lipsa acceptării, comunicării, satisfacţiei și sprijinului în familie, precum și un nivel ridicat de control sau „încrengături” familiale.

Despre co-dependenţă, în termenii dezvoltării

Cercetări în neurobiologia dezvoltării umane și a atașamentului au arătat că dependenţa de alte persoane apare atunci când o persoană care nu a avut o relaţie bună (în care să se simtă în siguranţă) cu persoana care o îngrijea, dezvoltă strategii de auto-protecţie pe care continuă să le folosească și în relaţiile adulte, deși nu mai este nevoie de ele.

Co-dependenţa ar putea, așadar, să fie nu o boală ci o chestiune de dezvoltare. Un obicei pe care ni l-am format când aveam mare nevoie de el, dar care nu mai este adecvat prezentului. Din această perspectivă, spunea psihologul Anne Dranitsaris, ar fi mai benefic să privim la co-dependenţă ca la o dovadă că suntem construiţi cu un sistem auto-protector. Să „sărbătorim” spunea ea lucrul acesta „mai degrabă decât a considera că suntem bolnavi”.

Boala cuprinde în ea premisa neputinţei, susţine psihologul, iar lucrul acesta îi împiedică pe oameni să își dezvolte un simţământ sănătos al propriei puteri și autorităţi în relaţii. „Creierul nu este ajutat să se dezvolte dacă oamenii sunt încurajaţi să se identifice drept co-dependenţi [pe modelul AA]: «bună, sunt Anne și sunt co-dependentă»”.

O persoană care dorește, din iubire, să îi ajute pe alţii se poate confrunta cu dileme justificate legate de cât este dispusă să sacrifice și cât nu pentru binele celorlalţi. A învinovăţi o astfel de persoană poate fi congruent ar fi cu viziunea tot mai individualistă a societăţilor dezvoltate (de unde ne luăm foarte mare parte din informaţii). Însă nu poate fi o metodă eficientă de a produce o schimbare sănătoasă, nici măcar dacă persoana suferă cu adevărat de o formă extremă și autodistructivă de co-dependenţă.

Este adevărat că atunci când întreţinem mult timp comportamente auto-protective, acestea devin complexe și întrepătrunse cu răspunsurile noastre emoţionale automate, precum frica, anxietatea, ura, durerea, vinovăţia și deprecierea personală. Însă cheia schimbării, despre care psihologii spun că este posibilă în timp, nu stă în a trece peste co-dependenţă, citind o carte care să te facă să-ţi vii în fire. Cheia stă în demersul cu bătaie lungă de a relua procesul de creștere și de dezvoltare.