Povestea lui Brad Florescu e un clișeu. Absolvent de jurnalism și publicitar cu succes tip „Dumnezeu pe Pământ”, cum se descria singur, s-a revoltat împotriva lui însuși, a demisionat și a plecat pentru un an în Thailanda ca să se dezveţe de toate minciunile în care trăia și să se întoarcă cu adevărul.

S-au făcut 9 ani de atunci, și Brad încă nu s-a întors în România. Și-a făcut un blog de călătorii, unde postează cele mai spectaculoase oferte ale companiilor aeriene, dar și articole pe care doar cei fără înclinaţie spre invidie le pot citi. Povestea lui Brad Florescu este un clișeu al tuturor visurilor frumoase pe care nu avem curajul sau libertatea de a le urma.

„Când am plecat, a fost o revoltă împotriva mea. Mi-am dat seama cât derizoriu și câtă deșertăciune fuseseră până atunci în viaţa mea. În publicitate, m-am crezut Dumnezeu pe Pământ pentru că „uite, ce zic eu apare la televizor” și mi s-a părut că asta-i tot. Eu luam realitatea din brief-uri, care nu sunt niciodată obiective. Ele au scopul de a-l învinge pe dușman, de a-i lua din market share, din consumatori, din rating. Și de a schimba mentalităţi într-o direcţie dorită de cel care plătește.” – Brad Florescu, pentru republica.ro

„Trăind în mass-media și publicitate, ai o super bulă. Și n-ai absolut nicio legătură cu realitatea și cu viaţa, mai ales”, spunea Brad într-un interviu pentru republica.ro. „Publicitatea, mass-media, acestea sunt un joc secund, n-au nicio treabă cu realitatea. Sunt creatoare de realitate, de fapt. E o muncă foarte grea, care te îndepărtează de foarte multe lucruri cu adevărat importante și adevărate.” Așa că Brad a plecat bucuros că s-a detașat de lumea media în care „dialogul nu mai exista, înjurătura, bădărănia, bășcălia ocupau politicul, spaţiul în discurs”. În Asia a descoperit că se poate și altfel, într-un sens pe care nu avea cum să îl găsească în Europa: „Asiaticii consideră că noi suferim de o boală mintală pentru că tot timpul trebuie să facem sau să ne gândim la ceva. Ei pot să stea fără să se gândească la nimic. Să se uite la mare și să fie. Să fie!” Și, cucerit de „consistenţa asiatică” a timpului, cum explica el, a ajuns să vadă România din care a plecat și în care cine știe dacă și când se va întoarce, ca pe un loc în care oamenii sunt inundaţi de nimicuri zilnice, care îi ţin ocupaţi și le abat atenţia de la ce ar vrea să facă și nu au timp. „Nu mai aveţi energia mintală și sufletească. Asta e durerea mea! Trăiţi puţin și temele pe care le abordaţi sunt mici pentru că nu apucaţi să vă ridicaţi din ele. Claxoane, taxe, fisc, poștă. Scriu oamenii romane întregi despre Poștă – s-au dus pentru un plic și apare o saga din asta. Nu e normal. Stai în trafic două ore… la cine te gândești? La primarul general al capitalei! Nu poţi tot timpul să fii acrit, trist, dezamăgit, furios și să nu te-mbolnăvești.”

Ca într-o parodie americană cu buget limitat, citești și îţi vine să zici un „amin!” emfatic la fiecare rând, dar, imediat ce ai încheiat interviul, realitatea te lovește dispreţuitor după ceafă: „Nu mai pierde timpul visând la cai verzi pe pereţi!”. Și simţi cum adrenalina (omologul fiziologic al simţământului că ai pierdut 10 minute bune citind povești în loc să-ţi faci treaba) începe să îţi încingă venele. Stomacul te salută cu o crampă și pulsul din jugulară începe să îţi dicteze cadenţa: „Treci. La. Trea-bă.” Gândul că și tu ai putea fi un fel de Brad ţi-a încolţit deja în minte și regretul că nu ești e la fel de puternic precum stresul.

Vreau și eu

Când te târăști în fiecare zi la muncă, asemenea unui copil căruia i-a rămas mâna încurcată în hăţurile unui cal dintr-un carusel perpetuu (adică aproximativ așa), când simţi că viaţa reală începe abia după ce ai închis computerul de la muncă și ai auzit ușa biroului trântindu-se în spatele tău, poţi fi sigur că te confrunţi cu un dezechilibru între viaţa profesională și viaţa privată.

Expresia aceasta, invocată cel mai adesea prin formularea „aș vrea, dar n-am cum. N-am timp.”, este o prezenţă atât de dispreţuită în vieţile noastre, încât milenialii și-au făcut un principiu moral din a nu ajunge să o rostească niciodată. Din nefericire, între dorinţa lor de a avea joburi cu sens, bine plătite, și realitate este o prăpastie la fel de mare precum este prăpastia pe care o resimte generaţia mai în vârstă între cum și-ar dori să trăiască și cum trăiește de fapt. Milenialii și-au câștigat reputaţia unor idealiști mai puţin capabili decât se consideră, destul de leneși și iresponsabili, așa că nici pista inflexibilităţii lor (a refuzului de a se angaja în joburi banale, care presupun rutină, anonimat și salarii mai degrabă pământene) nu este un drum de încredere.

Există statistici serioase care arată că o proporţie însemnată dintre adulţii aflaţi în cea mai productivă etapă a vieţii lor simt că bat pasul pe loc, prizonieri în propria viaţă, în loc să zboare pe culmile creativităţii și ale satisfacţiei. De pildă, încă dinainte ca Facebookul să detoneze eficienţa la lucru în sute de organizaţii bazate pe muncă de birou, un sondaj naţional efectuat în 2010 în Statele Unite raporta că 16% dintre angajaţii americani au dificultăţi în a echilibra viaţa profesională și cea personală. Doar câţiva ani mai târziu, în plin clocot al reţelelor social-media, avem suficiente motive să credem că statistica s-a agravat. Anul trecut, un raport guvernamental din Statele Unite descoperea că, din cei 64.000 de angajaţi intervievaţi, 83% raportau că nevoile lor profesionale sunt în conflict cu nevoile lor personale, în măsuri variabile.

Inflexibilitatea programului era prima pe lista nemulţumirilor, dar și prima care, soluţionată, creștea considerabil satisfacţia la muncă: 79% dintre angajaţii care munceau de oriunde și 75% dintre cei cu program flexibil se declarau satisfăcuţi de jobul lor, comparativ cu doar 68%, respectiv, 69% dintre ceilalţi.

Potrivit Harvard Business Review, problemele psihice și fizice apărute la angajaţii cu sindrom burn-out costă sistemul de sănătate din SUA între 125 și 190 de miliarde de dolari în fiecare an.

În România ne bazăm, ca de obicei, din păcate, pe folclor și pe părerile schimbate cu cei aflaţi în cercul nostru social. Este însă foarte probabil ca și printre cunoscuţii noștri, aceia care se declară pe deplin satisfăcuţi de munca lor și de modul în care reușesc să o îmbine cu viaţa de familie, să fie destul de puţini.

Care îmi sunt opţiunile?

Mai interesante decât statisticile, care pot, cel mult, să ne facă să înţelegem că aceasta nu e o problemă izolată, sunt strategiile de a schimba statu-quoul care ne face nefericiţi. Deci cum să facem?

Prima oprire a celor mai mulţi sunt sursele de inspiraţie și motivaţie disponibile online. O astfel de staţie ar putea fi și lista de „12 idei pentru a depăși presiunea de a fi super-productivi”, propusă de PsychCentral. „Uitaţi de managementul timpului”, zice una dintre idei, care în esenţă propune înlocuirea acestuia cu „managementul sarcinilor”. „Nu putem controla timpul, ci doar lucrurile pe care le putem face în timpul pe care îl avem la dispoziţie.” Interesantă la prima vedere, reformularea are totuși ceva din zicătoarea englezească „tomayto-tomahto”: diferenţa dintre a manageria timpul și a manageria sarcinile se reduce, până la urmă, tot la reformularea așteptărilor noastre privind ceea ce suntem capabili să facem într-o anumită bucată de timp. Dar nimeni nu te învaţă cum să faci asta realist, fără să simţi că ai cerut prea puţine de la tine și de la timpul tău, ratându-ţi potenţialul. Iar când iei la scuturat restul sfaturilor, realizezi că cea mai utilă dintre recomandări este una pe care cel mai probabil o știai deja: cheia atingerii unor obiective ambiţioase este felierea lor în obiective mai mici. Pe modelul biblic „ajunge zilei necazul ei”, tradus și în: „ia câte o zi, pe rând” sau „fiecare călătorie începe cu un pas”.

Măsurile drastice, care prin sonoritatea lor dură și detașată par a fi dovezi de putere și autocontrol („Nu mă mai interesează! Las totul și mă duc! O viaţă am…”), sunt foarte tentante, dar sunt de cele mai multe ori nefezabile. Dacă toată societatea ar fi o multiplicare de Brad Florescu, n-am mai putea funcţiona. Fără patetisme, pentru ca un Brad Florescu să își poată da demisia și să fugă în Thailanda pentru a trăi (cel puţin aparent) dintr-un blog de travel, e nevoie ca mulţi alţii să își continue joburile lor neinteresante și funcţionărești. (Cine ar mai citi un blog de travel, dacă toţi am avea câte unul? Sau dacă acesta n-ar avea și o doză de vis imposibil?) O caricatură inspirată ilustra acest „miraj al rupturii” prezentând un om care, la capătul unei ascensiuni dure pe un munte tibetan, ajunge să își regăsească adevăratul sine: un om îmbrăcat la costum și cu un diplomat în mână. Plecase în Tibet să se regăsească, dar a descoperit că sinele lui real era angajatul de multinaţională, care are cu ce să își plătească facturile și să își întreţină familia. Dincolo de gluma amăruie, caricatura cuprinde unul dintre adevărurile cel mai superficial discutate despre gestionarea echilibrului între viaţa profesională și viaţa personală. Mai exact, legătura insuficient explorată dintre acest echilibru și identitatea noastră.

Când devenim conștienţi de faptul că mulţumirea sau nemulţumirea cu privire la felul în care ne împărţim timpul între muncă și familie depinde de modul în care identitatea noastră le cuprinde și le normează pe cele două, sfaturile de management al timpului vor înceta să mai fie idealuri și vor deveni ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: niște instrumente.

Personaj principal în propria mea poveste

De multe ori, persoanele care muncesc mai mult timp decât media sunt văzute ca fiind în mod bolnăvicios legate de muncă sau pur și simplu lacome. „Nu le mai ajunge, domnule! Nu se mai satură! La ce le mai trebuia și X lucru?”, spun gurile rele, grabnice la sesizarea defectelor identitare ale celor din jur. Și chiar dacă, de cele mai multe ori, gurile rele nu reușesc să identifice corect problema, ele pun totuși degetul pe o rană. De exemplu, dragostea de bani, care este o acuzaţie atât de facilă, ar putea în realitate să fie tot o lăcomie, dar o lăcomie după recunoașterea celor din jur.

Dincolo de sexul avut (mai exact, a fi femeie), de tipul de muncă (de exemplu, jobul în schimburi inflexibile) și de tipul de familie căruia îi aparţinem (de exemplu, familia cu un singur părinte), despre care sociologii spun că pot perturba cel mai ușor echilibrul dintre muncă și familie, percepţia că suferim de o lipsă cronică de timp poate să fie cauzată și de autoexpunerea la un job inutil de stresant, fiindcă acesta vine la pachet cu un anumit statut social pe care îl râvnim.

Atunci când locul de muncă nu este o prelungire a identităţii noastre, ci o cauză sau un stâlp al acesteia, ne apropiem periculos de mult de dezechilibru. Vedem acest pericol în acţiune de fiecare dată când auzim de câte vreo vedetă intrată în depresie fiindcă, odată ieșită din topuri sau din lumina reflectoarelor, simte că nu mai are valoare și sens. Cântăreaţa Madonna exprima foarte elocvent această idee, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Vanity Fair, care a ajuns să fie discutat în cartea Counterfeit Gods, a pastorului Timothy Keller. În interviu, solista spunea: „Am o voinţă de fier. Și toată această voinţă a mea a fost pusă în slujba înfrângerii unui sentiment oribil de inadecvare. Dintotdeauna m-am luptat cu teama aceasta. Îmi reușește o vrajă și mă descopăr ca fiinţă specială, după care mă urc pe altă scenă și mă văd mediocră și neinteresantă. Dar găsesc o cale să ies din asta. Iar și iar. Catalizatorul meu în viaţă este această teamă oribilă de a fi mediocră. Asta m-a împins, și m-a împins toată viaţa. Fiindcă, deși am devenit Cineva, tot trebuie să dovedesc că am rămas acel Cineva. Lupta mea nu s-a încheiat și probabil nu se va încheia niciodată.” Iar asta pune într-o lumină aparte turneul ei mondial, pe care l-a intitulat „Re-Invention”.

Că suntem sau nu conștienţi de asta, atât munca noastră, cât și familia noastră ne prescriu anumite roluri. Dezechilibrul apare atunci când dorim să ne achităm de ambele seturi de roluri, deși ele nu sunt compatibile între ele. Nu pot să am rolul angajatului pe care șeful poate conta pentru deplasări săptămânale în afara orașului și să îmi menţin și rolul de părinte care face zilnic temele împreună cu copiii săi. Sau nu pot să lucrez în video-chat și să îmi asum și rolul de voluntar într-un program de combatere a pornografiei, nu fiindcă nu aș avea timp să le fac pe amândouă, ci pentru că disonanţa morală mă va împinge să aleg doar una dintre aceste ocupaţii. Aceste exemple sunt la extrema mai ușor de înţeles a conflictelor care se nasc din incompatibilitatea de roluri sau de identităţi.

Fragmentarea identităţii în mai multe tipuri de rol poate fi o condamnare la mediocritate, spun cei care militează pentru asumarea unui dezechilibru temporar, de dragul performanţei. Un editorial Quartz argumenta că echilibrul dintre muncă și viaţa privată este un mit și că nici măcar nu ar trebui să ni-l dorim, pentru că nu ar fi sănătos. Dacă vrem să fim extraordinar de buni la ceva, trebuie să fim și dispuși să sacrificăm temporar alte aspecte ale vieţii noastre, spune autoarea. Cheia ar fi cuvântul „temporar”, ceea ce, cultura generală ne învaţă, este unul dintre cele mai evazive secrete. Câţi nu spun că vor sta peste program doar pentru a scrie acel extrem de important raport semestrial, și ajung să rateze toate evenimentele importante din familie pentru că – ce să vezi? – fiecare an are câte două semestre și fiecare raport este foarte important! Dar poate cineva să condamne această viziune câtă vreme evangheliști ai echilibrului au făcut din echilibru însuși un idol? Iar asta ne aduce cu un pas mai aproape de soluţia la care făceam aluzie mai devreme.

O direcţie contraculturală

Identitatea mea este cea care îmi asigură echilibrul. Identitatea mea actuală trebuie să fie cea care normează rolurile. Nu rolurile să îmi normeze identitatea. Dar cultura noastră face ca un astfel de principiu să fie la fel de iluzoriu precum afirmaţiile acelea haioase pe care noua mișcare new age ne învaţă să ni le amintim zilnic. Câtă vreme aceste afirmaţii nu au alt fundament decât gândirea noastră deziderativă (wishful thinking, vorba americanilor), ele nu pot avea decât cel mult un efect placebo în vieţile noastre.

Creștinismul este contracultural în privinţa aceasta, fiindcă așază ca reper identitar dragostea lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este măsura valorii omului, care are valoare pentru că a fost dorit și este iubit de Creator, nu pentru că are bani, nu pentru că este un părinte extraordinar sau angajatul-model, nici pentru că îl iubește toată comunitatea din care face parte sau pentru că a alergat la toate maratoanele de anul acesta (adică are o sănătate de fier). În creștinism, factorul ultim al identităţii este dragostea de nezdruncinat a lui Dumnezeu. Iar aceasta, deși sună ca o abstracţiune, are efecte pragmatice cât se poate de palpabile. Sau, cel puţin, așa ar trebui.

Atunci când ne integrăm toate rolurile – profesionale, familiale, personale – în povestea cuprinzătoare a sensului pe care ni-l dă faptul că am fost creaţi de un Dumnezeu iubitor, priorităţile se așază altfel. Atunci înţeleg că eu nu sunt munca mea, nu sunt nici succesele, nici eșecurile mele ca părinte, că nu sunt suma hobbyurilor mele mai extravagante sau banale până la inducerea somnului și că până și limitările mele au sens dacă le recunosc și în același timp îmi exersez speranţa la care mă invită credinţa mea.

Atunci pot tolera mai ușor riscurile unei meserii mai stresante, pentru că măcar nu am și stresul suplimentar de a trebui să îmi extrag identitatea din succes, dar pot tolera și un loc de muncă umil, pentru că banii aceia mă ajută în misiunea mea mai amplă și care îmi este mai importantă: aceea de a fi un om bun, adică de a reuși să semăn mai mult la caracter cu Hristos.

O veste bună este că o astfel de identitate primară poate avea capacitatea de a rezista oricărei intemperii a vieţii, prin urmare merită să lupt pentru cultivarea ei. Și partea frumoasă este că ea nu va fi niciodată incompatibilă cu vreun rol pe care ar fi benefic să îl am. În schimb, ar putea fi compatibilă atât cu un echilibru care mă limitează la dealuri și coline ale succesului, nu la culmi de stânci abrupte, cât și cu un succes care cere să sacrific anumite lucruri. Important este ca, în oricare dintre variante, să mă asigur că această identitate primară rămâne nealterată. Pentru că ea va face ca, în timp, toate celelalte să își ocupe locul lor. Adică îmi va da echilibrul meu real.