Trecutul are prostul obicei de a-i arunca ocheade prezentului în cele mai neașteptate momente. Și, atunci când prezentul le ignoră, își crește șansele de a repeta trecutul, în viitor.

Am văzut întâmplându-se asta în scandalul recent privind hărţuirea sexuală la Hollywood, care s-a întins ca o epidemie, începând din luna octombrie până acum. O piesă a fost aruncată în mozaicul pestriţ al controversei chiar luni, când, fiind invitat să modereze aniversarea a 20 de ani de la filmul Înscenarea, cu Dustin Hoffman în rolul principal, comicul John Oliver l-a confruntat pe actor cu câteva întrebări de o duritate care a viralizat întreg incidentul.

În mijlocul scandalului pornit de la cazul Weinstein, Hoffman a fost acuzat că ar fi hărţuit sexual o adolescentă de 17 ani, aflată în practică pe platoul de filmare al unei pelicule din 1985. Cea care îl acuză, Anna Graham Hunter, a declarat pentru Hollywood Reporter că actorul avea o atitudine de flirt, că i-a pus mâna pe fund și a folosit limbaj sexual explicit în prezenţa ei, în timp ce se afla pe platoul de filmare.

Nu îi fac proces actorului și nici nu analizez amplitudinea fenomenului exploatării sexuale la Hollywood (citiţi aici dacă vă interesează dimensiunea aceasta a subiectului). Însă în încleștarea de luni a celor două vedete, Hoffman s-a referit la eventualul abuz (negat ulterior) într-un fel care mi-a rămas în minte. A spus: „Nu reflectă persoana care sunt eu azi.” Oliver i-a răspuns instantaneu insistând că, în schimb, „reflectă persoana care aţi fost atunci”.

Disocierea de cine am fost în trecut este o experienţă profund umană, una cu care foarte mulţi dintre noi rezonăm. Sunt puţini cei care pot spune cu sinceritate că nu au niciun fel de regret și că, dacă ar trebui să își ia viaţa de la capăt, ar retrăi totul exact așa cum a fost, fără să schimbe nimic la comportamentul lor. Ce te faci însă când nu poţi spune asta? Când în trecutul tău sunt fapte (pentru unii mai sensibili chiar gânduri) de care te rușinezi astăzi, fiindu-ţi chiar greu să te mai înţelegi pe tine, cel/cea din trecut? Ești în siguranţă aruncând în proverbiala „mare a uitării” tot ce a fost, năvălind spre viitor cu încrederea că nu vei mai repeta greșelile? Sau este oare mai prudent să îţi reamintești constant de lucrurile de care ai fost în stare, ca să te protejezi de a le reitera? Prima variantă seamănă prea mult cu ignoranţa, iar a doua aduce prea mult a autotortură, ca să fie vreuna dintre ele eficientă. Însă dilema aceasta seamănă atât de bine cu una dintr-un cu totul alt domeniu, încât merită juxtapuse pentru a extrage o concluzie care ne poate salva în alte ocazii asemănătoare.

Timp de mai multe decenii, orășelul Bolzano, din nordul Italiei, a găzduit un basorelief uriaș, care îl prezenta pe Benito Mussolini într-o poziţie triumfală, călare, deasupra sloganului: „Credere, Obbedire, Combattere” (Să crezi, să te conformezi, să lupţi). Profesorul de știinţe politice Carlo Invernizzi-Accetti povestea într-un editorial The Guardian cum monumentul a rezistat ani de-a rândul, neafectat de poziţia de condamnare oficială a fascismului, adoptată de guvernul italian. Aceasta, până în 2011, când o directivă guvernamentală a obligat administraţia municipală să ia o decizie în ceea ce-l privește.

Să îl dărâme? Sau să îl păstreze? Dacă l-ar dărâma, nu ar fi ca și cum ar pretinde că au șters istoria cu buretele sau ca și când ar nega că istoria chiar a avut loc? Dacă l-ar păstra, nu ar valida ideologia care stă în spatele fascismului sau nu i-ar păstra o platformă prin care să se promoveze tăcut, prin prezenţa în societate?

În faţa acestei dileme aparent insolvabile, autorităţile au găsit însă o a treia opţiune, care s-a dovedit a fi și cea salvatoare. Au lansat un concurs de idei pentru artiști, arhitecţi, istorici și, în general, oameni cu apetenţă pentru domeniul cultural, provocarea fiind aceea de a contextualiza monumentul suficient pentru ca prezenţa lui în spaţiul public să nu mai fie un elogiu adus fascismului, ci o invitaţie la a gândi istoria profund. Astfel urma să se rezolve conflictul dintre a scoate din atenţie trecutul sau a-i menţine vie și ideologia, odată cu memoria.

Dintre cele 500 de propuneri înscrise în concurs, municipalitatea a selectat și a implementat o idee pe cât de simplă, pe atât de plină de semnificaţie, și de impact. Basorelieful avea să rămână intact, însă peste el să fie proiectate, cu lumină LED, cuvintele filosofului german de origine evreiască Hannah Arendt: „Nimeni nu are dreptul să se conformeze.” Potrivit propunerii, citatul a fost tradus în trei limbi vorbite local: italiană, germană și ladină.

Frumuseţea ideii – oferite de autor ca model pentru alte dileme, de pe alt continent – constă în mai mult decât puterea cuvintelor lui Arendt, care a dorit să transmită că nimeni nu are libertatea de a-și scuza acţiunile invocând ascultarea orbească de o autoritate. Este și forţa simbolică a contrastului dintre grandomania monumentului și minimalismul ascuţit al modificării lui. Gestul este profund pe multe paliere, care merită subliniate chiar dacă sunt din cu totul altă sferă.

Raportarea la trecutul problematic – nu negăm, nu lăudăm, ci admitem și încurajăm progresul – este numai una dintre aceste faţete. Acţiunea însă este de referinţă și pentru alte dificulţăti în care simţim că avem de ales între două soluţii cu perspective neavantajoase sau chiar negative. Iar modelul propus este acela de a verifica dacă nu cumva dilema este una falsă, dacă nu cumva suntem blocaţi pe drumul dintre două soluţii, atunci când de fapt există și alte căi conexe pe care am putea să mergem.

Acest mod de a deschide drumuri noi și contraintuitive se reflectă în multe dintre răspunsurile pe care Hristos le oferă întrebărilor dificile ale celor care I le adresau fie din dorinţa de a-L vedea afirmându-Și vreo limită, fie din dorinţa de a se folosi de cunoașterea Lui pentru a-și întări propriile supoziţii. Femeia prinsă în adulter, orbul Bartimeu, întrebările legate de birul roman sunt toate exemple evidente în care Hristos le deschide interlocutorilor Lui ochii cu privire la propria lor limitare. Ei care nu vedeau decât posibilitatea de a o ucide cu pietre pe prostituată sau a-i valida comportamentul iertând-o; ei care credeau că un copil născut orb nu poate fi altceva decât o pedeapsă pentru păcatele părinţilor lui; ei care nu vedeau cum își pot respecta naţiunea și Dumnezeul fiind, în același timp, aserviţi romanilor au înţeles cât de limitat le era orizontul. Au văzut cum opţiunile pe care erau capabili să le întrevadă erau niște ziduri care îi despărţeau de soluţiile viabile. În fiecare pildă contraintuitivă, Hristos le arăta celor care Îl ascultau că perspectiva lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de raţiunea limitată a omului. Că Dumnezeu vede dincolo de cel mai departe punct până la care poate ajunge ochiul uman.

Și, în felul acesta, Hristos ne-a oferit un model nu doar pentru dilemele cu bătaie scurtă sau de mică importanţă, ci și un model de credinţă. Așa a găsit cu cale să îi înveţe pe oameni să fie deschiși și pregătiţi chiar să aibă o a treia opţiune în orice dilemă, dar și să fie dispuși să creadă, bazându-se pe exemplele generoase pe care El Însuși li le-a oferit, că atunci când omul nu are decât opţiunea A sau opţiunea B, și niciuna nu este bună, Dumnezeu are, cu certitudine, și dimensiunea C, care este „foarte bună”.

Ce să facem cu trecutul care ne provoacă rușine? Să ne distragem atenţia până îl uităm, riscând să îl repetăm? Sau să ni-l reamintim constant, otrăvindu-ne cu el? Nici una, nici alta. Trecutul va fi întotdeauna parte din ceea ce suntem astăzi, poate chiar mai mult dacă îl uităm decât dacă nu. Însă rușinea sau regretul de azi constituie prima dovadă a progresului faţă de persoana care am fost ieri. Pe de altă parte, acel cineva care sunt astăzi nu trebuie să se înfășoare în jurul trecutului, ca și cum acela este realitatea ultimă, singurul reper valid, ci trebuie să meargă înainte, raportându-se la o ţintă viitoare, construindu-și noi repere și, astfel, construind un om nou, mai bun, de care să nu îmi fie rușine.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.