Biserica nu vindecă depresia

3155

Credinţa este incompatibilă cu depresia. Este o concluzie destul de răspândită în mediul celor care declară că respectă valori religioase. În ciuda acestui fapt, depresia nu îi ocolește nici pe credincioși. Surprinzător este că această realitate nu pare să constituie o preocupare a bisericilor, așa cum sugerează un studiu recent.

Protestanţii predică destul de rar despre bolile mintale și doar un sfert dintre comunităţile creștine au un plan strategic pentru a-i ajuta pe membrii care trec prin crize de tulburări emoţionale. Acestea sunt concluziile unui nou studiu LifeWay Research, unul care nu doar că îngrijorează, ci și generează o suită de întrebări cu privire la rolul pe care îl joacă bisericile în societatea actuală.

Cu alte cuvinte, au congregaţiile creștine resursele necesare pentru a răspunde problemelor cu care se confruntă enoriașii? Deja nu mai constituie o surpriză faptul că depresia reprezintă boala secolului. Însă conștientizează și bisericile acest lucru?

Într-o naţiune în care unul din patru americani suferă de boli psihice, rezultatele studiului de faţă demonstrează o nevoie mai mare de conștientizare a situaţiei reale, declară Ed Stetzer, director executiv la LifeWay Christian Resources. Deocamdată, subiectul este trecut la rubrica tabu.

Lumi paralele

De fapt, ce au descoperit cercetătorii? Că 66% dintre pastori menţionează foarte rar sau chiar niciodată problemele de ordin mintal şi doar 4% fac referiri la acestea o dată pe lună. Și mai puţini (numai 3%) sunt consecvenţi și insistenţi, vorbind despre bolile mintale de mai multe ori pe lună.

Situaţia statistică sugerează dificultatea cu care bisericile fac faţă provocărilor unei societăţi care are alte probleme decât cele de acum câteva secole. „Când ne uităm la ceea ce știm statistic – prevalenţa bolilor mintale și lipsa predicilor pe această temă –, se poate concluziona că acestea indică o rupere de realitate”, mai spune Stetzer.

Prin contrast, 65% dintre persoanele care au în familie cazuri de tulburări psihice ar dori ca subiecte de acest gen să fie abordate deschis. Pentru acestea, este important ca biserica să nu transfere problemele de ordin psihic în sfera subiectelor tabu.

Rezultatele s-au bazat pe analiza răspunsurilor oferite de pastori sau membri laici care au suferit de boli psihice – depresie, tulburare bipolară sau schizofrenie.

Cine întinde o mână de ajutor?

Kay Warren a salutat concluziile sondajului și a susţinut că ea împreună cu soţul ei, cunoscutul pastor Rick Warren, au fost destul de vocali cu privire la acest „flagel teribil”. Presa a evidenţiat la momentul respectiv evenimentul tragic petrecut în familia lor anul trecut, atunci când Mathew, fiul lor în vârstă de 27 de ani, nu a rezistat depresiei și s-a sinucis. Este de înţeles de ce familia Warren a devenit atât de vocală în conștientizarea implicaţiilor pe care le au bolile psihice pentru societate și biserică.

Evident că se nasc întrebări referitoare la cauzele eșecului pe care ei, ca părinţi creștini, l-au avut în prevenirea tragediei. În această privinţă, întrebările sunt mai multe decât răspunsurile, fiindcă în cazul lor nu este vorba de ignoranţă. „În ciuda consultării celor mai buni doctori din America, a medicamentelor, a consilierilor și a rugăciunilor pentru vindecare, tortura provocată de boala mintală nu s-a diminuat niciodată”, au declarat părinţii îndoliaţi.

Un răspuns pe care unii se grăbesc să îl ofere este asociat ideii de credinţă sau, mai bine spus, corelat necredinţei. Se pleacă de la premisa că cineva cu o viaţă religioasă autentică nu ar trebui să treacă prin momente de depresie. Dar dacă această idee este construită pe așteptări nerealiste? Dacă atenţia se îndreaptă într-o direcţie greșită și se ignoră, astfel, căutarea unui suport de specialitate?

În această privinţă, apare o altă problemă complexă. Una care ţine de pregătirea corpului clerical, adică a celor care trebuie să fie pregătiţi să facă faţă noilor provocări ale secolului XXI.

Nu surprinde faptul că Jared Pingleton, director al Departamentului de Consiliere al organizaţiei evanghelice Focus on the Family, a declarat că nu de puţine ori pastorii apelează la ajutor, fiindcă mulţi dintre ei nu au dobândit pregătirea necesară să-i poată ajuta eficient pe cei cu diverse simptome de tulburări mintale. Studiul a reliefat că mai puţin de jumătate dintre pastori, mai precis doar 41%, au declarat că au frecventat cursuri având ca obiect acest gen de probleme.

Ce este de făcut?

În primul rând, se impune abordarea subiectului cu simţul realităţii. Este mai mult decât evident că mulţi creștini încă nu și-au făcut un update. Adică o adaptare la noile conjuncturi prin care trec oamenii, care să le permită înţelegerea profundă a nevoilor lor.

Un argument în această privinţă l-a constituit cazul Katharinei Welby, fiica arhiepiscopului de Canterbury, care a declarat de mai multe ori că s-a gândit la sinucidere. Depresia i-a fost amplificată și de remarcile usturătoare ale celor care „au insinuat – sau au afirmat direct – că nu am suficientă credinţă sau că depresia nu este biblică, deoarece Duhul Sfânt ne dă bucurie, sau că nu am experimentat dragostea lui Dumnezeu”.

Apoi, este important ca biserica să facă ceea ce a fost învăţată să facă. Adică să ofere dragoste necondiţionată. Biserica nu poate să vindece depresia. Chiar dacă ar fi lipsită de prejudecăţi faţă de cei care suferă de depresie şi anxietate, tot nu ar fi suficient pentru vindecarea acestora. Însă biserica poate manifesta iubire, acceptare și efortul de a fi preocupată de nevoile reale ale celor care o frecventează. Ar fi mai mult decât suficient.

De ce unii reușesc într-o măsură mai mare să înţeleagă dramele celor care se confruntă cu probleme psihice? Răspunsul vine tot din datele statistice. Aproape un sfert dintre pastorii intervievaţi (23%) au declarat că s-au luptat ei înşişi cu probleme similare. De aici provine și abordarea diferită de care dau ei dovadă. „Cred că ne ajută să înţelegem de ce unii pastori au sentimente de empatie, nu doar de simpatie”, adaugă Stetzer.

Este și aceasta dovada faptului că nimeni nu este imun la tulburări psihice. Iar unii ies mai câștigaţi din acest gen de experienţe. Și nu doar protestanţii au probleme. Acum ei au fost cei evaluaţi. Oare ceilalţi stau mai bine? Este o întrebare care necesită și ea răspunsuri.