Terapia prin rugăciune și evadarea din nefericire

963

Confruntaţi cu nefericirea, mulţi oameni caută un refugiu în religie, considerând că terapia prin rugăciune ar putea fi o soluţie viabilă la problemele de suflet. Însă, nu cumva aceasta trădează o lipsă de credinţă, mai degrabă decât o credinţă profundă?

Tanya Luhrmann, profesor la Departamentul de Antropologie de la Universitatea Stanford, a petrecut mult timp studiind reacţia evanghelicilor în faţa suferinţei și modul în care rugăciunile le influenţează comportamentul și atitudinile. Într-un articol publicat recent de către The New York Times, ea afirmă că una dintre cele mai importante caracteristici ale bisericilor evanghelice este faptul că oferă o modalitate puternică de a face faţă anxietăţii. Surprinzător, însă, efectele acestei strategii nu sunt cauzate de „ceea ce cred oamenii, ci de ceea ce fac atunci când se roagă”.

Luhrmann face trimitere la cartea Viaţa condusă de scopuri a cunoscutului pastor evanghelic Rick Warren, pentru a argumenta că acesta promovează o formă de terapie religioasă care constă în „metode de control al gândurilor, identificarea celor înjositoare și chiar capacitatea de a le înlocui cu gânduri diferite”. Antropologul american constată că terapia cognitiv comportamentală apelează la metode similare cu cele sugerate de către Warren. Mai mult, biserica îi invită pe enoriași să Îl considere pe Dumnezeu un terapeut real. În bisericile evanghelice rugăciunea este percepută ca o conversaţie cu Dumnezeu – asemănătoare unui dialog cu un prieten. Biserica chiar își încurajează credincioșii să cultive asemenea rugăciuni-dialoguri cu Dumnezeu, în grupuri mici, și să le împărtășească și altora problemele și luptele lor.

Dimensiunea terapeutică a demersului devine și mai evidentă atunci când evanghelicii se confruntă cu provocările dure ale vieţii. Ei nu sunt preocupaţi să identifice o explicaţie pentru tragediile cotidiene, ci doar să solicite ajutor lui Dumnezeu pentru tratarea durerii. „Dumnezeu nu vrea să fie analizat,” i-a explicat o femeie profesorului de la Stanford, în timpul unui interviu din cadrul studiului. „El vrea doar dragostea ta.” Eschiva de la identificarea unor răspunsuri cu privire la dramele pe care le experimentează poate părea dificil de înţeles. Însă, pentru evanghelici, „Dumnezeu este o relaţie, nu o explicaţie”, constată cercetătorul american. Deși atitudinea poate părea ciudată, pentru acest gen de biserici preocuparea esenţială este confruntarea cu nefericirea, și nu pasiunea pentru descifrării teologice.

Sacroterapia în spaţiul românesc

Terapia practicată prin intermediul elementelor religioase nu este specifică doar spaţiului evanghelic american. Ea a devenit consacrată și în mediul românesc cu numele de sacroterapie, fiind o practică de vindecare ce constă, în esenţă, în rostirea de rugăciuni, citirea unor texte religioase sau respectarea postului, informează Sfaturi Medicale. Terapeuţii care practică sacroterapia spun că fiecare verset din rugăciunea „Tatăl nostru” ar activa o anumită glandă şi ar umple organismul cu energia binefăcătoare, relatează jurnaliştii de la Monitorul Express.

Partea ascunsă a terapiei prin rugăciune

Unul dintre cei mai de succes scriitori creștini contemporani, Philiph Yancey, se întreabă, în cartea Dezamăgit de Dumnezeu, dacă dorinţa de a avea parte de miracole și răspunsuri la rugăciune prin asemenea proceduri terapeutice nu ascunde cumva o lipsă de credinţă, mai degrabă decât o credinţă profundă. „Am văzut multe răspunsuri impresionante la rugăciuni. Dar de obicei acestea se întâmplă la început, înainte de convertire, sau imediat după aceea. Pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă, astfel de răspunsuri devin tot mai rare, în vreme ce refuzurile nu doar că devin tot mai frecvente, dar sunt și tot mai categorice.”

Poate părea un paradox, însă Yancey, citându-l pe Kierkegaard, consideră că uneori ne asemănăm cu elevii care caută soluţia la problemele de matematică la sfârșitul manualului, mai degrabă decât să încerce să găsească singuri rezolvarea. Este un fel de scurtătură. Dar și o modalitate de obstrucţionare a propriei maturizări spirituale. Opţiunile pot fi multiple, însă selecţia o facem în funcţie de așteptările pe care le avem de la Dumnezeu, dar și de la viaţă. Evadarea din nefericire, fără întrebări și fără răspunsuri, poate părea un ideal. Dar este oare unul suficient?