Străbunica mea a rămas văduvă de tânără. A rămas singură, să crească copii, să coasă ciorapi, să muncească pământul. Și a trecut și prin război. Dar cumva cred că era mai fericită ca mine sau, cel puţin, mai predispusă la gândire pozitivă.

Mă gândesc că problemele mele nu se compară cu ale ei. Eu nu trebuie să îmi port de grijă decât mie, fără îndoială că am o situaţie financiară și locativă mai bună. Am parte de tehnologie și de diverse facilităţi moderne care teoretic îmi înlesnesc viaţa, pot să merg în străinătate, iar acasă am opţiuni de divertisment cu nemiluita. Dar nu am ceva important, ce ea avea: liniștea minţii.

Poate că nu se bucura de mese îndestulate, dar nici nu își făcea griji că ce mănâncă poate să o îmbolnăvească de afecţiuni prea multe ca să le ţină șirul. Poate că munca pământului era extrem de grea, dar era binecuvântată de rutina și siguranţa cu care se perpetua viaţa. Poate că a trecut printr-un război, dar era unul mut, în care viaţa în satul uitat de lume continua neperturbată; poate doar de absenţa bărbaţilor să fi fost perturbată. Poate că unii copii i-au murit de mici, dar moartea era ca o vecină, mereu prezentă, mereu dând târcoale, luând tot mai mult, fără să dea nimic în schimb.

Viaţa străbunicii mele a fost, cu siguranţă, grea și crudă. Întrebarea este de ce simt că și viaţa mea este grea și crudă? Îmi pare că podul care s-a făcut peste timp între aceste două situaţii între care pun semnul egal s-a construit pe accesul la tehnologie și informaţie. Poate că străbunica mea nu știa multe lucruri, dar știa destule cât să își trăiască viaţa. Eu, cu toate informaţiile pe care le deţin azi, nu pot să zic același lucru. Cu cât știu mai multe – dar doar aparent, pentru că nu mai există timp pentru a aprofunda informaţiile superficiale pe care le acumulez –, cu atât, în realitate, știu mai puţine lucruri corecte și concrete și sunt tot mai puţin pregătită să iau decizii bune.

Și de aici curg grijile. Sunt prea multe ca să le înșir și nici nu are rost, pentru că sunt aceleași pe care le are majoritatea. Pretenţia nu este ca ele să nu existe, ci să fie la un sonor acceptabil. În momentul în care creierul nu se oprește niciodată din a scotoci printre probleme, din a construi discursuri și din a face planuri de bătaie și planuri de rezervă, când nu mai poţi să adormi, nu mai poţi să te concentrezi la muncă și, în general, când, dacă cineva îţi arată un deget, creierul tău imediat face un întreg scenariu, în care printr-un accident teribil degetul și-ar părăsi locul bine stabilit și ar trebui pus la loc, atunci e clar că e ceva în neregulă și cu tine, nu doar cu incertitudinea și volatilitatea vremurilor pe care le trăim.

Dacă te-ai culcat pe o ureche, pentru că acest tipar de gândire este normal pentru tine și este și raţional, ba chiar benefic să te pregătești pentru tot felul de probleme și dezastre în acest fel, s-ar putea să suferi de fapt de anxietate generalizată, denumită și boala „dar dacă”. În cazul în care aceasta a ajuns la nivelul descris mai sus, e timpul să nu mai dai din umeri, pentru că îngrijorarea este componenta-cheie în tulburările anxioase și în depresie. Studiile au arătat că, prin îngrijorare excesivă, poţi să te îmbolnăvești singur de depresie.

Iată cum gândește un om care suferă de „dar dacă”. Un număr mare de probleme îi ocupă mintea, de la sănătate, bani, relaţii, performanţă la job și altele, toate în același timp sau câte una preponderent, ceea ce poate duce la dezvoltarea unui comportament obsesiv-compulsiv. Își face griji și petrece mult timp încercând să își aducă aminte ce s-a întâmplat într-o anume situaţie, pentru că speră să găsească soluţia perfectă. Crede că faptul că își face griji îl va pregăti și îl va proteja de lucruri rele. Este constant cu garda ridicată, într-o stare semialertă, pentru că lumea este plină de lucruri periculoase. Își umple capul cu informaţii care antrenează percepţia de periculozitate, iar informaţiile ambigue le tratează drept ameninţătoare. Vede lumea ca plină de ocazii de respingere și eșec, o lume mereu într-un conflict din care încearcă să scape, prin previziunile pe care și le face și pe care le consideră obiective și corecte.

Grija este astfel folosită doar ca un mod de a avea control și de a reduce incertitudinea. O astfel de persoană nu poate suporta incertitudinea și ar prefera oricând să știe ce o așteaptă, chiar dacă este o tragedie, mai degrabă decât să accepte incertitudinea într-o situaţie care la fel de bine s-ar putea termina pozitiv. Astfel, gândindu-se la toate variantele în care ceva ar putea merge prost, reduce incertitudinea doar la variantele pozitive, dar care nu sunt niciodată luate în calcul. Și, din moment ce își face griji înainte ca ceva rău să se întâmple, de fiecare dată când nu se întâmplă va considera că el a împiedicat producerea acelui lucru prin faptul că a fost prevăzător. Este ceea ce psihologii numesc „corelaţie iluzorie”, când două lucruri par să fie corelate doar pentru că s-au întâmplat în același timp, fapt care, însă, nu demonstrează că unul e cauza celuilalt. De fapt, dacă stai să te gândești, incertitudinea este o stare de neutralitate, în care orice scenariu are aceeași șansă de reușită. Dacă spunem că nu știm cum va fi vremea mâine nu înseamnă că de fapt vremea va fi rea, ci înseamnă că există un vid de informaţie.

Anxietatea generalizată este una dintre tulburările anxioase care poate să te ţină toată viaţa, pentru că se camuflează într-o trăsătură de caracter. Mulţi oameni care suferă de asta se tratează doar pentru simptomele fizice – nu mai pot să doarmă, sunt mereu obosiţi și iritabili, transpiră mult, au sindromul colonului iritabil, mereu stau ca pe ace și nu se pot relaxa. Când ajung la depresie deja suferă de ani întregi și, cel mai probabil, au dus o viaţă mizerabilă și au creat o atmosferă mizerabilă și pentru cei din jur.

În cartea The Worry Cure, scrisă de doctorul Robert Leahy, există o serie de teste administrate de psihologi pentru a determina dacă și în ce măsură cineva suferă de această tulburare. În funcţie de rezultate există mai multe strategii care se pot urma. „Gândește pozitiv” nu este una dintre ele, ceea ce este extrem de îmbucurător pentru cei care s-au săturat să audă acest sfat de doi bani. Sunt pași specifici care se fac pentru a distinge între grijile productive și normale și cele neproductive, și pași specifici nu pentru a scăpa de griji, ci pentru a ne îngrijora „eficient”, adică pentru a transforma grijile pozitive în mecanisme de rezolvare a problemelor și pentru a trata grijile neproductive fără a recurge la și mai multă îngrijorare. Dar pentru că nu pretind să fiu psiholog, vă recomand cu mare căldură cartea.

Să revenim însă la informaţiile care ne strică viaţa. Oare chiar să fie așa? Informaţia în sine e rea? Sau accesul nelimitat la informaţii e în sine rău? „Ceea ce colecţionezi tu este informaţie subiectivă și înclinată spre ce e mai rău. Asta pentru tine are sens, pentru că te face să crezi că o să te prinzi de ceva înainte să se întâmple”, scrie Leahy. Mai simplu sus, informaţia care ne umple în fiecare zi newsfeedul de la Facebook pur și simplu nu este realitatea. Mai mult decât atât, gândurile noastre despre acea informaţie nu sunt realitatea. Dar noi încercăm să privim realitatea prin această oglindă murdară, iar când ne dăm seama că nu se poate, ne gândim doar că nu am găsit noi soluţia perfectă și ne îngrijorăm și mai mult. Ne-am atașat prea tare de propriile gânduri și îngrijorări pentru că suntem siguri că ele reprezintă realitatea și viitorul, dar și responsabilitatea noastră pe lume. Dar gândul că nu îţi vei găsi niciodată un partener nu este realitatea, nu-i așa? Nu ai de unde să știi ce o să se întâmple. Este doar o variantă a realităţii de care, dacă vrei să te desparţi, mai întâi trebuie să te desparţi de gândul pe care îl tratezi ca realitate. Noi putem face ca lucrurile să fie mult mai rele sau mult mai bune decât sunt în realitate. În ambele variante, pierdem.