Odată cu libertatea de alegere a omului modern, a crescut nu doar numărul deciziilor care pot fi luate, ci și presiunea de a identifica opţiunile perfecte. În timp ce tehnicile decizionale cele mai sofisticate nu ne pot garanta infailibilitatea unei alegeri, este posibil să ignorăm, în tot acest puzzle, un element esenţial: ceea ce devenim cu fiecare decizie a noastră.

Probabil mulţi dintre noi și-au dorit, cel puţin la un moment dat, să găsească un plic în cutia poștală sau un SMS în telefon care să ne arate foarte clar direcţia spre care să ne îndreptăm, mai ales atunci când nu putem creiona soluţiile câștigătoare cu datele incomplete pe care le avem.

Viaţa este un șir uriaș de alegeri: 35.000 de decizii în fiecare zi, 958 de milioane de decizii într-o viaţă de 75 de ani. Unele sunt foarte simple sau cel puţin așa le percepem – nu deliberăm la nesfârșit în privinţa a ceea ce vom mânca la micul dejun sau în legătură cu hainele pe care le alegem într-o dimineaţă obișnuită. Hotărâm din mers dacă adăugăm sau nu un articol la preţ redus în coșul de cumpărături ori dacă încheiem seara cu o plimbare sau cu imersiunea pe reţeaua preferată de socializare.

Altfel stau lucrurile atunci când ne aflăm în faţa unor decizii importante, în care e dificil de ales între variantele de pe masă, fiecare cu avantajele și minusurile sale, dar și cu doză sănătoasă de necunoscut. Conștientizarea faptului că alegerea făcută ne va afecta pentru o perioadă lungă de timp sau chiar pentru tot restul vieţii ne așază sub presiunea de a face „alegerea perfectă”. La nivel individual, deciziile complexe cu care ne confruntăm în viaţă pot avea legătură cu căsătoria, copiii pe care dorim să-i avem, cu școala pe care să o urmăm, cu meseria potrivită, cu regiunea, ţara sau continentul în care am vrea să trăim.

În timp ce libertatea de alegere de care ne bucurăm poate fi o veste minunată, bemolii responsabilităţii și ai fricii de eșec nu întârzie să se înșiruie pe portativ – în definitiv, unele uși pot fi deschise numai cu preţul blocării altora și nimeni nu poate schiţa doar din calcule realitatea complexă din spatele ușii.

Cum am putea însă alege așa încât să ne bucurăm de oportunităţi mai degrabă decât să ne lăsăm intimidaţi de posibilele riscuri care vin la pachet cu alegerile noastre? Unele dintre tehnicile decizionale de astăzi, deși foarte vechi, încă își au suporterii lor.

Nimic nou sub soare în tehnica decizională?

„Știinţa luării deciziilor stagnează de 170 de ani”, susţine Steven Johnson, un cunoscut teoretician din domeniul mass-media, amintind de metoda folosită de Darwin atunci când încerca să decidă dacă ar trebui să se căsătorească sau nu.

Procesul decizional al lui Darwin, destul de mediocru, după aprecierile lui Johnson, are adepţi chiar și astăzi din pricina relativei sale simplităţi. La 29 de ani, biologul britanic, care intenţiona să-i ceară mâna verișoarei sale, Emma Wedgwood, a făcut două liste. Pe una din ele a notat toate argumentele contra (responsabilitate, posibile conflicte, îngustarea timpului alocat studiului etc.), iar pe cealaltă a inventariat argumentele în favoarea căsătoriei, care au înclinat, în cele din urmă, balanţa în favoarea lor.

Realitatea este că această tehnică nu a fost inventată de Darwin și nu putem ști câţi alţii au recurs la ea înaintea lui.

Mult înaintea celebrului biolog, filosoful Benjamin Franklin folosea o strategie ceva mai complexă, pe care o numea algebra prudentă. După ce termina de enumerat toate argumentele pro și contra unei acţiuni, începea să cântărească greutatea fiecăruia. Atunci când găsea două argumente contrare de greutate relativ egală, le tăia cu o linie pe fiecare. Dacă găsea un argument pro care să cântărească la fel de mult ca două argumente contra, le elimina pe toate 3, astfel încât la final lista mai păstra doar argumentele cele mai puternice, indicând în ce direcţie se îndreaptă alegerea potrivită.

„Deși greutatea argumentelor nu poate fi estimată cu precizia unor cantităţi algebrice, totuși, după ce îl analizez pe fiecare separat și apoi comparativ, cred că pot judeca mai bine și voi fi mai puţin înclinat să fac un pas pripit”, nota Franklin.

Câștig versus pierdere

Un al 3-lea model decizional a fost livrat de un contemporan al lui Franklin, matematicianul elveţian Daniel Bernoulli, susţine psihologul american Daniel Gilbert, subliniind că formulele complicate de matematică ale lui Bernoulli creionează un principiu: valoarea cu care investim orice acţiune a noastră vine din însumarea a 2 factori, respectiv șansele acesteia de a ne aduce un câștig și valoarea pe care o are acest câștig pentru noi.

Gilbert crede că, dacă am reuși să estimăm corect acești factori, am ști cu precizie ce decizii să adoptăm, dar susţine că, în realitate, estimările noastre sunt foarte distorsionate.

După ce oferă mai multe exemple care demonstrează că obișnuim să supraestimăm sau să subestimăm șansele de a câștiga sau de a pierde un anumit lucru, psihologul se oprește la „un exemplu excelent despre abilitatea oamenilor de a calcula probabilităţile” – loteria. Potrivit economiștilor, loteria ar fi un soi de „taxă pe prostie”, pentru că șansele de a câștiga marele premiu cheltuind banii pe un bilet de loterie sunt aproximativ egale cu cele de a obţine ameţitoarea sumă aruncând banii de bilet în toaletă.

Totuși, unul dintre motivele care îi animă pe oameni să joace la loterie este acela că în prim-plan se află câștigătorul, nu șirul considerabil de perdanţi, subliniază teoreticianul. În cazul în care televiziunile ar difuza un interviu cu cei 100 de milioane de oameni care au pierdut banii la ultima loterie, ar fi nevoie de 9 ani și jumătate doar pentru ca fiecare să spună două cuvinte: am pierdut. La sfârșitul celor 9 ani, când în sfârșit fericitului câștigător i-ar reveni ocazia de a-și trâmbiţa izbânda, tentaţia de a juca la loto s-ar subţia semnificativ.

Estimarea bucuriei sau plăcerii pe care ne-o livrează o experienţă sau o alegere e chiar mai dificil de făcut, susţine Gilbert, ilustrând generos modul în care tendinţa de a compara totul cu experienţele trecutului ne determină să refuzăm ofertele bune. Pentru că „o ofertă bună (în prezent, n.r.), dar care a fost cândva grozavă” nu ne atrage la fel de mult ca „o ofertă proastă, dar care a fost groaznică înainte”.

Modul în care ne poticnim în luarea deciziilor complexe ar putea să fie (și) rezultatul inabilităţii noastre de a estima șansele de câștig sau de pierdere ale unei situaţii viitoare. Dar ar putea, la fel de bine, să fie un rezultat firesc al faptului că nimeni nu ne-a instruit în acest domeniu esenţial, de care avem nevoie până la capătul vieţii.

O abilitate ignorată

Societatea noastră ignoră în mod surprinzător instruirea membrilor ei pentru a deveni buni decidenţi, deși soarta ei atârnă, în cele din urmă, de modul în care liderii, dar și oamenii obișnuiţi, știu să ia cele mai bune decizii, punctează Steve Johnson, autorul cărţii Farsighted: How We Make the Decisions That Matter the Most.

În timp ce programa școlară conţine materii diverse, de la gramatică la algebră și de la chimie la teorie literară, tehnicile de luare a deciziilor nu se regăsesc nicăieri, ca și cum fiecare dintre noi ar avea un talent nativ de a ajunge la hotărâri corecte, spune Johnson. În realitate însă, nu știm prea multe despre cum să luăm decizii informate și creative, deși profesia, rolul de părinte, comportamentul financiar sau viaţa civică reclamă din plin această abilitate.

Nici măcar într-o dezbatere politică nu se aud prea des întrebări despre modul în care candidaţii au luat sau vor lua anumite decizii, deși „poate că nu există o abilitate mai valoroasă pentru cineva aflat în orice fel de poziţie de conducere”. Situaţia e cu atât mai stranie, subliniază teoreticianul, cu cât orice altă calitate pe care o evaluăm de obicei atunci când ne dăm votul pălește în faţa „unei singure întrebări fundamentale: va face el alegeri bune atunci când se va confrunta cu o situaţie complexă”?

Într-un anumit sens, știinţa decizională a stagnat zeci de ani, dar numai din cauza faptului că i-am subevaluat perspectivele. Cercetările multidisciplinare au oferit, de fapt, un set consistent de instrumente pe care să le folosim pentru a face alegeri mai bune, pentru ca să nu fim nevoiţi să ne rezumăm la listele de argumente pro și contra, punctează Johnson, care consideră că istoria, filosofia, economia comportamentală, neurologia, informatica și literatura ne ajută să construim o hartă mai exactă a deciziilor cu grad mare de complexitate.

Atunci când ne dăm seama de impactul pe care-l pot avea asupra dezvoltării gândirii diferite discipline, le vom aprecia pentru acest potenţial în loc să ne plângem de sterilitatea lor, este concluzia la care ajunge cercetătoarea canadiană Maja Dijkic, care remarcă „tendinţa primejdioasă” a școlilor de a se îndepărta de artă.

Studiile efectuate de Dijkic au arătat că literatura crește gradul de empatie a cititorilor, dar diminuează de asemenea și „închiderea cognitivă”, care este asociată de psihologi cu strategiile de prelucrare suboptimală a informaţiilor, ducând astfel la scăderea creativităţii și raţionalităţii. Cercetătoarea spune că rezultatele studiului sugerează că literatura ar putea îmbunătăţi modul în care prelucrăm informaţiile și creativitatea necesară în acest proces. Deși studiile sale au analizat impactul literaturii asupra elevilor, Dijkic susţine că beneficiile consumului de literatură li se aplică cititorilor de toate vârstele.

Între beneficiile pe care le au copiii de pe urma cititului de plăcere, cercetătoarele Christina Clark și Kate Rumbold au menţionat și înţelegerea mai profundă a naturii umane și creșterea calităţii deciziilor luate.

Niciunul din instrumentele pe care ni le oferă studierea diferitelor știinţe și nici măcar toate laolaltă nu creează însă un algoritm sigur pentru provocările dificile ale vieţii, preciza Johnson, subliniind totuși că meritul lor este de a oferi o gamă mai variată de perspective și de soluţii.

Hotărârile bune se construiesc pe fundaţia diversităţii

Profesorul Paul Nutt a arătat în studiile sale că există o legătură între numărul de opţiuni pe care le identificăm și succesul deciziei finale. Evaluând 356 de decizii luate în organizaţiile mari și mijlocii din SUA și din Canada, a constatat că jumătate dintre deciziile acestora au fost mai degrabă un eșec.

Analizând resorturile acestei realităţi, Nutt a observat că organizaţiile, fie că era vorba de agenţii guvernamentale, de spitale sau de firme de consultanţă, apelau la scurtături în luarea deciziilor, fiind adesea presate de timp.

O constatare surprinzătoare a fost aceea că numai 15% dintre decizii au fost luate într-un proces care să implice și căutarea unor opţiuni noi, dincolo de ceea ce aveau deja pe masă. De asemenea, doar 29% dintre factorii decizionali luaseră în calcul mai mult de o variantă în etapa de studiu. În consecinţă, cei care analizaseră doar o singură opţiune au apreciat că decizia lor a fost un eșec în peste 50% din cazuri, în timp ce deciziile care au implicat minimum două variante erau considerate un succes de către două treimi dintre decidenţi.

Un studiu din 2017 care a analizat un lot de 600 de decizii de afaceri a indicat că firmele care implică un număr mare de angajaţi în deciziile luate la toate nivelurile iau decizii mai bune în 87% dintre situaţii și mai rapide în numai jumătate din numărul obișnuit de întâlniri. De fapt, echipele alcătuite din bărbaţi iau decizii mai bune în 58% dintre cazuri, cele care includ și femei reușesc să îmbunătăţească actele decizionale în 73% dintre ocazii, iar echipele care includ subiecţi de vârste și locaţii geografice foarte variate fac alegeri bune în 87% din situaţii.

La aceeași concluzie, a îmbunătăţirii actului decizional pe măsura diversificării grupului care ia decizii, a ajuns și psihologul social Samuel Sommers, care a demonstrat că principiul se aplică și dincolo de perimetrul mediului de afaceri. Efectuând un experiment în care juriul trebuia să analizeze dovezile unui caz de agresiune sexuală, Sommers a constatat că un juriu mixt din punct de vedere rasial a înregistrat performanţe mai ridicate decât un juriu format exclusiv din albi.

Deși nu avem nevoie de echipele complexe de decidenţi la care apelează companiile, perspectiva prietenilor ne poate fi de ajutor atunci când avem de luat decizii mai mult sau mai puţin dificile.

Un prieten ne cunoaște suficient de bine pentru a remarca atuuri și slăbiciuni pe care nu ni le detectăm întotdeauna foarte limpede, dar are și doza de detașare care să-i permită să privească situaţia în mod obiectiv.

De altfel, tendinţa oamenilor de a dezvolta raţionamente mai chibzuite cu privire la problemele celorlalţi decât cu privire la problemele proprii a fost evidenţiată și de cercetătorii Igor Grossmann și Ethan Kross. În cadrul studiului lor, participanţii au fost împărţiţi în două grupe, fiind solicitaţi să-și imagineze scenariul în care fie partenerul lor de viaţă, fie partenerul unui prieten s-ar fi dovedit infidel. Solicitaţi să descrie modul în care ar reacţiona în această situaţie, subiecţii care și-au imaginat că acest lucru i se întâmplă unui prieten au avut un raţionament mai bun comparativ cu aceia care au reacţionat la o infidelitate care i-ar fi afectat direct.

O doză rezonabilă de scepticism cu privire la capacitatea noastră de a înţelege și rezolva orice problemă ne-ar putea ajuta să luăm decizii mai bune, mai ales dacă apelăm la sfatul prietenilor apropiaţi, declară psihologul Irene Levine, subliniind că în compania prietenilor creativitatea are condiţii prielnice de a înflori, iar noi putem crește mai armonios.

Privind alegerile dintr-un unghi inedit

Nu luăm mereu cele mai fericite decizii, nici cele mai raţionale și suntem influenţaţi în permanenţă de subconștient, de alegerile pe care le fac alţii sau de ce ceea credem că este acceptabil din punct de vedere social să alegem, afirmă sociologul Renata Salecl, de la Universitatea din Ljubljana.

Cu toate acestea, libertatea de a alege reprezintă idealul societăţii noastre și ne trezim adesea pe muchia obsesiei, încercând să facem alegerile perfecte și constatând că uneori eșuăm cu graţie în această misiune. Ceea ce se poate spune fără niciun dubiu despre omul modern este că anxietatea și vinovăţia au devenit umbra deciziilor noastre, punctează Salecl.

Alegerile dificile pun și mai multă presiune pe umerii noștri, devenind agonizante chiar, pentru că toate variantele se află într-un echilibru și este greu de întrevăzut care dintre ele merită toate voturile, punctează Ruth Chang, profesor la University College. În realitate însă, chiar și alegerile dificile au rolul lor în viaţa noastră și suntem tentaţi frecvent să le vedem într-o lumină greșită, susţine Chang, care ne provoacă să ne gândim mai profund la ideea pe care o presupunem adevărată din capul locului, aceea că există, negreșit, cea mai bună alegere, iar ţinta noastră este să reușim identificarea ei.

Atunci când oscilăm între două opţiuni (fiecare dintre ea cântărind destul de mult pentru a ne face anevoioasă decizia), obișnuim să le comparăm, sperând că vom fi suficient de perspicace pentru a ne da seama care este cea mai bună dintre ele.

Greșeala noastră este însă aceea că presupunem că valori precum bunătatea, dreptatea sau frumuseţea pot fi evaluate precum conceptele știinţifice (de exemplu greutatea), care pot fi măsurate și comparate.

„Tindem să credem că soluţia este gândirea ştiinţifică pentru orice lucru important din lumea asta; dar lumea valorii diferă de lumea ştiinţei. Lucrurile dintr-o lume pot fi cuantificate cu numere reale, iar cele din cealaltă lume, nu”, spune Chang, distingând între „lumea lui «este»” și „lumea lui «trebuie»”.

Atunci când lucrurile care contează pentru noi (dragostea partenerului, bunăstarea copiilor, timpul liber sau slujba care să ne pună în valoare creativitatea) nu pot fi exprimate în cifre, probabil nici nu există o variantă perfectă, există doar drumul pe care îl alegem noi, pentru că este în concordanţă cu valorile, principiile și aspiraţiile noastre.

De fapt, susţine Chang, alegerile dificile sunt mult mai valoroase decât cele ușoare tocmai pentru că ne ajută să privim, dincolo de pojghiţa motivelor externe, la motivaţia noastră interioară.

Cultura americană le inoculează membrilor ei ideea că alegerile îţi construiesc identitatea, dar aceasta este numai o versiune a unei naraţiuni pe care alţii o rescriu diferit, fără ca fericirea lor să fie știrbită, notează scriitoarea și jurnalista Amy Choi. Modelul asiatic marșează pe interdependenţă și pe armonie, în defavoarea independenţei. Choi exemplifică făcând referire la membrii comunităţii Amish, care au de făcut o algere majoră: aceea de a rămâne în sânul comunităţii sau de a o abandona, toate celelalte fiind circumscrise acestei decizii. În ce-i privește pe amishi, identitatea lor nu e conferită de alegerile lor, ci de sentimentul că aparţin unui loc și unui grup, scrie Choi.

Dacă nu există alegeri ideale care să se potrivească mănușă fiecărui individ, atunci nu sunt nici povești de viaţă precompletate, în slova cărora să ne aflăm împlinirea, după ce ne-am nevoit să ne ajustăm la tiparele ei. Există însă, chiar în mâinile noastre, un bulgăre de viaţă, cel mai frumos dintre darurile lumii, pe care îl putem frământa în matca deciziilor care infuzează gustul de acasă oricărui drum necunoscut pe care ne poartă pașii.