Cu mâinile încleștate pe bara de tracţiune, superstarul se uită în gol și îi spune antrenorului personal că organismul lui are nevoie de un timp de adaptare fiindcă a suferit mult timp de anxietate. Din cauza asta, corpul nu face diferenţa între exerciţiile cardio și panică. Doi ani mai târziu, pe 20 aprilie 2018, corpul faimosului DJ Avicii era găsit fără suflare în camera lui de hotel din Muscat (Oman), unde se afla în vacanţă. Poliţia nu a folosit cuvântul „suicid”, ci un echivalent: „Nu există urme de intenţie criminală.” Avicii renunţase.

Avicii este numele de scenă folosit de suedezul Tim Berling și transformat într-un brand de către managerul lui artistic, iranianul Arash Pournouri. În sanscrită, „avici” înseamnă „fără valuri” și în budism desemnează un cub cu latura de 300.000 de kilometri, aflat sub pământul divin (lumea nevăzută), în care morţii care au comis fapte reprobabile suferă aproape infinit, înainte de a fi renăscuţi. Este un nume care nu i-a fost profetic. Nu doar că Tim Berling a început să facă valuri de la 16 ani, o vârstă la care cei mai mulţi adolescenţi trăiesc încă pe banii părinţilor și principalele lor realizări sunt imitarea iresponsabilă a viciilor de adult, dar nici nu a mai ieșit din „cubul” suferinţei care a pus capăt unui talent exploziv, dublat de o muncă titanică a unui om care, atunci când promitea ceva, nu putea altfel decât să se ţină de cuvânt, oricât l-ar fi costat.

Acesta este portretul lui Tim, așa cum l-a surprins regizorul Levan Tsikurishvili în documentarul „Avicii: True Stories”, difuzat luna aceasta de BBC 3. Artistul fusese de acord ca regizorul să meargă peste tot cu el și să realizeze un film în care să se lase cunoscut cu adevărat, iar lumea să înţeleagă ceea ce el nu putea explica în cuvinte, oricât s-ar fi străduit să explice: presiunea uriașă și stresul colosal la care era supus ca artist. Filmări din culise, întinse pe parcursul mai multor ani, dar și o cantitate impresionantă de filmări personale, din arhiva lui sau a familiei (avantajul erei digitale în care respirăm prin telefoanele noastre), au reușit să le ofere spectatorilor un acces altfel imposibil în viaţa lui Avicii, chiar din perspectiva lui. Atmosfera filmului este una apăsătoare, fiindcă de la bun început știm cum se va termina povestea. Însă regizorul face o treabă extraordinară în a juxtapune declaraţii ale lui Tim și ale oamenilor din cercul lui care îi fac pe spectatori ca, treptat-treptat, să aibă sentimentul că au înţeles exact ce se întâmplă și că destinul tragic al artistului ar fi putut fi evitat.

Pivotul unui destin

Filmul are, încă de la început, un personaj negativ care se face antipatic prin atitudinea arogantă și prin minciunile de business cu care se laudă: managerul lui Tim, Arash „Ash” Pournouri. Ash este primul care vede în Tim artistul prodigios în care avea să se transforme puștiul de 16 ani, pasionat de muzica electronică. L-a descoperit pe un forum, acolo unde Tim obișnuia să își posteze creaţiile, și i-a propus să se întâlnească. Tim a sosit la întâlnire însoţit de un prieten, pentru că „îi era frică de mine”, povestea Pournouri în documentar. Dacă a fost așa, intuiţia aceea iniţială a lui Tim l-ar fi putut scăpa de mare parte din suferinţa pe care avea să i-o provoace colaborarea cu Ash.

Managerul s-a ţinut de toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Tim. În doar câţiva ani, a reușit să îl ducă pe culmile succesului în EDM (electronic dance music). Tim era apreciat de cei mai renumiţi DJ ai momentului. Tiesto și David Guetta aveau numai cuvinte bune de spus la adresa lui și a muzicii lui, iar artiști precum Madonna, Coldplay și Lenny Kravitz au fost doar câteva dintre numele grele care au primit compoziţii sau au produs împreună cu Avicii. Însă cele 813 show-uri susţinute de Avicii numai între 2011 și 2015 au însemnat nu doar atingerea celui mai înalt nivel de faimă la care putea aspira un DJ cu impact global, ci și distrugerea fizică a unui tânăr extrem de talentat și neobișnuit de responsabil pentru vârsta lui. Peste 800 de show-uri în 5 ani înseamnă o medie de 1 show la 2 zile. Dar, ţinând cont că reprezentaţiile aveau loc în toate colţurile lumii, ceea ce presupunea uneori călătorii de multe ore, media aceasta devine derizorie. Artistul a prestat aproape fără oprire. El însuși recunoștea în documentar că, de-a lungul anilor, a fost mai mult plecat de acasă. Și că, atunci când revenea, pentru câteva săptămâni, nu mai simţea că aparţine locului.

Pournouri promisese să îl ajute pe Tim să se concentreze numai pe compus și pe reprezentaţiile lui publice. Și s-a ţinut de cuvânt. Însă pentru a reuși să transforme Avicii într-un brand mondial, a fost nevoie să îl suprime pe Tim. Viaţa lui Tim a fost înghiţită de tot ce însemna Avicii: muncă obsesivă pentru compoziţii, călătorii interminabile, concerte după concerte, interviuri, apariţii media și milioane de dolari. Zeci de milioane de dolari.

Speriat de eșecurile sale antreprenoriale anterioare, Pournouri a avut grijă să fie singurul care controlează cariera lui Tim și și-a asigurat și un procent gras din încasările acestuia: nu mai puţin de 50% din câștiguri, potrivit unor surse. Atunci când Tim nu a mai făcut faţă programului inuman după care funcţiona și a început să ceară amânarea sau anularea unor concerte, managerul l-a acuzat că nu înţelege valoarea banilor. Și, chiar în faţa camerelor care îl filmau pentru documentar, mărturisea condescendent că, într-un fel, e de înţeles de ce: Tim a fost propulsat în carieră cât era încă un adolescent. Iar faptul că și-a investit timpul acela în muzică și în nimic altceva l-a privat de ocaziile de a crește. Pournouri avea dreptate, dar el însuși fusese arhanghelul acelei industrii care i-a acaparat lui Tim existenţa.

Dependent de euforie, alcool și opioide

Avicii strălucea pe scenă și se încărca din dragostea fanilor, mărturisind că în spectacole simte euforia sentimentului de a fi acceptat de mulţimi uriașe de oameni. Era dependent de acest sentiment așa cum un parașutist este dependent de euforia de a fi aproape de moarte și a scăpa de ea, la fiecare salt. Însă Tim mai avea o dependenţă: aceea de alcool.

Tim cel din documentar nu este niciodată beat, însă mărturisește că bea cantităţi mari de alcool, așa cum știe că beau toţi marii DJ, de zeci de ani, și par să nu păţească nimic. În ianuarie 2012, este internat în New York City cu o pancreatită acută, care îi provoacă dureri insuportabile. „E ca și cum te-ar înjunghia cineva constant în stomac. Nu ai voie să bei apă, nu ai voie să mănânci. Trebuie doar să aștepţi să îţi treacă. Și iei medicamente ca să nu te doară”, povestea el în documentar. Însă nici medicamentele nu i-au fost tocmai aliate, pentru că medicii i-au prescris un opioid de care a devenit dependent și care, practic, nu îl mai ajuta să scape de durere.

Obligaţiile de a performa au intrat în salonul spitalului odată cu managerii veniţi să îl viziteze și, la insistenţele lor, Tim a acceptat să își continue apariţiile pe scenă, în ciuda durerii. Documentarul surprinde emoţionant ciocnirea ireconciliabilă dintre dragostea sinceră a fanilor, care nu puteau înţelege tortura pe care Tim o îndura ca să poată fi în faţa lor, și ura tot mai clară a lui Tim faţă de postura mecanică în care era obligat să se afle. Promisese că va mixa și de prestaţia lui depindeau mulţi alţi oameni. Anularea însemna nu doar pierdere financiară, ci și de reputaţie, care lovea nu doar în el ca brand, ci și în întreaga echipă Avicii.

Alcoolul părea că îl ajută să reziste și îl făcea să treacă peste propriul instinct de supravieţuire, care urla prin toţi porii lui să lase scena. Tim era confuz văzând ce impact emoţional uriaș are stilul său de viaţă asupra lui însuși. Toţi cei din jur, avea să mărturisească el, par să se descurce numai bine cu toate lucrurile. El nu. Și nu înţelegea de ce. De ce simte totul atât de intens. De ce este constant stresat. De ce nici măcar când ia câte o pauză nu se poate destinde. De ce simte că arde odată cu artificiile din faţa scenei uriașe pe care performa.

Capitolul final

În 2014, artistul a fost internat din nou, medicii fiind nevoiţi să intervină de urgenţă pentru a-i extrage apendicele și, l-au informat că va trebui să îi scoată și vezica biliară pentru că și aceasta dădea semne de cedare și era mai bine să se opereze în aceeași internare ca să nu aibă surprize în timpul vreunui turneu.

Durererea a redevenit o constantă în viaţa lui Tim și, de data aceasta, spunea el, a durat de 4 ori mai mult decât prima dată. Nu mai vedea ieșirea. A început să facă terapie, a încercat câteva zeci de diete, s-a apucat de sport și și-a schimbat semnificativ, dar nu suficient, modul în care își organiza turneele. Părea să o ia pe o cale mai bună. Începuse un turneu de compoziţie cu prietenii: mergeau cu autocarele în cele mai spectaculoase locuri naturale ale lumii și compuneau acolo. Părea idilic, însă pentru Tim era la fel de epuizant.

S-a apucat să citească Carl Jung și din cărţile lui a înţeles că, de fapt, el este un introvertit. Descoperirea are greutatea unei veritabile revelaţii prin care își recunoaște obiceiul de a se forţa să fie extrovertit crezând că asta este ceea ce așteaptă lumea de la el. Spre deosebire de Avicii care strălucea pe scenă, Tim cel real era o persoană timidă, care ura conversaţiile de complezenţă, dar care era dispus să aibă conversaţii profunde și oneste. Industria muzicii nu era însă un loc pentru așa ceva.

Mașina de făcut bani a început să zornăie din ce în ce mai tare pentru el și, cu înţelegerea proaspătă a noilor descoperiri cu privire la el înșuși și la ce își dorește, Tim a început să refuze ferm concerte. Apoi, în 2016, a anunţat că încetează colaborarea cu Ash Pournouri și se retrage din viaţa tumultuoasă de turneu pentru a se întoarce la dragostea lui reală: compoziţia.

După șase ani de o intensitate greu de cuprins cu mintea unuia care nu a experimentat industria artistică decât din postura de spectator, oprirea l-a lovit pe Tim ca un șoc invers. Acum avea tot spaţiul pentru a-și înţelege trauma, dar nu avea suficiente resurse interioare pentru a nu se lăsa stăpânit de ea. La 20 aprilie 2018, și-a luat viaţa tăindu-se cu cioburile unei sticle de vin.

Suflete fragile

În data de 26 aprilie, familia lui a publicat o scrisoare deschisă în care nota că „dragul nostru Tim a fost un căutător, un suflet artistic fragil în căutarea răspunsurilor existenţiale. Un perfecţionist ultraperformant care a călătorit și a muncit într-un ritm care a dus la un stres extrem. Când și-a sistat turneele, spera să găsească echilibrul în viaţă și să se poată bucura de ceea ce iubea cel mai mult – muzica. Însă se lupta cu gânduri despre Sens, Viaţă, Fericire. (…) Tim nu a fost făcut pentru mașinăria de business în care s-a trezit inclus. Era un tip sensibil care își iubea fanii, dar care ura reflectoarele.”

Clare Scivier, fost manager artistic care a părăsit industria muzicală din Marea Britanie pentru a deveni psiholog specializat în psihologie comportamentală, declara pentru BBC că artiștii au foarte mare nevoie să conștientizeze presiunile la care se expun înainte să fie prea târziu. Scivier, actualmente consultant pentru mai multe companii de management pe care le consiliază cu privire la sănătatea psihică a artiștilor, spune că „totul se reduce la educaţie. Avem nevoie ca, atunci când se discută planurile pentru un artist, discuţia să fie pe termen lung.”

Cât de realist este însă să ne așteptăm la o schimbare din partea unei industrii care se bazează pe exploatarea intensă, extremă și extinsă a artiștilor, pentru a maximiza veniturile atât de vulnerabile la fluctuaţiile de popularitate? În capitalismul sălbatic care domină industria muzicală, așa cum o domină și pe cea sportivă, cum ar putea fi rentabilă altă strategie decât aceea de a profita la maximum atunci când se ridică valul, având în vedere că ai investit sume grosolane chiar pentru vântul menit să umfle acel val?

Și-apoi, povestea lui Tim Berling nu este nicidecum unică. Din contră, este doar unul dintre numeroasele exemple care au arătat, în repetate rânduri, mizeria din spatele industriei artistice, de orice gen. În cultura pop este deja cunoscut „Clubul 27” al muzicienilor, actorilor și artiștilor în general care și-au luat viaţa la 27 de ani, iar Tim avea 28 când a murit. Unii au spus că recurenţa acestei vârste la decesul artiștilor ar putea fi semnificativă statistic pentru lumea lor, însă studiile serioase făcute pe această temă nu au confirmat ipoteza. Rămâne totuși remarcabil că personalităţi atât de extraordinar conturate precum cele ale superstarurilor au ca numitor comun un stil de viaţă dominat de excese de orice fel, de abuz de substanţe, abuz fizic, abuz de limitele propriei persoane. În cercul strâmt al extraordinarilor, toate aceste ingrediente sunt la ordinea zilei, așa cum este pâinea pentru un om obișnuit. Extremul omului de rând este banalul artistului.

Cel mai util dintre inconveniente

În documentarul BBC, Tim cel presupus imatur face o declaraţie de o profunzime demnă de un artist: e trist că nu își poate alege singur ingredientele fericirii, pentru că schema vieţii lui este scrisă mereu de alţii. E parte dintr-un sistem. Nu merge însă până acolo încât să condamne sistemul, poate pentru că știe că îi datorează tot ce are material. Însă omul obișnuit poate merge mai departe decât artistul, tocmai pentru că, spre deosebire de el, nu este prins în plasa industriei. Omul obișnuit are libertatea de a-și alege singur valorile și priorităţile. Dar omul obișnuit poate și el să trăiască asemenea unui superstar în universul lui limitat, atunci când îi lasă pe alţii să decidă pentru el, atunci când pune aprobarea celorlalţi mai presus de propriul standard, atunci când se refugiază în băutură, în mâncare sau în cumpărături. La nivelul lui, omul obișnuit poate avea o viaţă la fel de distructivă ca un superstar, dar să își administreze doze mai mici din otrava letală, pe o perioadă mai lungă de timp.

Așa că lecţia pe care Tim nu a putut să o înveţe îi este utilă oricărui om. Ea vorbește despre valori și despre cât de ușor poţi ajunge să idolatrizezi chiar și un sistem pe care îl urăști. Tim ajunsese să urască tot angrenajul de forţe din spatele prestaţiilor sale. Însă, paradoxal, măsura urii dicta măsura în care el se dedica sistemului, contra voinţei lui. Cu cât ura mai tare ceea ce avea de făcut, cu atât faptul că făcea acel lucru era un comportament fanatic, ca al unui acolit care nu poate face altceva decât ce îi dictează secta. Aceleiași tentaţii îi cedează și omul obișnuit, care se lasă cucerit de mirajul unei cariere care să îi împlinească nevoia de sens, viaţă și fericire, și descoperă că, deși a dat tot ce avea mai bun din el, la capătul efortului concentrat strict pe muncă, toate cele trei promisiuni sunt tot neatinse și tot la orizont, ca o fata morgana.

Nicio industrie creată de om nu a rezistat ispitei de a face din obiectul său idolul său și, din oamenii săi, resursele sale exploatabile. Însă orice sistem care își exploatează până la epuizare resursele nu poate fi un sistem durabil și viabil.

Iluzia perfecţionismului poate fi mereu acolo, hrănind idealuri eluzive. Dar tocmai de aceea odihna este, din perspectivă creștină, un mandat divin. Omului îi este poruncit să se odihnească în ziua a șaptea, deși pentru cariera lui ar putea fi mai bine să muncească fără oprire. Însă odihna este pusă acolo ca cel mai util dintre inconveniente. Fără ea, am uita că suntem mai mult decât rotiţe într-o mașinărie. Ba chiar, fără ea, am uita cel mai probabil cine suntem.