Sunt zile, poate chiar ani, care trec fără să ne întrebăm în mod serios care este sensul vieţii noastre sau dacă ceva din tot ce am lăsat în urmă a făcut cuiva viaţa mai frumoasă. Ne este frică de un răspuns, pentru că ne-ar determina să facem o schimbare. Pentru John Wood, acest răspuns a venit fără să fie chemat, într-o școală din pustietatea Nepalului.

Poţi să dormi doar când ești mort și îngropat”[1] părea să fie mantra lui John, specialist în pieţe internaţionale la Microsoft. Și, timp de șapte ani, între 1991 și 1998, a respectat-o cu stricteţe: călătorea în toată lumea în interes de serviciu, timp pentru el sau pentru odihnă nu avea, prieteni – nici atât. Familia obosise să îl aștepte la diferite evenimente speciale, pentru că oricum își făcuse un obicei din a nu ajunge din cauza unor probleme importante” la serviciu. John se întreba deseori dacă ceea ce făcea el merita cu adevărat efortul, dar toate realizările sale nu-l lăsau să-și spună că nu.

Un eveniment aparent banal ia zdruncinat însă convingerea că se afla pe drumul cel bun. Era întro duminică noaptea când s-a întors frânt de oboseală acasă, în apartamentul lui din Sydney, dintr-o călătorie de afaceri în Thailanda și Singapore. Luminiţa de la telefonul fix care îl anunţa că are mesaje vocale nu mai funcţiona sau cel puţin așa a crezut el. Când a verificat însă, a descoperit că nu avea de fapt niciun mesaj. Din acel moment, nimic nu a mai fost la locul lui. Se simţea un ratat pe plan personal.

Câteva luni mai târziu, un coleg de muncă i-a propus să scape de stresul care se acumulase în timpul unor controale și să plece într-o expediţie în Nepal. După ani în care considerase că timpul liber era preocuparea celor slabi și nemotivaţi, John ajunsese la concluzia că avea nevoie de acele trei săptămâni în care să se deconecteze complet.

Nepalul l-a așteptat cu surprize plăcute: oameni calzi și primitori, munţi de vis și o linişte de invidiat. Într-unul dintre locurile în care s-a cazat, întâmplarea a făcut să-l întâlnească pe Pasupathi, un nepalez care lucra în sistemul de învăţământ și care se străduia să găsească resurse pentru 17 școli din mediul rural din regiunea Lamjung. Cu un entuziasm molipsitor, acesta i-a povestit despre inteligenţa copiilor nepalezi şi despre eforturile pe care le fac pentru a merge la şcoală. Ia spus şi despre lipsa resurselor, care dusese la o rată de alfabetizare de doar 30% în Nepal, una dintre cele mai mici din lume. Văzândul interesat de subiect, Pasupathi ia adresat invitaţia de a vizita una dintre şcolile la care el trebuia să ajungă a doua zi.

Şcoala din Bahundanda era cocoţată pe nişte dealuri abrupte, dar avea nu mai puţin de 450 de elevi, îngrămădiţi în săli de clasă mici şi insalubre. Avea să fie extrem de surprins de biblioteca şcolii, o încăpere în care se afla doar o hartă veche a lumii. Singurele cărţi pe care şcoala le deţinea erau încuiate cu un lacăt într-un dulap special, pentru că erau prea puţine şi prea preţioase pentru a fi lăsate în mâinile copiilor.

John și-a amintit atunci cum părinţii îi cumpăraseră o bicicletă cu care să meargă la bibliotecă, doar pentru că bugetul familiei nu putea să ţină pasul cu ritmul în care el le cerea săi cumpere cărţi. Destul de rapid, reușise apoi să convingă bibliotecara să îi mărească limita de cărţi împrumutate pe săptămână, de la 8 la 12, și singurul lucru pe care şil dorea de la părinţi era amânarea mersului la culcare, ca să câștige timp pentru citit. John realiza că aceşti copii din faţa sa erau privaţi de toate cărţile care lui îi făcuseră copilăria mai frumoasă. La plecare, cuvintele cu care directorul şcolii şia luat la revedere aveau săi schimbe lui John definitiv viaţa: „Domnule, poate te vei întoarce cândva cu cărţi.”

În acea seară, cuibărit în sacul de dormit, John avea să scrie în jurnalul lui: „Faptul că am bani nu mă face un om mai bun. Ceea ce contează cu adevărat este ce fac cu ei.” A decis ca din banii lui să doneze pentru construcţia de școli și biblioteci, iar în ceea ce privea strângerea de cărţi, s-a gândit să implice mai mulţi oameni. Tot în acea seară, John a început să scrie o listă cu rude și foști prieteni care puteau să doneze cărţi pentru şcoala din Nepal. Câteva zile mai târziu, un e-mail emoţionant avea să-i fie trimis fiecăruia dintre ei.

După câteva luni, părinţii lui nu mai ştiau unde să depoziteze miile de cărţi pe care cunoştinţele sau persoane complet necunoscute le trimiseseră. În e-mail trecuse adresa lor, pentru că majoritatea celor din listă erau din SUA, ţara lui natală, și era mult mai ieftin să trimită cărţile acolo. Emailul lui ajunsese la sute de oameni, care îi trimiteau zeci de cărţi fiecare, împreună cu bani pentru expedierea lor în Nepal.

La doar un an după prima vizită în Nepal, John se întorcea împreună cu tatăl său pentru a duce personal şcolii din Bahundanda cărţile cadou. Nu erau toate cele pe care le primise, pentru că guvernul nepalez îl rugase să ofere din cele 3.000 de cărţi şi altor şcoli care aveau mare nevoie de ele. Primirea pe care leau făcuto copiii şi profesorii la copleşit, iar bucuria acestora ia umplut inima. Ziua următoare, în timp ce se plimba prin capitala Kathmandu, sub impresia bucuriei pe care o trăise, John a decis să renunţe la serviciul lui şi să se dedice provocării de a duce cărţi în toate şcolile din Nepal.

Întors la muncă, în China, unde fusese trimis ca mâna dreaptă a managerului Microsoft pe regiunea Asia, lucrurile nu mai păreau atât de simple. Colegii erau consternaţi de decizia lui de a renunţa la un rol atât de important, iar el nu era încă pregătit mental să renunţe la munca lui de ani buni sau la statutul său. Cei mai apropiaţi însă, inclusiv părinţii lui, lau încurajat săşi urmeze visul. Ştia că renunţa definitiv la viaţa confortabilă şi dezamăgea mulţi oameni, dar gândul că nimeni nu era suficient de tânăr şi de dispus să facă ceea ce avea el de gând să facă în Nepal în timp ce un om în locul lui putea fi găsit foarte repede la Microsoft – ia făcut plecarea mai uşoară.

A pus repede pe picioare o organizaţie nonprofit care să se ocupe cu răspândirea de cărţi în Nepal, dar şi cu construcţia de şcoli şi de biblioteci. Mai rămânea o singură mare problemă: absenţa fondurilor. Cu o tenacitate care îl caracterizase de mic şi care îi adusese succesul la Microsoft, John a apelat la toate persoanele şi instituţiile care îi puteau oferi fonduri. Nu era prieten sau fost coleg căruia să nui prezinte visul lui. Banii nu au venit peste noapte, dar eforturile iau fost treptat răsplătite.

Astăzi, organizaţia lui John, Room to read, este una dintre cele mai mari organizaţii nonprofit din lume. Nu mai puţin de 10 milioane de copii din 10 ţări din Asia şi din Africa au beneficiat de ajutorul oferit de organizaţie. La sfârşitul anului 2014, bilanţul realizărilor era unul impresionant: 1.850 de şcoli şi 16.800 de biblioteci construite, peste 14 milioane de cărţi distribuite şi mai bine de 1.000 de cărţi tipărite în dialecte locale, la un preţ redus.

Nu este nimic mai înfricoşător pentru orice om decât să afle cât de enorm de mult poate să facă şi să devină.” Scrise de filosoful danez Søren Kierkegaard, aceste cuvinte au fost citite întâmplător de John în prima sa călătorie în Nepal şi lau provocat să testeze limitele acelui „enorm de mult”. Acum, privind în urmă, îşi dă seama că nu a atins limitele şi că, într-adevăr, un simplu om care se pune în slujba binelui poate să schimbe lumea.

Footnotes
[1]John Wood, Leaving Microsoft to change the world, Harper-Collins e-books, 2006.

Note

Wood, John, Leaving Microsoft to change the world, Harper-Collins e-books, 2006.