Când o jaluzea neridicată devine un SOS trimis de cei obișnuiţi să trăiască singuri, dar care se tem să moară în singurătate, ceva s-a modificat fundamental într-o societate care nu demult preţuia valoarea relaţiilor umane.

Jurnalistul Norimitsu Onishi surprinde într-un articol scris pentru New York Times însingurarea dramatică a persoanelor în vârstă care locuiesc în Tokiwadaira, unul dintre numeroasele complexe de apartamente guvernamentale construite în Japonia postbelică.

Chieko Ito, care a aniversat recent 91 de ani, este una dintre locatarele singuratice de la Tokiwadaira. A încheiat un armistiţiu fragil cu singurătatea care o urmărește cu obstinaţie de-a lungul anilor: ultimul sfert de secol a trăit singură, după moartea fiicei și a soţului. Ceea ce îi produce repulsie este ideea că va muri singură, și nimeni nu va ști nimic despre asta pentru cine știe câtă vreme. În Japonia, ţara în care unul din 4 locuitori are peste 65 de ani, morţile solitare au devenit un fenomen comun. În 2006, timpul mediu dintre deces și descoperirea celui decedat a fost de 12 zile, dacă era bărbat și de 6,5 zile, dacă era femeie.

Chieko Ito și-a pregătit, după aniversarea de 90 de ani, „notele finale”, care au câștigat popularitate în Japonia, pregătind chiar și banii pentru firma care va curăţa apartamentul ei în urma decesului.

Doi dintre locatari au murit recent, fără ca dispariţia lor să fie sesizată. Deși locuiau în apartamentele lor de multă vreme, și mai schimbaseră câte o vorbă cu vecinii, aceștia nu le cunoșteau nici măcar numele. Au fost descoperiţi doar în urma mirosului fetid al descompunerii, într-un perimetru al singurătăţii în care simţul olfactiv a ajuns mai important decât toate celelalte. Fiindcă tot el triază mirosul vieţii de cel al morţii: izul de urină, de transpiraţie sau de mâncare stătută poartă semnele liniștitoare ale vieţii care încă pulsează.

Pentru a evita ipostaza neliniștitoare a unei morţi solitare, doamna Ito și-a luat măsuri de siguranţă: a convenit cu o vecină, doamna Sakai, să-i verifice zilnic poziţia jaluzelelor. Dacă nu sunt ridicate, ca de obicei, la o oră matinală, vecina trebuie să alerteze autorităţile. Aranjamentul nu are însă darul să o liniștească pe de-a întregul pe nonagenară: deși are vedere bună, vecina confundă între ele ferestrele și etajele.

Povestea lui Chieko Ito se reeditează, de nenumărate ori în întreaga Japonie, deși subiectul este mai mult sau mai puţin tabu. „Modul în care murim este o oglindă a modului în care trăim”, conchide Takumi Nakazawa, președintele complexului rezidenţial Tokiwadaira.

La vremuri noi, servicii noi

Motivele singurătăţii în care trăiesc și mor vârstnicii japonezi sunt complexe, dar rădăcinile problemei pot fi urmărite parcurgând în sens invers câteva decenii, până în perioada Japoniei postbelice.

Boomul economic ce a urmat reconstruirii ţării după război a remodelat structura familiei și a comunităţii într-o ţară cu un solid cult al familiei, dislocând indivizii din nucleul unei familii tradiţionale, pentru a-i integra în modelul occidental al familiei nucleare. Stagnarea economică ulterioară, dublată de îmbătrânirea demografică a populaţiei, a rescris vechile tipare de interacţiune umană, așezând pe umerii individului problemele gestionate altădată de o familie compusă din 3 generaţii.

Singurătatea accentuată a bătrânilor, dar și a tinerilor, a deschis drumul către servicii de care japonezii n-ar fi avut trebuinţă cu nici două decenii în urmă – sau, pe care, nici nu le-ar fi crezut posibile. La fel de greu de imaginat ar fi fost faptul că aceste servicii vor fi preluate de un Occident care își trăiește în tăcere aceeași dramă a colapsului relaţional.

Firmele care se ocupă de strângerea rămășiţelor cadavrelor și de dezafectarea locuinţelor înregistrează tot mai multe cereri în Japonia. Atsushi Takaesu, care conduce o afacere de acest gen în Kanagawa, declara în 2010 că primise 40 de solicitări într-o singură lună, în condiţiile în care, cu doar 7 ani în urmă, compania înregistra 10 cereri pe an. De multe ori, nu rudele decedatului apelează la aceste servicii speciale de curăţenie, ci proprietarul locuinţei, care află de neplăcutul eveniment abia atunci când chiria nu mai poate fi retrasă din contul chiriașului – iar procesul poate dura de la câteva săptămâni la mai mult de un an.

Toru Koremura, proprietarul unei alte firme specializate în curăţenia locuinţelor în care au murit oameni singuri, a fost în trecut broker. Afacerea de astăzi, în care lucrează cot la cot cu angajaţii săi, presupune o muncă despre care majoritatea oamenilor n-ar dori să audă nici măcar în mare. El simte că, deși munca sa nu este o rezolvare a unui fenomen negat de mulţi japonezi și insuficient ilustrat de statistici, este un răspuns pragmatic la o nevoie a societăţii – de a pune în ordine lucrurile rămase în urma celor pe care lumea i-a uitat încă de când erau încă vii.

O altă extremă a singurătăţii

Mai mult decât real” este sloganul agenţiei japoneze Family Romance, care închiriază actori pentru a juca rolul de soţ, de prieten, de părinte sau de coleg. Cu un efectiv de 800 de actori, de diferite vârste, de la cele mai mici la cele mai înaintate, agenţia este mândră de „capacitatea de a oferi un surogat pentru aproape orice situaţie imaginabilă”.

Ishii Yiuchi, fondatorul agenţiei, mărturisește într-un interviu acordat ziarului The Atlantic că își confruntă fiecare angajat cu întrebarea: „Ești pregătit să susţii această minciună”?

Realitatea este că Yiuichi însuși găsește dificile anumite roluri pe care trebuie să le joace. Probabil cel mai solicitant este rolul de tată și nu neapărat pentru că actorul nu are copiii și nici măcar nu a fost căsătorit vreodată. În prezent, unul dintre rolurile interpretate este acela de tată al unei fete care a absolvit deja liceul. Falsa lui fiică nu știe adevărul despre identitatea lui Yiuichi – acesta e singurul tată pe care l-a cunoscut, de când a intrat în viaţa ei, în urmă cu 8 ani. Dacă mama nu-i va dezvălui incomodul adevăr fiicei ei, Yiuchi va fi chemat, cel mai probabil, să își susţină rolul și la o viitoare căsătorie a fiicei clientei sale sau la nașterea nepoţilor.

Deși tratează această situaţie ca pe o afacere, Yiuichi trăiește sentimente ambivalente. Uneori, realitatea se intersectează cu simulacrul, generându-i stări inconfortabile, mai ales în timpul somnului, când se întâmplă să își viseze „copiii” și episoadele de plâns care precedă despărţirile. Deși sentimentele lui pentru ei nu sunt reale, iar întâlnirile sunt prestabilite și au un tarif fix (200 de dolari pentru 4 ore), despărţirile nu sunt ușoare, și-i provoacă adesea tristeţe.

Fondatorul Family Romance crede că munca lui este de natură să creeze echilibru într-o societate nedreaptă, prin aceea că născocește un prieten sau un membru de familie acolo unde există relaţii deficitare sau absenţe greu de suportat. Deși eșafodajul pe care se construiește falsa realitate se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, Yiuchi crede că, în acest segment limitat de timp, oferă fericire și suplinește nevoi fundamentale, mai ales atunci când tot acest scenariu este implicat și un copil. Atunci când vine vremea, actorul părăsește scena, pentru că, dincolo de emoţia, susţinerea și grija pe care le-a livrat, el n-a fost, până la urmă, decât „un formular de comandă”.

Succesul acestui serviciu oferit de companiile japoneze l-a inspirat pe Scott Rosenbaum să demareze un proiect asemănător în 2009, în Stewartsville, New Jersey. Rosenbaum a sesizat că, dacă în societatea japoneză există o cerere în creștere de rude de ocazie, în Statele Unite ar exista o nișă a acestei afaceri: existau site-uri de dating, dar nu și de prietenie platonică. Site-ul creat de Rosenbaum, RentAFriend, a devenit cea mai mare platformă online de prietenie platonică din lume.

Dacă se cumpără din ce în ce mai multe lucruri în zilele noastre, de ce n-am cumpăra și prieteni, se întreabă Vicki, o australiancă a cărei slujbă este aceea de „prieten de închiriat”. În medie, Vicki primește 30 de dolari pe oră, dar tariful oscilează în funcţie de activităţile în care este implicată, și care pot varia de la ieșiri la un film sau la o cafea la plimbări cu balonul cu aer cald, totul rezumându-se însă la întâlniri platonice.

A avea un prieten închiriat nu va fi, probabil, niciodată perfect acceptabil, admite Vicki, pentru că prietenia este un atașament natural, care nu poate fi mediat de interese economice.Tocmai de aceea, uneori clienţii sunt răniţi, pentru că ajung să fie confuzi cu privire la natura relaţiei, tratând-o pe Vicki ca pe o prietenă reală și având așteptări similare de la ea.

Emoţiile care nu pot fi gestionate cu detașare, chiar dacă clientul știe exact că se întâlnește cu un vânzător de servicii și nu cu un prieten autentic, reprezintă un lucru normal, subliniază psihoterapeutul Jonathan Alpert. Prietenia nu intră în gama lucrurilor ce pot fi tranzacţionate, reamintește Alpert, tocmai de aceea un prieten închiriat „este un soi de oximoron”.

În consecinţă, oricât de clar s-ar delimita lucrurile într-o astfel de relaţie, se poate naște oricând frustrarea sau atașamentul, pentru că, indiferent de tariful achitat, serviciul oferit nu poate împlini cu adevărat nevoia clientului – chiar și într-o societate care a lărgit generos graniţele conceptului de prietenie.

Singurătatea are mărime universală

„Ne îndreptăm spre o societate a singurătăţii”, afirmă Juan Díez Nicolás și María Morenos Páez, autorii studiului Singurătatea în Spania, care dezvăluie că nu mai puţin de unul din 10 spanioli declară că se simte singur foarte des. Potrivit studiului, această problemă este generată de un cumul de factori, de la elemente sociodemografice (scăderea natalităţii și creșterea speranţei de viaţă), la exodul rural și la la progresele tehnologice care au fragilizat tiparele clasice de comunicare.

În 2011, reţeaua filantropică La Fondation de France avansa o radiografie deconcertantă a singurătăţii care bântuie societatea franceză: o persoană din 10 întreţinuse mai puţin de 3 conversaţii pe an. Dominique Lemaistre, care patronează organizaţia, se declara „speriată” de această anvergură a solitudinii, care afectează persoanele de peste 40 de ani, atât din mediul urban, cât și din mediul urban.

Situaţia era departe de a se fi ameliorat în 2016. O anchetă a organizaţiei Crédoc, comandată de La Fondation de France, releva faptul că 5 milioane de persoane (1 din 10) cu vîrsta peste 15 ani trăiesc singure, întreţinând relaţii familiale, de vecinătate sau de prietenie minime. De asemeni, datele indicau faptul că singurătatea nu mai constituia o problemă a vârstei a treia: 11% dintre persoanele ce trăiau în izolare aparţineau categoriei de vârstă 25-39 de ani. Ancheta a mai dezvăluit faptul că 65% dintre respondenţi credeau că nu suntem niciodată suficient de suspicioși faţă de ceilalţi, iar 26% se simţeau excluși, abandonaţi sau inutili.

Contactele sociale ale americanilor se restrâng din ce în ce mai mult, tinzând să se rezume la cele familiale, este concluzia studiului Social Isolation in America: Changes in Core Discussion Networks Over Two Decades, realizat în 2006 de către sociologi de la Duke University și University of Arizona. Dacă în 1985 un american avea, în medie, 2,94 confidenţi, în 2004 numărul lor scăzuse la 2,08, în timp ce numărul celor care nu aveau nici măcar un prieten apropiat cu care să poată discuta subiecte personale se triplase.

Un studiu al Institutului Naţional de Statistică releva în 2014 că Marea Britanie este capitala singurătăţii europene, situându-se pe locul 26 dintr-o listă de 28 de ţări europene, prin numărul mare de persoane care nu au relaţii de vecinătate și nicio persoană care să-i sprijine într-un moment de criză. Numărul adulţilor care nu au niciun prieten apropiat a crescut de la 1 din 10 în 2014 și 2015 la mai mult de 1 din 8 britanici în 2017.

Cifrele desenează o lume terifiantă, în care relaţiile umane au trecut în cheie minoră. Dispariţia lui Joyce Carol Vincent, tînăra de 38 de ani, decedată în 2003 și descoperită abia în 2006, n-ar fi putut trece neobservată într-o societate cu legături umane mai puţin devitalizate. Cazul ei a stârnit interesul producătoarei de film Carol Morley, iar informaţiile, care s-au închegat cu greu pentru a ţese povestea de viaţă a lui Joyce, au stat la baza unui film documentar realizat în 2011, Dreams for a Life.

Descrisă de persoane din trecutul ei drept o fată frumoasă, ambiţioasă, activă din punct de vedere social, modul în care a murit Joyce pare să fi fost decupat dintr-un film (dar unul care ne e izbitor de familiar): cu televizorul deschis pe BBC1 și înconjurată de cadouri pe care le ambalase, dar al căror destinatar a rămas necunoscut.

Cum am ajuns atât de singuri?

„Libertatea epocii noastre este că poţi să fii singur. Preţul este că s-ar putea să te simţi singur”, nota într-un eseu filosoful Alain de Botton.

Suntem mai singuri decât în oricare alt secol din istorie, și nu lipsesc explicaţiile pentru impasul în care am ajuns. Familia a suferit modificări de structură în ultimele decenii, iar toate aceste schimbări au contribuit, direct sau indirect, la accentuarea singurătăţii generaţiilor de astăzi. Ne simţim tot mai izolaţi și mai fragmentaţi, încă din copilărie, într-o societate care dispune, mai mult decât oricând, de toate mijloacele pentru a ne conecta unii cu ceilalţi.

Dincolo de toate cauzele de suprafaţă, singurătatea cronică a lumii moderne este de natură ideologică, susţine jurnalistul George Monbiot într-un articol scris pentru The Guardian.

Autorul preia de la Thomas Hobbes ideea războiului fiecărui om împotriva semenului său, pentru a descrie situaţia omului modern, angrenat într-un război camuflat, purtat pe frontul individualismului. Schimbările pe care le-a suferit societatea au purtat girul acestei bătălii, în care rolul principal a revenit omul singur, care s-a realizat prin forţe proprii, descătușat de obligaţiile și de suportul comunităţii și familiei și care a suferit dureroasa metamorfoză a fiinţei umane în individ. A câștiga cu orice preţ acest joc al auto-realizării (materiale) a devenit motto-ul și crezul acestei ideologii pe care Monbiot o descrie în termeni tranșanţi: ea „neagă viaţa, impune și sărbătorește izolarea noastră socială”.

Independenţa este virtutea supremă a acestei societăţi individualiste, iar exersarea ei începe încă de la naștere. Sociologul american Philip Slater urmărește în cartea sa, The Pursuit of Loneliness, eforturile societăţii americane de a pregăti individul, din primele sale ore, pentru o viaţă cât mai independentă: bebelușii sunt ţinuţi în braţe mai puţin decât în trecut, copiii și adolescenţii petrec mai mult timp singuri, iar pe tot parcursul formării lor, semnele de independenţă sunt identificate, recompensate, celebrate de către adulţi. Sistemul de educaţie, gravitând în jurul axei sale competitive, la fel ca și concurenţa acerbă pentru ocuparea și păstrarea unui loc de muncă, induc ideea că putem progresa (și trebuie să o facem) prin eforturile noastre, decuplându-ne de la valorile tradiţionale ale solidarităţii, compasiunii și cooperării.

Problema este că sacrificăm ceva mai preţios decât (sperăm să) obţinem, într-o cursă în care ne comportăm ca și când relaţiile umane ar fi dispensabile.

Un sondaj ambiţios, efectuat de Colegiul Boston, al cărui grup ţintă a fost cei care deţineau o avere de peste 25 de milioane de dolari, a relevat lista de anxietăţi cu care se confruntă persoanele cu un statut financiar privilegiat. Deși banii pot rezolva o serie de probleme, altele rămân nesoluţionate sau chiar se accentuează. Cu un venit mediu de 78 de milioane de dolari, respondenţii au dezvăluit temerile pe care le au, legate de relaţii, de muncă, de modul în care se dezvoltă copiii lor, și, poate surprinzător, cu privire la singurătate. Nici măcar grijile materiale, atât de comune oamenilor obișnuiţi, nu le erau străine: majoritatea apreciau că ar avea nevoie de încă un sfert din valoarea posesiunilor deja deţinute pentru a simţi că se bucură de securitatea financiară dorită .

Psihologul Robert Kenny, unul dintre arhitecţii sondajului, conchide că averea nu a adus cu ea avantajele care să compenseze o viaţă sacrificată pentru acumularea ei. Iar dacă oamenii ar putea fi convinși că prosperitatea nu le va aduce tot ceea ce speră, ei s-a putea concentra pe ceea ce i-ar putea face cu adevărat fericiţi.

Construiţi să mergem împreună

Adesea ne este greu să discernem, mai ales în perioada activă a vieţii, adevăratele priorităţi și lucrurile care generează o împlinire de lungă durată, dar devenim mult mai lucizi cu privire la modul în care merită să fie trăită viaţa atunci când nu ne-au mai rămas decât fărâme din ea.

Bronnie Ware, o asistentă care a îngrijit de-a lungul anilor persoane care mai aveau câteva săptămâni de trăit, a remarcat că neglijarea relaţiilor cu persoanele apropiate era unul dintre cele mai frecvente 5 regrete ale muribunzilor.

„Noi tratăm reţelele pe care le avem ca fiind incidentale, dar ele sunt fundamentale pentru bunăstarea noastră”, afirmă Nicky Forsythe, psihoterapeut și fondator al Talk for Health. Acesta este motivul pentru care nu ar trebui să ignorăm (sau să negăm) însingurarea, care creează adevărate fracturi interioare, la fel de reale ca și cele fizice, notează George Monbiot într-un alt articol, ce inventariază experimente și studii care relevă preferinţa mamiferelor sociale pentru durerea fizică, în detrimentul celei generate de izolare sau rolul de anestezic al contactelor sociale. Articolul face referire și la cercetările care sugerează că aceleași circuite neuronale prelucrează și durerea fizică, și pe cea emoţională, cauzată de rupturi survenite în relaţiile noastre sociale. Chiar și termenii cu care descriem ambele suferinţe sunt identici.

Singurătatea înflorește nestingherită în mijlocul bulimiei de contacte generate de prieteniile virtuale. Ceea ce s-a câștigat în cantitate s-a diluat însă dramatic în calitate. Indiferent de numărul de contacte pe care le putem etala, singurătatea nu dispare decât într-o relaţie care bifează nevoi esenţiale ale fiinţei umane.

Nevoia de apartenenţă este aceea care poate măcina o persoană chiar și în tumultul unei vieţi sociale bogate, după cum punctează jurnalista britanică Liz Hoggard, într-un articol temerar în care vorbește despre propria ei singurătate. În ciuda succesului profesional și chiar a unor prietenii durabile, Liz a surprins din cele mai incomode unghiuri singurătatea pe care o resimte atunci când tânjește să aparţină unui grup de prieteni care trăiesc „în buzunarul celorlalţi”, gătind sau petrecând vacanţele împreună. Sau atunci când își dorește să împartă zilele cu un martor 3D al momentelor în care e obosită, entuziasmată, dezordonată sau cu părul umed și răvășit de jetul dușului. Pentru că, subliniază jurnalista, ceea ce contează nu e numărul contactelor cu semenii noștri, cât mai ales calitatea lor.

O „întâlnire adevărată” se construiește din 4 cărămizi de bază: bunătate, emoţie, reciprocitate și complicitate, notează psihologul Ziyad Marar, în cartea sa, Intimitate. În afara acestui cadru, relaţiile pot înfășura în și mai multă singurătate chiar și o persoană căsătorită, sau care aparţine deja unui grup de prieteni.

Iar surogatele la care apelăm pentru a ne atenua foamea de relaţii consistente sunt sortite eșecului din start, deși prea mulţi vor ajunge la această concluzie abia la capătul unei călătorii extenuante. „Talentul, succesul financiar, faima adoraţia – niciunul din acești factori nu oferă protecţie împotriva experienţei singurătăţii”, conchide în cartea sa John Cacioppo, director al Centrului de Neuroștiinţe Cognitive și Sociale din cadrul Universităţii Chicago.

Rugat să precizeze termenul care exprimă antonimul singurătăţii, Cacioppo, care a studiat timp de 21 de ani izolarea socială, a răspuns că, în cursul cercetării sale, a apelat la diverși termeni, pentru a exprima ideea de conexiune socială, dar niciunul dintre ei nu a putut exprima întregul, captând doar fragmente. De fapt, singurătatea este similară durerii sau setei – nici în cazul acestor senzaţii nu putem numi opusul lor, decât dacă folosim o formulă care să le includă: fără durere, fără sete. După un lung periplu printre termeni și concepte, profesorul Cacciopo a considerat că opusul singurătăţii poartă un nume simplu, acela de normalitate.

Faptul că am putea să ajungem mai departe călătorind de unii singuri decât dacă am merge împreună e unul dintre miturile pe care le-am înghiţit nemestecate în epoca modernă. Cel puţin câtă vreme nota de plată pe care ne-o prezintă singurătate e exorbitantă, dacă am lua în calcul, din ramificaţia de efecte pe care le produce, doar faptul că a devenit, tot mai mult, o problemă de sănătate publică

Și totuși, în ciuda dimensiunilor ei frapante, singurătatea nu e o problemă pentru rezolvarea căreia să privim cu subînţeles în direcţia decidenţilor politici sau a organizaţiilor nonguvernamentale. Reînnodarea relaţiilor stă în puterea noastră, oricât de prezumţios ar suna această idee. Doar trebuie să decidem că viaţa nu poate fi tezaurizată și că impresia că tot ce contează cu adevărat se află dincolo de perimetrul familiei sau al comunităţii – și se dobândește independent de acestea – este una înșelătoare.

În tumultul vremurilor moderne, vulpea lui Saint-Exupery ne-ar mai putea preda încă lecţiile fericirii autentice. În ciuda tuturor dovezilor contrare, ea ne-ar asigura că nu există „neguţători de prieteni”, ci doar un proces miraculos, numit îmblânzire, prin care un om, aidoma altor sute de mii, devine unic pentru un altul doar prin gestionarea unui ingredient scump și accesibil totodată – timp petrecut împreună. Odată cu iniţierea Micului Prinţ în acest ritual sacru al prieteniei, ni se deslușește și accentul grav sub care este plasată responsabilitatea noastră faţă de celălalt : „Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”.