Cât poate să încapă într-o viaţă de om? Lilya Wagner abia împlinise zece ani când a ajuns refugiată de război și participantă la misiunea familiei sale. Trăise pe trei continente și vorbea patru limbi. Învăţa să cânte la pian și făcea planuri să înfiinţeze un orfelinat în Bolivia.

Și a reușit să facă mult mai mult decât visase în copilăria ei agitată. Interviul acesta vă va descoperi o personalitate fascinantă, care a absorbit influenţe multiple și și-a exercitat influenţa pe multe planuri, din Argentina până în China, mai ales ca expert în atragerea de fonduri pentru proiecte umanitare și educaţionale.

Luna trecută, a vizitat foarte scurt Bucureștiul și a ţinut câteva conferinţe pe acest subiect, ca o promisiune pentru mai multe în viitor.

În pregătirea acestui interviu, am căutat să citesc despre dumneavoastră. Aţi făcut atâtea lucruri, în atâtea domenii, de parcă aţi fi trăit zece vieţi într-una singură! Povestiţi-ne despre începutul vieţii dumneavoastră.

Sunt ca proverbiala pisică ce are nouă vieţi. M-am născut în Estonia. Tatăl meu era lider creștin. Când a venit comunismul, a fost chemat să colaboreze cu KGB-ul. Lucrul acesta s-a întâmplat înainte ca eu să mă nasc. Tata a reușit să se eschiveze. După aceea au venit germanii. Când sovieticii erau pe punctul să revină, tata a înţeles că trebuie să plece ca să-și scape viaţa. Fuga cu întreaga familie – între timp mă născusem eu și aveam și un frate mai mare – a fost un șir extraordinar de șanse providenţiale. Am rătăcit mult prin nordul Germaniei, încercând să scăpăm de ruși, care înaintau dinspre est.

Aţi mers la școală în Germania?

Nu. Aveam abia nouă ani când am ajuns în Statele Unite, ca refugiaţi. Biserica tatălui meu i-a acordat sprijin legal. După aceea am plecat în Bolivia. Părinţii mei au fost misionari. Tata a fost directorul unei școli gimnaziale, care acum a ajuns să fie universitate. Am vizitat-o acum câţiva ani. Pe vremea noastră nu aveam curent electric, nici apă curentă. Însă acum este o universitate foarte frumoasă.

Ce alte amintiri aveţi de când locuiaţi în Bolivia? Aţi învăţat și spaniola?

Da. Am învăţat patru limbi înainte de a împlini zece ani. Îmi place să cred că am fost un copil isteţ, dar motivul real este acela că am locuit în multe locuri. Este interesant că m-aţi întrebat, pentru că influenţele din Bolivia m-au determinat să aleg cariera pe care o am. Eram niște refugiaţi săraci. Când am ajuns în Statele Unite, ne-am bucurat de generozitatea celor de la biserică. Ei ne-au dat haine, bunuri gospodărești. Noi, toţi patru, aveam o singură valiză. Dar în Bolivia am văzut oameni mult mai săraci decât noi! Am văzut indigeni locuind în colibe făcute din pământ. Mergeau desculţi în frigul din Anzi. Mulţi oameni sufereau de boli. Îmi amintesc că mestecau tot timpul frunze de coca. Noi le considerăm droguri. Însă pentru ei era un mod de a evada din sărăcie și mizerie.

Toate acestea m-au impresionat profund. Întotdeauna mi-am spus că o să mă întorc să fac un orfelinat. Dar și un adăpost pentru câini. Imaginile acelea m-au urmărit tot timpul. Voiam să fac ceva pentru sărăcia lor. Nici noi nu prea aveam nimic, dar i-am văzut pe părinţii mei împărţind ceea ce aveam. Lucrul acesta m-a influenţat puternic.

Aţi locuit în Altiplano [platourile înalte]?

Da, în Cochabamba. Școala era în Vinto. Altitudinea este de 2.400 de metri. Eram înconjuraţi de munţi, înalţii Anzi într-o parte, iar de munţi mai mici, în cealaltă parte. Eram ca într-un bol. Era foarte frumos. În ultimii ani acolo, am locuit la 3.600 de metri, în La Paz. Dacă mergeam în El Alto, care înseamnă „locul înalt”, unde se afla aeroportul, altitudinea era de 4.200 de metri. Așadar eu n-am rău de „înălţime”.

Aveaţi școală acolo?

Am învăţat acasă, printr-un institut pentru studiu la domiciliu. Părinţii mei au dorit să învăţ bine engleza și să-i ajut și pe ei să o înveţe. Așa că nu ne-au dat la școlile din zonă, pentru că doreau să revenim în America, deși îi iubeau foarte mult pe oamenii din Bolivia.

Tata, de atunci înainte, a fost pastor de biserici hispanice. Prima dintre ele, pe care mi-o amintesc de când eram adolescentă, era într-o zonă rău famată din Brooklyn, New York. Majoritatea credincioșilor erau portoricani. Așadar am învăţat spaniola bolivienilor și spaniola portoricanilor. Sunt oameni minunaţi. Le-am cunoscut generozitatea. Nu erau avuţi. Lucrau în fabrici. Unii aveau studii superioare, dar cei mai mulţi erau muncitori. Erau oameni minunaţi și generoși. Vedeţi bine care sunt primele impresii care mi-au modelat viaţa.

Am citit că aţi luat și lecţii de pian și orgă. Făceau parte din programa de studii din Altiplano, Bolivia?

E interesant că mă întrebaţi. Ne place să spunem că noi, estonienii, avem muzica în sânge. Foarte mulţi dintre noi sunt muzicieni. Una dintre modalităţile prin care ne-am afirmat independenţa, atât la mijlocul secolului al XIX-lea, cât și când am fost sub alte ocupaţii, a fost muzica. Ea a ocupat un loc important în formarea identităţii noastre naţionale. Începând din 1869, o dată la cinci ani, se ţine un festival de muzică. Am fost acolo în iulie [2014]. O treime din populaţia ţării se adună în Tallinn. Se formează un cor de 10.000 de persoane. E ceva divin! Te face să te gândești la cer. Însă eu am început să iau lecţii de pian în Bolivia.

Aveaţi pian acolo?

Părinţii mei cumpăraseră un pian. Era un pian mare și vechi.

O valiză și un pian.

A venit cu vaporul. Primul meu profesor de pian era un refugiat politic din Chile. Din nefericire, de la gară și până la noi acasă se oprea de regulă la un bar unde se cinstea cu chichea. Așadar lecţiile mele au fost cam turmentate. Însă am învăţat și m-am decis să studiez muzica pentru destul de mult timp.

Prima licenţă v-aţi luat-o în muzică? Aţi învăţat să cântaţi și la orgă. Aţi cântat chiar unul dintre concertele pentru orgă de Haendel.

Așa este. Eu și soţul meu lucram la Union College, în Nebraska. El era președinte, iar eu eram vicepreședinte însărcinat cu atragerea de fonduri. Am cântat la sărbătorirea centenarului. Am ajutat la strângerea de bani printr-un concert. M-au rugat să cânt un concert de Haendel, împreună cu o orchestră invitată. A fost ceva deosebit. Era muzică europeană, iar concertul se ţinea la o instituţie pe care o îndrăgeam.

Când s-a întâmplat asta?

Cam pe la mijlocul anilor 1990.

Ar trebui să existe o înregistrare. Ar trebui să faceţi cercetări.

O am pe cea mai bună. E în mintea mea.

Desigur, dar alţii n-o pot asculta de acolo. Să ne întoarcem în timp. Care a fost pasul următor în dezvoltarea lumii dumneavoastră?

Am urmat facultatea, desigur. După aceea am început să predau în licee private.

Apoi m-am orientat spre relaţii publice și învăţământul universitar. Apoi, în mod întâmplător, în urma activităţii mele în relaţii publice, un spital din statul Georgia m-a solicitat pentru înfiinţarea unui departament de relaţii publice. După asta președintele mi-a cerut să mă ocup de atragerea de fonduri.

Nu știam nimic despre atragerea de fonduri, dar m-am gândit că m-aș putea descurca. Așa că am acceptat. Așa am început să mă ocup de strângeri de fonduri. Mi-am dat seama foarte repede că, pentru orice lucru bine făcut, ai nevoie de bani.

De obicei, punem accentul pe ceea ce nu trebuie, adică pe bani. De fapt, ceea ce contează este obiectivul: îmbunătăţirea vieţii cuiva, dezvoltarea materială. De aceea avem nevoie de bani. În felul acesta privim lucrurile din unghiul corect.

Într-un fel, aţi fost o autodidactă în domeniul atragerii de fonduri? Sau așa aţi început și apoi aţi făcut și studii de specialitate?

La început, am stat de vorbă cu oamenii, am citit, am experimentat. În 1986, am urmat cea mai bună școală în domeniu de atunci, Fundraising School. Era o instituţie privată din California. Am fost la un curs de o săptămână. După aceea m-am întors la Union College și am avut sarcini dificile în ceea ce privește atragerea de fonduri. Colegiul avea o datorie uriașă, de nouă milioane de dolari.

Cinci ani mai târziu, am ajuns să lucrez pentru Fundraising School. Între timp, a fost preluată de Universitatea din Indiana, care crease un adevărat centru pentru cercetare, cursuri academice, programe de formare. Am lucrat mulţi ani acolo. Încă mai colaborez cu ei.

Faţă de perioada când am început eu, se face foarte multă pregătire academică și aceasta este disponibilă în toată lumea. Am ţinut cursuri în Italia, în Mexic, pentru că vorbesc spaniolă și avem o filială în Argentina. Am predat și în Noua Zeelandă, unde există și o asociaţie a celor care strâng fonduri. După zece ani, am ţinut cursuri și în China. Prima oară când m-au chemat, am fost surprinsă, fiind o ţară comunistă. Dar există un sector nonprofit destul de puternic.

A fost un mare privilegiu să văd cum au evoluat lucrurile. Centrul de Filantropie, unde lucrez cu contract, a devenit un institut specializat. A fost printre primele locuri din lume în care se oferă un doctorat în studii filantropice. Așadar, de la ceva care se făcea intuitiv, s-a ajuns la o instituţie academică. Se acordă multă atenţie comportamentului umanitar în diferite culturi.

Există organizaţii, precum CIVICUS, care analizează aceste aspecte. Este interesant de observat generozitatea oamenilor, în special atunci când o organizaţie îi tratează cum se cuvine. Responsabilitatea este o chestiune importantă peste tot. De fapt, prietenii mei internaţionali au început să folosească termenul „transparenţă”.

Cum se aplică în domeniul activităţilor filantropice?

Tot mai mulţi oameni vor să fie informaţi. Chiar și membrii unei biserici își cântăresc așteptările pe care le au de la o anumită organizaţie. Toţi vor să vadă dispoziţia de a li se răspunde, vor să știe cum sunt folosiţi banii lor. Ei înţeleg că trebuie plătite niște facturi și virate niște salarii. Dar câţi din banii pe care îi donez ajung la copilul pe care eu vreau să-l ajut? Câţi bani ajung să rezolve o problemă dintr-o altă ţară?

Există și organizaţii mai mici. Am întâlnit un tânăr din Africa. El avea o organizaţie fondată în Statele Unite, care strângea bani și haine pentru nou-născuţi, cu care ajutau mame dintr-o anumită ţară africană. Chiar în weekendul acesta am aflat despre o altă organizaţie. Eu credeam că le știu pe toate și nu mai este nimic nou. Este o organizaţie care face legătura între biserică și copiii de deţinuţi. Scopul este să le ofere acestor copii cadouri de Crăciun.

Iată frumuseţea dăruirii! Există o paletă foarte vastă, de la organizaţii foarte mici, la cele foarte mari. Este interesant că strângerea de fonduri nu mai are graniţe. Americanii merg în India ca să strângă fonduri. Uneori italienii preferă să doneze în America. Desigur, tehnologia joacă un rol major. Însă a crescut și conștientizarea globală.

Mi-aţi spus că există studii care arată că mulţi oameni au fost ajutaţi într-o mare măsură prin intermediul activităţilor filantropice, dar și donatorii au avut de câștigat.

Să privim mai întâi latura practică. În urmă cu vreo 12 ani, am început să vorbim de strângerea de fonduri orientată spre donatori. O mai numim „perspectiva ofertei”.

Ca donator, ce anume vă doriţi? ONG-urile erau obișnuite să spună: Avem nevoie de asta. Vă rugăm să donaţi. Însă trebuie să ne gândim ce ar împlini dorinţa donatorilor de a face ceva care contează.

Pe de altă parte, dacă ne întoarcem la Biblie, indiferent ce religie avem, ea ne spune că „este mai ferice să dai decât să primești”. Și sunt multe alte astfel de texte biblice. În prezent, cercetări făcute din perspectivă seculară ne arată că oamenii generoși trăiesc mai mult, sunt mai sănătoși și mai fericiţi. Chiar în Harvard Business Review, revistă cunoscută la nivel mondial, s-a scris despre un asemenea studiu. Oamenii ocupaţi care făceau voluntariat și dăruiau au descoperit că au mai mult timp. Mi s-a părut foarte interesant.

În Washington, avem Institutele Naţionale de Sănătate, o organizaţie remarcabilă pentru cercetări, studii și furnizare de informaţii. Cei de acolo au făcut studii care demonstrează că este mai mare binecuvântare să dai decât să primești. Așadar donatorul are parte de multe satisfacţii. Aceasta este și o lecţie pentru cel care atrage fonduri. Nu trebuie să ignore dorinţele celor care doresc să facă donaţii, ce anume i-ar împlini pe aceștia în urma dăruirii. V-am spus că părinţii mei au oferit din puţinul pe care îl aveau. Se simţeau bine și le plăcea să dăruiască.

Înainte de încheiere, vă mărturisesc că sunt uimit de varietatea subiectelor dumneavoastră de interes. Aţi publicat acum câţiva ani o carte intitulată Femei-reporter de război în al Doilea Război Mondial. Cum aţi ajuns la acest subiect?

A fost foarte interesant. Scrisesem câteva cărţi. Când am mers la o anumită facultate, am fost rugată să predau cursuri despre arta de a scrie. Mi-am zis că trebuie să urmez eu însămi niște cursuri, pe lângă experienţa mea de autor publicat. După doctorat, am făcut un alt masterat în jurnalism. În timpul unui curs, o profesoară cu experienţă ne-a povestit că au existat femei-reporter de război începând cu al Doilea Război Mondial. Nu știusem lucrul acesta.

Fiind europeană și interesată de jurnalism, am optat pentru acest subiect. Când mi-am ales subiectul tezei, am spus că vreau să cercetez acest domeniu. Nimeni nu o mai făcuse până atunci. Am căutat un ac într-un car cu fân. Am început cu cinci personalităţi marcante din lumea jurnalismului, cărora le-am scris. Trei dintre ele mi-au răspuns și mi-au dat diferite piste. A fost un studiu foarte interesant. Multe dintre acele femei fie muriseră, și a trebuit să le găsesc articolele, fie erau foarte în vârstă. Unele au transmis chiar din zonele unde eu am crescut ca refugiată. După ce mi-am scris teza, am transformat-o într-o carte. Ea a stat la baza unui documentar despre câteva reportere de război.

Acestor femei nu li se acordase atenţie. Ele au făcut lucruri deosebite în domeniul jurnalismului. Unele dintre ele doriseră să meargă în locuri cu subiecte senzaţionale. Asta înseamnă jurnalism. Unele au mers din motive umanitare, iar altele poate că au fost motivate de egoul lor. Au fost cele mai interesante persoane pe care le-am studiat.

Probabil că aţi văzut acel documentar.

Da. Am ajutat să se strângă fondurile pentru el.

Să vorbim puţin despre doctoratul dumneavoastră. Aţi făcut o cercetare despre educaţia oferită de colegi, de grup. Expresia din limba engleză, peer education, este dificil de tradus.

În istoria Statelor Unite, precum și în istoria bisericii, ideea de școală cu o singură sală de clasă se întâlnește în special în Vestul american. Se spune că nu este o educaţie de calitate, dar nu este așa. Educaţia aceasta înseamnă că elevii se învaţă unii pe alţii, cu ajutorul profesorului.

Am găsit această practică încă în secolul I d.Chr., când scriitorul roman Quintilian a notat cât de eficientă este această metodă de învăţare. În Anglia industrială din secolul al XIX-lea, oamenii au ajuns, în cele din urmă, la concluzia că trebuie să le ofere educaţie copiilor. I-au adunat pe toţi într-o clasă și un anume Lancaster le-a spus că se pot învăţa între ei. El îi învăţa pe unii și apoi ei se învăţau între ei. Sistemul acesta a ajuns în America așa cum îl găsim în ghetourile sărace din New York. Acum avem dovezi că acei copii care învaţă într-un grup mai mic învaţă unii de la alţii și că aceasta este o tehnică foarte eficientă.

Sunt tentat să vă mai pun și alte întrebări, dar trebuie să prindeţi avionul. Vom încheia doar dacă ne promiteţi că veţi reveni.

Cu mare plăcere, mai ales că sunteţi european, ca mine.