„Pierdut ieri, undeva între răsăritul și apusul soarelui, două ore de aur, fiecare cu câte 60 de minute de diamant. Nu se oferă nicio recompensă, pentru că au dispărut pentru totdeauna”. (Horace Mann)

Dacă ai întreba un cunoscut cum îi mai merge, cât de mari ar fi șansele să ţi se răspundă că este ocupat, epuizat sau stresat? Pentru omul modern, deficitul de timp pare a fi călcâiul lui Ahile, stânjenindu-l în dorinţa sa de a se bucura tihnit de avantajele pe care i le-au adus creșterea speranţei de viaţă, dezvoltarea tehnologiei și gama variată de alegeri pe care i-o prilejuiește bunăstarea materială.

Nu avem decât 4.000 de săptămâni de cheltuit în viaţă și, deși unii se vor bucura chiar de mai multe, nu există garanţii că le vom avea la dispoziţie nici măcar pe acestea. Scriitorul creștin Jerry Sittser a încercat să calculeze orele pe care le petrece o persoană executând sarcini de rutină, de care nu se poate dispensa. Potrivit calculelor sale, o persoană de 80 de ani trăiește aproximativ 29.200 de zile sau 700.800 de ore. Din acest calup, cheltuie 2.000 de ore spălându-se pe dinţi (câte 4 minute pe zi), 204.400 de ore dormind (câte 7 ore pe noapte), 43.800 de ore la masă (câte 90 de minute pe zi), 58.400 de ore cu treburile casnice (în cazul fericit în care nu le alocă mai mult de două ore pe zi).

Nu știm dacă în generaţiile anterioare oamenii ţineau asemenea socoteli pe răbojul lor, dar ni se pare, din vria sarcinilor vieţii moderne, că trăiau într-o tihnă demult apusă, după ce reușiseră să domesticească timpul, în ciuda condiţiilor de viaţă mai dificile și a unui confort cu mult mai subţiat.

La începutul anilor 2000, a apărut pentru prima oară în literatura știinţifică termenul „foamete de timp”, pentru a desemna sentimentul copleșitor, aproape universal, de a avea prea multe lucruri de făcut într-un timp insuficient.

Deficitul de timp într-o perioadă în care tehnologia ne eliberează de o serie de sarcini (sau măcar le facilitează) reprezintă un paradox pe seama căruia a curs multă cerneală, dar și o problemă la care cercetătorii au încercat să contureze soluţii.

Programul de lucru redus, timpul liber de negăsit

Economistul britanic John Maynard Keynes prezicea în 1930 că săptămâna de lucru se va reduce la numai 15 ore pe săptămână peste un secol, iar Richard Nixon, (pe atunci) vicepreședinte al SUA, vorbea două decenii mai târziu despre posibilitatea ca americanii să se pensioneze la 38 de ani în jurul anului 1990.

Aceste estimări entuziaste nu s-au dovedit a fi și realiste, deși porneau de la o evidenţă, aceea a reducerii constante a timpului de lucru, tendinţă ce se presupunea că va continua. Într-adevăr, la începutul secolului XX, programul de 8 ore lucrătoare a început să fie aplicat pretutindeni în lume, marcând încheierea unui ritm de lucru epuizant, de 10-12 ore sau chiar de 18 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Totuși, de atunci programul de muncă nu a continuat să scadă, ba chiar s-a extins, iar timpul liber s-a tot rarefiat, dovadă că mai e nevoie de timp pentru ca deviza britanicului Robert Owen (care desfășura în 1817 o campanie susţinută pentru o zi de lucru de 8 ore pentru toţi muncitorii), „opt ore de muncă, opt ore de recreere, opt ore de odihnă” să poată fi și aplicată.

O anchetă din anul 2015 a Pew Center Research a indicat că 60% dintre părinţii americani care lucrau se simţeau stresaţi de lipsa de timp. Aproximativ 85% dintre părinţi doreau să obţină mai mult timp pentru copiii lor, arată un studiu din 2007, iar numărul americanilor care preferau două săptămâni de concediu era dublu, conform unei investigaţii din 2004, faţă de cel al americanilor care ar fi ales două săptămâni de lucru plătite suplimentar.

Frustrarea cu privire la deficitul de timp este totuși pe jumătate întemeiată, explică un articol din The Economist, care arată că locuitorii ţărilor dezvoltate au mai mult timp liber decât generaţiile anterioare. După anul 1965, când sociologii au început să efectueze primele anchete pe această temă, timpul liber se extinsese considerabil faţă de ultimele 4 decenii: bărbaţii prestau mai puţine ore de lucru plătit (în medie, un minus de 12 ore pe săptămână), iar timpul petrecut de femei în muncă plătită se diminuase de asemenea, la fel ca și timpul investit în muncă neplătită, datorită apariţiei facilităţilor moderne – mașini de spălat vase, mașini de spălat rufe, cuptoare cu microunde etc.

Totuși, nu toţi angajaţii au mai mult timp liber, ba chiar în ultimii 30 de ani orarul de lucru al lucrătorilor profesioniști a crescut, depășindu-l pe cel al muncitorilor cu un nivel scăzut de educaţie.

Câștigul financiar și nivelului de educaţie, predictori buni ai penuriei de timp liber

Un sondaj realizat de Harvard Business School pe 1.000 de profesioniști (care lucrau în domenii precum cel bancar, contabilitate, consultanţă, avocatură) a constatat că 94% dintre ei lucrau cel puţin 50 de ore pe săptămână, în timp ce jumătate aveau o săptămână de lucru mai mare de 65 de ore. Mai mult, aceste cifre nici măcar nu includeau cele 20-25 de ore petrecute cu verificarea telefonului și, potrivit propriilor lor declaraţii, profesioniștii răspundeau în termen de o oră la un mesaj primit de la colegi sau clienţi.

E adevărat că există un plus de timp liber, dar acest câștig a fost resimţit mai degrabă între anii 1960 și 1980, arată The Economist. După acest interval, timpul liber a devenit mai degrabă apanajul persoanelor cu un grad mai redus de educaţie. Astfel, în America, bărbaţii care nu și-au finalizat studiile liceale au câștigat 8 ore libere pe săptămână între 1985 și 2005, dar, în același interval, cei care deţineau o diplomă de colegiu au lucrat cu 6 ore pe săptămână mai mult decât o făceau înainte. Aceeași tendinţă a fost înregistrată și în rândul femeilor – cele cu un grad mai ridicat de educaţie aveau mai puţin timp liber decât în 1965 și cu aproape 11 ore mai puţin timp liber pe săptămână decât femeile care nu absolviseră liceul.

Acest decalaj nu reflectă doar schimbările structurale de pe piaţa muncii (o scădere constantă a oportunităţilor de muncă pentru persoanele fără studii superioare), ci și o raportare diferită la muncă sau la familie – lucrătorii cu un nivel mai scăzut de instruire nu petrec mult timp căutând slujba potrivită sau pentru a obţine calificări noi și lucrează la distanţe mai mici faţă de casă, comparativ cu șomerii cu un nivel mai înalt de educaţie.

Munca se suprapune vieţii, modificându-i relieful în întregime, pentru cei care lucrează foarte mult (adesea, cu un câștig pe măsură). Nu e atât de rău cum pare, susţine jurnalistul economic Ryan Avent, explicând că viaţa profesională a devenit tot mai agreabilă pe măsură de tehnologia a eliminat sarcinile plictisitoare și le-a oferit specialiștilor posibilitatea de a coopera și de a se dedica mai mult activităţilor creatoare.

Deși se plâng de lipsa timpului, lucrătorii plasaţi în partea superioară a scalei de salarizare nu și-ar dori în niciun caz să încetinească ritmul de lucru, susţine Avent. Ne-am putea imagina că un profesionist de sex masculin care lucrează peste 50 de ore pe săptămână ar putea alege să lucreze doar 35, oferindu-i și soţiei oportunitatea de a lucra același număr de ore și obţinând la final un venit ridicat, dar și mai mult timp liber. În realitate, ambii soţi tind să adopte programe de lucru de 60 de ore, folosind banii pentru a plăti persoane care să aibă grijă de casă și de copii.

Identificarea cu profesia, conștientizarea concurenţei care există pentru locurile de muncă bine plătite și stilul de viaţă mai costisitor (incluzând educaţia privată a copiilor) formează un pachet complet la care e foarte dificil să renunţi, scrie Avent, chiar dacă sunt evidente dezavantajele lui, mai ales cele relaţionale. Dar a abandona banda de alegare ar însemna să adopţi o altă viziune asupra vieţii, specifică persoanelor „cu altă traiectorie salarială” și să alegi un stil de viaţă diferit, în care totul, de la locaţie la identitate, se schimbă, iar acestei schimbări este greu să-i supravieţuiești, susţine jurnalistul.

De altfel, cercetătorii au descoperit că lipsa cronică a timpului liber are și o importantă componentă de percepţie care nici măcar nu este imputabilă doar celor bine situaţi financiar. Ne menţinem în permanenţă ocupaţi și din pricină că statutul de om ocupat e supralicitat în societatea noastră sau pentru că ne-am impus anumite standarde energofage și cronofage totodată, dar și pentru că am descoperit (sau am reușit să ne convingem pe noi înșine) că timpul are fâșâit inconfundabil de bancnote.

Timpul înseamnă bani?

Deși ne plângem că timpul aleargă prea repede (și viaţa noastră odată cu el), realitatea este că ne este dificil să alegem timpul liber în detrimentul câștigului financiar.

Ashley Whillans, profesor la Universitatea Harvard, arată că prosperitatea este una dintre explicaţiile deficitului cronic de timp. Pe măsură ce veniturile au crescut peste tot în lume, s-a accentuat și senzaţia că timpul nu ne mai ajunge.

„În ţări precum Germania sau Statele Unite, persoanele cu venituri mai mari au mai multe șanse să fie de acord cu afirmaţii precum «Nu sunt suficiente minute într-o zi»”, scrie Whillans.

Deși pare straniu ca prosperitatea să ne subţieze timpul liber, acest lucru are o logică – orice resursă valoroasă pare și mai rară decât este, iar odată ce timpul e cuantificat financiar, oamenii sunt preocupaţi de folosirea lui într-un mod cât mai profitabil. Această mentalitate creează stresul contabilizării fiecărui moment, notează Harry Triandis, psiholog social la Universitatea din Illinois.

Relaţia dintre timp, bani și anxietate a căpătat o tușă mai groasă după cel de-Al Doilea Război Mondial, sublinia economistul Gary Becker, consemnând în 1965 că timpul este folosit cu mai multă atenţie decât cu un secol în urmă. Becker a constatat că un salariu mai mare determina oamenii să fie dispuși să lucreze mai mult timp, într-un final creșterea valorii timpului de muncă amplificând preţul bugetului total de timp.

Cercetătorii Daniel Hamermesh și Junmin Lee au constatat că persoanele cu câștiguri salariale mari sunt cele care se plâng cel mai mult de lipsa timpului. Hamermesh vorbește despre îngustarea timpului în lumea modernă, subliniind că în timp ce speranţa de viaţă în două ţări bogate – SUA și Marea Britanie – a crescut cu 15% în ultimele 6 decenii, venitul pe cap de locuitor s-a triplat, generând un volum mare de venituri de cheltuit (dar și de alegeri consumatoare de timp) într-o unitate cu mult mai restrânsă de timp.

Poate n-ar trebui să fim uimiţi, privind lucrurile din acest unghi, de faptul că răbdarea nu mai este de mult punctul nostru forte: un studiu Google a constatat că 53% dintre navigatorii online părăsesc o pagină web care nu se încarcă în decurs de 3 secunde.

De fapt, o secundă poate fi deja considerate o risipă prea mare de timp – numărul magic al unui avantaj competitiv pe web este 250 de milisecunde, spune Harry Shum, un specialist de la Miscrosoft. Utilizatorii tind să viziteze un site web mai rar dacă acesta este mai lent cu 250 de milisecunde faţă de un site concurrent.

Se pare că solicitarea „Așteaptă numai o secundă!” a devenit deja agasantă într-o lume în care lucrurile, oricât de repede s-ar derula, ne dau impresia tracasantă de încetineală.

Și dacă orele și secundele libere se tot deșiră, motivul trebuie căutat și într-un model cultural care ne-a modelat alegerile și atitudinile noastre, făcându-ne să credem că o agenda mereu plină și o viaţă dictată de cronometru este dovada că reușim să fructificăm cum se cuvine timpul.

Sunt ocupat, deci exist

Dacă există o categorie de persoane care nu pot fi suspectate că ar avea timp liber, aceasta e categoria mamelor care eventual și lucrează. Jurnalista Brigid Schulte a descris sentimentul copleșitor de a munci până la extenuare, încercând să jongleze și cu familia și cu cariera, doar pentru a se descoperi „împrăștiată, fragmentată și epuizantă” de vinovăţia de a nu face destul în niciuna dintre cele două sfere.

Remarcând faptul că până și oamenii singuri se simt neputincioși și copleșiţi de sarcinile zilnice, Schulte a explorat resorturile acestui fenomen în cartea Overwhelmed: Work, Love, and Play When No One Has the Time, subliniind cele trei dimensiuni ale unei vieţi cu adevărat împlinite – munca, relaţiile și timpul de recreere.

Mamele, în special cele singure, reprezintă grupul cel mai înfometat de timp, a arătat jurnalista deși, timp de decenii întregi, cercetătorilor (de sex masculin) le-a fost dificil să sesizeze acest lucru, pentru că asociau perioada petrecută acasă, cu copiii, cu abundenţa de timp liber. Taţii de astăzi se implică în creșterea copiilor cu mult mai mult decât au făcut-o taţii și bunicii lor, însă timpul investit de mame în îngrijirea copiilor și efectuarea sarcinilor casnice rămâne încă net superior, inclusiv atunci când lucrează cu normă întreagă.

Shulte povestește despre nopţile în care pregătea prăjituri pentru a doua zi, încercând să răscumpere timpul din zi în care lucra și era departe de copiii. De o ocazie în care se împotmolise în pregătirile pentru Ziua Recunoștinţei, unde o cină pregătită pentru 18 persoane lăsa în urmă o bucătărie în haos, cu făină presărată peste tot și o mama epuizată și stresată că nu va rezolva dezastrul până la apariţia musafirilor.

Nu poţi să te descurci familial și profesional și să mai ai și o viaţă într-o societate schimbată, în care rolurile s-au modificat și s-au complicat respectând standardele din societatea de altădată, unde soţul întreţinea financiar familia, iar soţia avea grijă de gospodărie și de copii.

Astfel stand lucrurile, poate că mamele ar putea să-și relaxeze sarcinile care permit acest lucru – nu e nevoie ca podeaua bucătăriei să fie atât de curată încât să se poată face o intervenţie chirurgicală pe ea, marșează Shulte.

Totuși, nu e atât de simplu cum pare, pentru că mamele tind să se compare între ele, pentru a se convinge că își joacă rolul cât mai aproape de perfecţiune.

Concurenţa, un joc cu sumă zero

Ceea ce înrăutăţește situaţia este faptul că (și) mamele obișnuiesc să ridice altare persoanelor supraaglomerate, prinzându-se la rândul lor într-un joc în care pierd și atunci când câștigă: „mult mai ocupată decât tine”. De altfel, un joc greu de evitat, punctează jurnalista Rachel Halliwell, care relatează conversaţia ei cu o altă mamă căreia a făcut imprudenţa să-i recomande o carte bună. Femeia i-a retezat scurt entuziasmul, întocmind prompt un letopiseţ al sarcinilor cu care jongla și care excludeau orice răsfăţ de genul lecturii. Iar Halliwell recunoaște că nu s-a putut abţine să nu marcheze puncte în acest joc războinic, fălindu-se cu organizarea impecabilă a fiecărei zile, care începe de obicei la ora 5 dimineaţa.

Femeile din această generaţie caută cu disperare validarea lor într-o agenda aglomerată, trăgând cu ochiul la semenele lor și nădăjduind că se descurcă măcar la fel de bine ca acestea. Supraaglomerarea devine o insignă de onoare care se poartă la rever, iar timpul liber un viciu rușinos, pe care e inadmisibil să-l recunoști. Nu e de mirare că modelele spre care privesc femeile sunt cele care lucrează într-un ritm năucitor, punctează Halliwell, amintind-o pe Joanna Coles, fost editor al revistei Cosmopolitan, care avea la birou o bandă de alergat pe care se antrena în timp ce expedia e-mailuri sau pe președinta Yahoo, Marrisa Mayer, care lucrează 130 de ore pe săptămână, are totul planificat, chiar și pauzele de toaletă, și a lucrat inclusiv pe patul de spital, după ce și-a născut gemenii.

Schulte prezintă timpul liber ca un antidot pentru această boală a grabei și aglomeraţiei, susţinând că oazele de recreere zămislesc soluţii creative la problemele curente, reîncarcă bateriile și oferă posibilitatea regândirii priorităţilor – până la urmă, viaţa e atât de scurtă încât avem nevoie să analizăm direcţia în care mergem și modul în care vrem să ne cheltuim feliile de viaţă rămase. Motiv pentru care ea insistă să ne notăm intervalele de timp liber în agenda, așa cum procedăm cu sarcinile, respectându-le conștiincios, în loc de a le amâna indefinit, pentru ziua în care ne vom fi debarasat în sfârșit de povara treburilor urgente și importante.

Iar soluţiile pentru a ne elibera de tirania timpului nu se opresc aici, studiile și experţii conturând căi prin care putem gestiona mai bine timpul. Sau prin care îl putem măsura altfel decât prin metrul câștigului sau al zorului.

Evadarea din năvoadele timpului precipitat

Dacă ne-am săturat să alergăm ca și când am avea un urs grizzly pe urmele noastre, în timp ce în minte rulează ca un generic nesfârșit lista cu sarcini nerezolvate, putem încerca căi de a ne sustrage acestui ritm trepidant, inserând momente și experienţe vindecătoare în nervura zilelor și săptămânilor noastre.

În timp ce unele studii au remarcat legătura dintre creșterea venitului și criza de timp, altele au demonstrat că banii pot fi folosiţi pentru a „cumpăra” timp. Un studiu al Universităţii Harvard efectuat pe un lot de 6.000 de adulţi din Canada, Danemarca, S.U.A. și Olanda a arătat că persoanele care cheltuiesc banii pentru a economisi timp (plătind pentru servicii de curăţenie în casă, livrarea cumpărăturilor acasă, etc.) raportează o satisfacţie mai mare a vieţii. Studiul a concluzionat că, indiferent de nivelul veniturilor, oamenii sunt mai fericiţi atunci când plătesc pentru a economisi timp decât atunci când achiziţionează lucruri materiale, dar și că achiziţia de timp poate reprezenta un tampon eficient împotriva foamei de timp.

„Atunci când oamenii se gândesc la serviciile de economisire a timpului, poate că ei își imaginează un portar, un majordom și un grădinar”, spune Elizabeth Dunn, profesor de psihologie la Universitatea British Columbia. Dunn subliniază însă că e doar o prejudecată aceea că numai oamenii bogaţi pot cumpăra timp. În Statele Unite, plata unui agent de curăţare a casei se ridică la 25-45 de dolari, iar în acest timp pot fi efectuate multe dintre sarcinile care aglomerează o femeie ocupată, punctează și Whillans, care a coordonat studiul.

Studiul a arătat însă că, în mod surprinzător, destul de puţin persoane aleg să achiziţioneze servicii de economisire a timpului, chiar și în eșantionul de 800 de milionari incluși în studiu. „Aproape jumătate dintre ei raportează că nu cheltuiesc bani pentru a-i plăti pe alţii să le preia din sarcini”, a arătat Dunn.

De asemenea, în Vancouver, numai 2% dintr-un lot de 98 de adulţi au spus că ar cheltui 40 de dolari primiţi cadou ca să obţină mai mult timp.

Dăruirea, cheia dilatării timpului

Un alt mod contraintuitiv de a obţine mai mult timp este să-i ajuţi pe alţii, a arătat un studiu al Universităţii din Pennsylvania. Participanţii la studiu care au cheltuit timp pentru a ajuta pe cineva în nevoie au perceput că dispun de mai mult timp decât cei care își petreceau timpul concentraţi pe nevoile lor. Sentimentul subiectiv al dilatării timpului atunci când acordăm timp obiectiv altora pare un paradox, explicat de cercetători prin creșterea sentimentului de auto-eficienţă, astfel încât timpul petrecut cu ceilalţi să pară mai performant și mai plin.

Cercetătorii conchid că, ori de câte ori ne simţim presaţi de timp, ar trebui să devenim mai generoși cu timpul nostru, în ciuda faptului că suntem tentaţi să facem contrariul.

Uimirea, bagheta care încetinește curgerea timpului

Ideea că nu obţinem mai mult timp concentrându-ne pe noi, ci orientându-ne spre ce este în jurul nostru a fost sugerată și de un studiu coordonat de cercetătoarea Melanie Rudd, de la Universitatea Standford.

Rudd și colaboratorii ei au constatat că experimentarea sentimentelor de uimire/veneraţie determină subiecţii să se simtă bogaţi în timp. Chiar dacă este vorba de o emoţie subiectivă, dificil de cuantificat și care variază ca intensitate și mobil al declanșării de la o persoană la alta, toţi am experimentat-o uneori – poate în faţa unui peisaj de munte, a unui curcubeu sau a perfecţiunii unui bebeluș, Sau poate atunci când am fost copleșiţi de un dar special sau de un gest de bunătate. Studiul a arătat că oamenii care simt acest gen de veneraţie percep, mai mult decât cei care experimentează alte emoţii, că au mai mult timp disponibil, și de asemenea sunt mai dispuși să se ofere voluntar pentru a-i ajuta pe alţii, preferă experienţele lucrurilor materiale și se declară mai fericiţi.

Scriitorul Brennan Manning vorbește într-una dintre cărţile sale despre rarefierea uimirii în societatea modernă, despre imunitatea bolnăvicioasă pe care am dobândit-o faţă de splendoarea creaţiei și de o lume încă scăldată în culorile harului. Faptul că știinţa a oferit răspunsuri la nelămuririle noastre despre natură și vârtejul vieţii modern ne-a maturizat, văduvindu-ne de sentimentele copilărești de uimire, de fascinaţie. „În vreme ce noi ne-am făcut tot mai mari, celelalte lucruri au devenit tot mai mici”, notează autorul, deplângând indiferenţa cu care trecem pe lângă un lac îngheţat, o tufa de mure care se pârguiesc sau norii dantelaţi care acoperă luna.

În cele din urmă, poate că lucrurile mici au darul de a încremeni timpul și de a aduna în căușul lui cele mai fericite crâmpeie de viaţă. În faţa morţii, experienţele mărunte sunt cele care contează, așa cum mărturisea jurnalista Ema Bombeck în celebra ei listă cu lucrurile pe care le-ar face dacă ar fi putut să-și ia viaţa de la capăt. O cină cu prietenii, un picnic în care stai pe iarbă fără să-ţi pese că se înverzesc hainele, o îmbrăţișare sinceră, o declaraţie de iubire sau o cerere de iertare sunt experienţe accesibile oricui.

„Dacă aș avea șansa unei noi vieţi, m-aș bucura de fiecare clipă, oferind atenţie lucrurilor care contează, trăind-o, păstrând-o pentru totdeauna”, conchidea Bombeck. O lecţie magistrală despre valoarea timpului pe care ar trebui s-o aprofundăm cât încă ni se mai dă timp.