Ne folosim experienţa și cunoștinţele pentru a înţelege ceea ce ne e necunoscut sau inaccesibil. Suntem atrași de tipare și judecăm lumea prin prisma a ceea ce deja ne este familiar. Însă, din dorinţa de a înţelege mai repede unele lucruri, tragem adesea concluzii fără a avea la bază dovezi suficiente. Astfel cădem în capcana sofismului numit „generalizare pripită”.

Generalizarea este o operaţie a gândirii (alături de particularizare, comparaţie, analiză și sinteză, abstractizare și concretizare) care constă în trecerea de la particular la general. Prin intermediul generalizării, înţelegem lucruri noi și inaccesibile, depășind cadrul cunoașterii directe și imediate: trecem de la indivizi la clase, de la individual la categorie.

Generalizarea excesivă și improprie este însă defectuoasă, iar istoria logicii o consemnează ca sofism: o eroare logică ce constă în a trage concluzii pripite, fără a avea dovezi suficiente: x este adevărat pentru A, x este adevărat pentru B, x este adevărat pentru C, înseamnă că x este adevărat pentru D-Z.[1] Denumirea acestui tip de sofism este variată: suprageneralizare, eroarea logică a exemplului insuficient, eroarea logică a cazului singular, salt la concluzii etc.

De ce facem generalizări?

La fel ca în cazul altor sofisme, facem generalizări excesive pentru că preferăm scurtăturile în gândire. Dacă noul locatar din blocul meu tocmai și-a parcat o dată sau de două ori mașina greșit, mă voi gândi cu groază că întotdeauna va proceda astfel. Dacă o persoană proaspăt angajată de un director tocmai face o gafă, unii ar putea să spună: „E incompetentă, așa va face mereu, nu e omul potrivit la locul potrivit etc.” Plecând de la un caz singular, se ajunge la întotdeauna. Generalizarea nu este un instrument rău în sine, dar folosirea ei neadecvată nu doar că nu slujește unei gândiri corecte, ci arată niște limitări cognitive și duce la concluzii necongruente cu realitatea.

Când vine vorba de oameni, generalizăm fiindcă nu le dăm suficient credit și le punem etichete fără a ști foarte multe despre ei: „Îl cunosc eu, l-am văzut cum este sau ce poate.” Poate fi corect, dar poate fi și greșit. Fiinţa umană este supusă unor transformări complexe de-a lungul vieţii, iar educaţia este un factor-cheie. Cei ce și-l asumă pot ajunge să progreseze, pot renunţa la obiceiurile rele în favoarea unora bune.

Stephen Lucas oferă, în cartea sa Arta de a vorbi în public, un exemplu relevant de generalizare pripită: „De-a lungul istoriei Statelor Unite, liderii militari au fost întotdeauna președinţi excelenţi – de exemplu, George Washington, Andrew Jackson și Dwight Eisenhower.”[2] Afirmaţia corectă logic ar fi fost: „De-a lungul istoriei Statelor Unite, liderii militari s-au dovedit uneori a fi președinţi excelenţi – de exemplu, George Washington, Andrew Jackson și Dwight Eisenhower.”

Pronumele și adverbele, uneltele preferate ale generalizării

Ne surprindem de multe ori făcând afirmaţii precum: „Tu niciodată nu mă asculţi!” „Toţi preoţii/pastorii sunt corupţi.” „Mie întotdeauna mi se întâmplă numai lucruri rele.” „Oricine ar proceda astfel.” „Nimeni nu ar refuza o asemenea ofertă.” Atunci când folosim cu predilecţie cuvinte ca: toţi, oricine, nimeni, niciodată, întotdeauna etc., cădem în capcana generalizării pripite. În realitate, persoana care îi reproșează celeilalte că nu o ascultă niciodată a fost, cu siguranţă, ascultată de multe ori, însă are o reacţie mai degrabă emoţională, încărcată cu frustrare, și astfel extrapolează atitudinea celeilalte. În al doilea exemplu, dacă unii clerici sunt corupţi, aceasta nu înseamnă, totuși, că toţi clericii sunt așa (ar trebui întreprinse cercetări care să dovedească acest lucru). Cât despre lucrurile nefericite din al treilea exemplu, niciun om nu are parte doar de rele în viaţă (poate doar cu excepţia lui Iov, pentru o anumită perioadă de timp, acesta fiind un caz aparte). Afirmaţia respectivă pe care o fac unii oameni arată mai degrabă viziunea personală cu privire la propria viaţă. Această viziune este generalizată, adică de la unele situaţii nefericite întâmplate de-a lungul vieţii, oamenii le percep ca pe un dat fatal: „Mie întotdeauna mi se întâmplă numai rele.” Toate aceste afirmaţii sunt semnul unei gândiri defectuoase și se repercutează la nivelul stării de împlinire resimţite de oameni, precum și la nivelul deciziilor pe care le iau.

Cum evităm capcana generalizării pripite?

  • Pur și simplu încercând să înţelegem cât mai bine fiecare fapt, acţiune, eveniment în parte (contextul apariţiei sale și factorii favorizanţi).

  • Judecând cu atenţie și în mod obiectiv, fără emoţii, cât mai multe aspecte ale unei situaţii.

  • Fiind atenţi la folosirea cuvintelor care generalizează (toţi, oricine, nimeni, niciodată, întotdeauna etc.)

  • Evitând să punem etichete cu ușurinţă și să credem că nu există posibilitate de schimbare în vreo privinţă.

  • Având o atitudine rezervată și plină de răbdare faţă de ceea ce scapă, la un moment dat, cunoașterii și înţelegerii noastre.

  • Înţelegând că oamenii sunt în continuă schimbare și că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate lucrurile” (1 Ioan 3:20).

Footnotes
[1]„«Cinci erori logice din viaţa de zi cu zi», Acoperișul de Sticlă, 22 dec. 2014, http://www.acoperisuldesticla.ro/internet/cinci-erori-logice-din-viata-de-zi-cu-zi-2823/.”
[2]„Stephen Lucas, Arta de a vorbi în public, Polirom, Iași, p. 333, 334.”

„«Cinci erori logice din viaţa de zi cu zi», Acoperișul de Sticlă, 22 dec. 2014, http://www.acoperisuldesticla.ro/internet/cinci-erori-logice-din-viata-de-zi-cu-zi-2823/.”
„Stephen Lucas, Arta de a vorbi în public, Polirom, Iași, p. 333, 334.”