Ce rămâne din mine după ce închid computerul, opresc datele pe telefon, șterg machiajul? Dar după ce nu mai am jobul, după ce mă mut, după ce îmi pierd sănătatea, după ce îmbătrânesc? Sau dacă nu m-ar cunoaște nimeni, aș mai fi cineva?

În 1984, la aniversarea a 25 de ani de la premiera comediei Unora le place jazzul, regizorul peliculei, Billy Wilder, și doi dintre actorii principali, Jack Lemon și Tony Curtis, rememorau cum a fost pentru ei să lucreze împreună cu Marilyn Monroe. Actriţa murise în 1962, la 3 ani de la premiera filmului. Cei trei vorbeau pe cât de negativ, pe atât de detașat: Marilyn era un haos în timpul filmărilor. Erau zile în care trăgeau zeci de duble pentru o singură replică, zile în care actriţa întârzia cu orele și zile în care nu apărea deloc. Un interviu cu Jack Lemon, din anii ‘90, dezvăluia cauzele mai profunde ale disfuncţionalităţii lui Monroe. „Era gata aranjată, îmbrăcată și machiată, în cabina ei care era pe platou, dar efectiv nu putea ieși în faţa camerelor”, povestea Lemon. „Îi lua o oră, dacă nu mai mult, să își ridice moralul suficient cât să aibă curaj să înfrunte camerele de filmat”, își amintea actorul. Lemon credea, „fără să aibă pretenţii de psihanalist”, că lui Marilyn „îi fusese construită o imagine atât de incredibil de fabuloasă, încât, deși o dorea – de mică și-a dorit să scape de sărăcie și să devină un star –, era de o așa magnitudine” încât nu îi putea face faţă.

Le compătimim adesea pe starurile nevoite să se ridice la standardele stabilite de un public capricios, care azi le divinizează, iar mâine le aruncă la gunoi. Dar trecem ușor cu vederea faptul că experienţa aceasta, cândva rezervată doar vedetelor, a devenit, mai nou, familiară omului obișnuit, acum că toţi avem de apărat o reputaţie pe care singuri ne-am creat-o prin intermediul reţelelor sociale. Chiar și atunci când această reputaţie constă doar în imaginea unei vieţi interesante și pozitive.

Faţă de starurile ca Marilyn Monroe, noi nu am fost împinși spre viaţa publică nici de talent, nici de sărăcie. De fapt, majoritatea dintre noi nici măcar nu monetizăm expunerea pe care ne-o facem singuri pe diverse reţele (o monetizează alţii, din plin, în locul nostru). Însă aceasta nu ne împiedică să continuăm să luptăm pentru a ne face un nume, din mai multe motive adânc înrădăcinate în psihologia noastră. Motivul primar este că, fiind sociali, tânjim după aprecierea celorlalţi, iar, pe reţelele sociale, această apreciere pare mai concentrată și mai ușor de cuantificat decât în viaţa reală. Acest presupus avantaj – pentru că reducerea aprecierii la trei emoţii: plăcere (like), entuziasm (ador) și uimire (wow) ne construiește doar impresia că simţămintele celorlalţi faţă de noi sunt mai transparente – vine la pachet cu un dezavantaj major. Pe nesimţite, ne schimbă felul în care noi înșine ne raportăm la propria identitate.

Teoria dezvăluirii de sine – self-disclosure theory – spune că identitatea noastră este asemenea unor cercuri concentrice, fiecare cerc fiind un strat de informaţie despre noi înșine. Atunci când cunoaștem pe cineva nou, îi prezentăm primul cerc din exterior: cum arătăm, ce statut social avem, cu ce ne ocupăm, ce pasiuni avem, ce cauze apărăm, ce muzică ne place, ce cărţi am citit etc. Pe măsură ce ne cunoaștem, fiecare începe să îi permită celuilalt să acceseze cercuri interioare, care cuprind informaţie din ce în ce mai specifică și mai particulară, chiar secretă: ce amintiri avem, ce frici, ce eșecuri, ce regrete, ce afinităţi sau preferinţe unice ș.a.

La baza acestei scheme teoretice stă constatarea că prieteniile durabile se construiesc nu doar pe afinitate, ci și pe intimitate. Iar intimitatea este imposibilă în absenţa acestei dezvăluiri a sinelui, așa cum este și în absenţa reciprocităţii ei. Pe Facebook, în schimb, avem doar iluzia intimităţii, fiindcă în realitate, comunicarea în reţea este construită pe alt calapod faţă de comunicarea live.

Atunci când postăm ceva pe Facebook, teoretic ne dezvăluim sinele așteptând reciprocitate. În realitate însă, câţi s-ar bucura dacă, la un minut după ce ar posta o poză cu copilul lor, alţi 20 de prieteni ar posta și ei poze cu copiii lor? Probabil cei mai neegoiști și neînclinaţi spre narcisism dintre noi s-ar bucura. Restul, cei mai mulţi, ar simţi că imaginea copilului lor a fost înghiţită de celelalte fotografii și că aprecierea (nu reciprocitatea) pe care o anticipau de fapt se va lăsa așteptată mult și bine sau va fi insuficientă. Prin urmare, pe Facebook dezvăluirea de sine funcţionează după alţi parametri decât în viaţa reală.

Întâi de toate, reţelele sociale ne predispun la a ne trata propria identitate ca pe un brand. În această paradigmă, poza cu bebelușul nu este tocmai despre bebeluș, ci mai mult despre mine. Este un mesaj care spune ceva frumos și duios despre mine – că sunt familist, că știu să îmi apreciez copilul, că am un copil frumos, iar asta mă face și pe mine măcar un pic mai specială. (La urma urmei, cine mai are așa copil frumos?) Problema este că, prin definiţie, brandul personal este mai degrabă un concept individualist și egocentric decât unul solidar și comunitar. Pentru a se dezvolta, brandul are nevoie să strălucească mai tare decât altele, să se detașeze, să își demonstreze unicitatea. Prin urmare, modul de funcţionare al reţelei ne tentează să tratăm conexiunile cu ceilalţi drept mijloace prin care putem să ne lustruim mai frumos reputaţia. Iar lucrul acesta, în loc să ne ridice un semn de întrebare, ne creează dependenţă, la fel ca oricare alt lucru din viaţa reală pe care îl considerăm un instrument indispensabil pentru o identitate apreciabilă.

Metafora lui Erving Goffman, „viaţa ca spectacol”, are acum nevoie de un exponent, de o putere la care să fie ridicată, acum că Facebookul a devenit scena pe care ne jucăm viaţa, iar culisele sunt însăși viaţa reală.

Goffman spunea că sferele vieţii noastre, cea privată și cea socială/publică, sunt ca secţiunile unui teatru. Că avem spaţii private, culisele, în care ne pregătim – ca Marilyn Monroe, în cabină – înainte de a ieși pe scena societăţii și de a juca rolul pe care dorim să ni-l asumăm în societate. Reţelele sociale au făcut ca viaţa online să devină o scenă mai interesantă chiar decât viaţa reală, în mare parte datorită promisiunii lor că ne vom putea controla imaginea până în cele mai mici detalii. Însă tocmai teama noastră de a ne pierde controlul și a deveni cu adevărat vulnerabili este cea care ne vulnerabilizează.

Cei mai vexaţi în utilizarea reţelelor sunt și cei mai expuși. Nu ne mai miră să aflăm că mai mult de două treimi dintre adolescenţii de astăzi aleg mai degrabă să stea de vorbă cu prietenii lor pe Messenger decât faţă în faţă. Însă dispoziţia tinerilor nativi digitali de a plăti factura pentru revoluţia tehnologică aflată încă la începutul ei îi expune ca pradă în faţa celor mai pricepuţi în a-și construi o anumită identitate cu scopul de a profita material de ceilalţi.

Coordonatele după care ne trăim astăzi viaţa ne întăresc ideea că oricine poate fi autorul iscusit al unei reputaţii ireproșabile. Iar noi am ajuns să ne tratăm propria reputaţie drept singura dovadă incontestabilă a faptului că merităm sau nu să fim apreciaţi și iubiţi. Dintr-un punct de vedere, oricât de nouă ar fi infrastructura acestei iluzii, ea este un mit vechi de când lumea, chiar dacă astăzi poate îmbrăca și haine mai demne. Suntem bombardaţi cu mesaje de idolatrizare a sănătăţii și a tinereţii. E drept că cele două ne dau elan, însă nu le vom avea pentru totdeauna. De ce să ne legăm însemnătatea de ceva atât de fragil și de trecător? Ne plac poveștile despre oamenii cândva săraci lipiţi pământului care, prin propriile forţe, au reușit să devină magnaţi. Dar părem să uităm că banii sunt valoroși doar atunci când nu îi dorim în sine. La fel și munca noastră este capabilă să ne înnobileze și să facă lumea un loc mai bun, dar atunci când ne urmărim cu fanatism utilitatea, devenim orbi la alte valori, la propria noastră valoare de fapt.

Când nu ne cunoaștem valoarea, ajungem să o confundăm cu bilanţul succeselor și eșecurilor noastre. Hiperatenţi la reglajul parametrilor aparent controlabili ai identităţii, tindem să vedem promisiunea creștinismului – aceea că avem valoare pentru că am fost doriţi și iubiţi de Dumnezeu – ca fiind complet anacronică, deși este singura care ne poate spune cu adevărat ceva despre noi. Cine ar mai putea crede azi că identitatea noastră nu e, primordial, ceva ce construim noi, ci un dar care ne-a fost oferit încă de dinainte să ne naștem?