Curajul care te transformă în om

Curajul e o virtute aparte: spre deosebire de alte virtuţi ce se pot forma și șlefui treptat, curajul nu-și face simţită prezenţa decât spontan și pe deplin în situaţii în care se și cere să acţionezi, dovedindu-l.

Dar dacă el lipsește atunci, chiar în momentele de foc, de ameninţare, de suferinţă, de mare necaz? Cum am putea să-l căpătăm? Care e sursa lui? Și apoi, când e curajul justificat? Iată o poveste care ne vorbește despre toate acestea.

„Nu vă temeţi!“

Numele i-a fost descoperit după 50 de ani de la faptele lui anonime pline de demnitate și de omenie, petrecute în anii 1944-1945. În acești doi ani, a fost ofiţer în armata maghiară, aliată cu armata nazistă, având în supraveghere 140 de evrei prizonieri, care munceau într-un lagăr, pe un teritoriu rusesc ce fusese ocupat de nemţi.

Cum frontul se tot retrăgea către vest, ofiţerul a primit ordin să-i trimită pe toţi prizonierii în lagărele din Germania, ceea ce ar fi însemnat condamnarea lor la moarte. „Nu vă temeţi!“ le-a spus el celor pe care îi tratase ca pe camarazii lui. „Nu vom merge în Germania.“ Le promisese că va avea grijă de ei și și-a ţinut promisiunea până la final, când au revenit cu toţii în ţara natală, Ungaria, în anul 1945. „De fapt, niciodată nu avusese cineva atâta grijă de noi, nicăieri“[1], mărturisea fostul prizonier Morton Fuchs.

Cât de liniștitor trebuie să fi sunat acel „Nu vă temeţi!“ pentru un suflet de prizonier, în
mijlocul unui război sângeros și fără noimă, într-o existenţă mizerabilă și fără orizont!

Au mărșăluit sute de kilometri, cu popasuri, cu adăpostiri prin păduri, pe la ferme, unde ajutau la strângerea recoltei, în schimbul hranei și al adăpostului; au mers și cu trenuri, au scăpat din bombardamente; s-au ascuns în beciurile unor garnizoane unde pereţii impregnaţi de sânge mărturiseau despre execuţiile și torturile de care ei fuseseră scutiţi; au ajuns, într-un final, în ţara natală.

Atâta încredere i-au acordat acești prizonieri comandantului maghiar, încât nici nu au încercat să evadeze. Dimpotrivă, atunci când șase poliţiști maghiari l-au forţat pe acesta să se îndrepte spre Germania cu tot grupul, sub pază, au evadat la iniţiativa și sub comanda protectorului lor, scăpând de spectrul morţii.

La un moment dat, au realizat că soldaţii ruși eliberatori se apropiau de ei. Evreii l-au rugat pe binefăcătorul lor să-și schimbe uniforma maghiară incriminatoare cu haine de civil, așa cum procedau toţi militarii, însă acesta a refuzat, cu un curaj neobișnuit, spunând:

„Nu am făcut nimic rău. Nu am de ce să mă rușinez. Sunt mândru că v-am salvat vieţile, oameni buni.“[2]

Fără să asculte nicio pledoarie sau rugăminte în favoarea sa, rușii l-au luat prizonier și nu s-a mai știut nimic de el.

Faptele cer un nume

Despre întâmplările acestea de demult și despre comportamentul nemaiauzit de grijuliu și de încurajator al acestui locotenent maghiar au relatat doi supravieţuitori: Morton Fuchs și Isaac Guttman.

Primul a fost îndemnat de către fiica sa, Marta Fuchs, să-i spună povestea în ziare și la emisiuni televizate din SUA, ţara lor de adopţie, precum și în mărturii ce s-au concretizat, în final, în cartea Martei.

„Era un adventist de ziua a șaptea“, ne lămurește Fuchs.

Al doilea, Guttman, prieten din lagăr al lui Fuchs, fusese protejat în mod special de acest comandant prietenos: deoarece era firav și bolnăvicios, dar foarte evlavios, comandantul l-a scutit de munca dură la tăiat de lemne sau la spart piatră și l-a desemnat rabin al comunităţii lor din lagăr, furnizându-i și hrana koșer de care avea nevoie.

Încă de la început, s-a înţeles cu toţi în mod rezonabil, nepedepsindu-i niciodată, le-a respectat sărbătorile și a postit împreună cu ei de Yom Kippur, au discutat pasaje ale Vechiului Testament, le-a atras atenţia că-și încalcă legea dacă fumează în Sabat, nu a purtat niciodată armă și a respectat cu sfinţenie, la rândul lui, fiecare Sabat, după porunca lui Dumnezeu. „Era un adventist de ziua a șaptea“, ne lămurește Fuchs.

Totuși, după atâtea decenii, supravieţuitorii războiului nu-și mai aminteau numele lui. Fuchs
păstrase însă o poză a lui, pe care o luase în bagaj atunci când fugise în SUA. În 1990, Marta Fuchs și tatăl ei au început investigaţiile privind misteriosul salvator.

„În mijlocul întregii orori, acest om, de unul singur, și-a pus în cel mai mare pericol viaţa, ca să-și salveze semenii. Lumea trebuie să afle despre asta“, spunea Marta.

În sfârșit, i-au aflat numele dintr-o scrisoare: Zoltán Kubinyi. Apoi Fuchs și Gutt man au trimis mărturiile lor la Muzeul Holocaustului Yad Vashem, din Ierusalim, la departamentul care îi cinstește pe cei „drepţi între popoare“ și face cunoscută lumii povestea lor de omenie faţă de poporul evreu.

„Era o persoană care gândea atât de corect…“[3]. „Zoltán Kubinyi a fost o fiinţă umană cu adevărat, în cel mai profund înţeles al cuvântului… A FOST UN OM“[4], declara Fuchs. Au descoperit că, atunci când fusese înrolat, în luna mai 1944, lăsase acasă o soţie, cu care se căsătorise în 1943, și un băieţel de șase luni. Nu avea să-i mai vadă niciodată.

L-au contactat pe fiul lui din Ungaria, care a fost profund impresionat de declaraţiile foștilor prizonieri despre ceea ce însemnase tatăl lui pentru ei. Le-a mărturisit că mama lui îi purtase o amintire la fel de luminoasă. Ea decedase în 1988, dar îl așteptase întreaga viaţă să se întoarcă la ei și nu se considerase niciodată văduvă.

Într-o ceremonie televizată, în 1994, la Budapesta, i s-au înmânat fiului lui Zoltán Kubinyi certificatul și medalia care îl onorau postum pe acel „drept între popoare“, înregistrat cu numărul 4558 la Yad Vashem. Nu a aflat nimeni data morţii lui, nici locul. Se presupune că a fost ucis de soldaţii ruși în 1946, la vârsta de 45 de ani, iar osemintele lui zac undeva, într-o groapă comună.

OMUL din om

De fapt, când întâlnim asemenea povești înălţătoare despre unii semeni de-ai noștri, prin contrast, restul omenirii – care „zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19), cu istoria ei sângeroasă – ne apare tot ca o… groapă comună.

Una a celor care s-au străduit prea mult să supravieţuiască, uitând că sunt oameni și că un OM nu-și poate dori supravieţuirea chiar cu orice preţ; nu cu preţul vieţii altora, al libertăţii altora, al celor dragi chiar; nu cu preţul trădării, al degradării psihice, al anihilării demnităţii umane; nu prin coborârea în regnul animal, în instinctual sau chiar mai jos de acesta, în ceea ce victimele torturilor (de care animalele nu se fac vinovate) au numit „bestialitate“.

De această groapă comună ne poate scăpa, în ultimă instanţă, în cea mai dramatică instanţă, doar curajul.

Este virtutea și arma cu care ne salvăm de noi înșine, de ticăloșia, de lașitatea sau de micimea care ne stau la îndemână, care sunt confortabile.

De unde se poate hrăni acest curaj înălţător? Dintr-o iubire mai mare decât iubirea pentru propria viaţă și din luciditatea de a constata că nu merită să supravieţuim oricum, târându-ne și luând parte la „lucrările neroditoare ale întunericului“ (Efeseni 5:11). Dintr-o dorinţă mai puternică decât instinctul de autoconservare, aceea de a rămâne OM până la final, cu consecvenţă și cu credinţa că OMUL e șansa pe care Creatorul a dat-o oricărui om, de oriunde și de oricând.

Te-ar putea interesa și: Un supererou pentru toate războaiele

Din certitudinea sufletului că acest Creator este și Ocrotitorul tău, care te însoţește și care te întărește, după cum a promis, în fiecare zi a anului, prin cele 366 de îndemnuri biblice care spun: „Nu vă temeţi!“ Din convingerea că, atunci când faci voia Lui, curajul tău nu e simplă încumetare, ci primește sens și putere transformatoare, în ciuda oricăror aparenţe ostile și ameninţări iminente.

Este acel curaj care îl ajuta pe pastorul Richard Wurmbrand, atunci când era arestat și anchetat, să nu perceapă nici măcar o creștere a pulsului la auzul ameninţărilor proferate asupra lui. Știa că nu acele orori și trăiri anticipate de oameni vor deveni realitate, ci numai ceea ce Dumnezeu decide, de aceea nu trebuie lăsate să te descurajeze.

„Vă spun vouă, prietenii Mei, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea
nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care,
după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.“
(Luca 12:4-5)

Același curaj îl determina pe Nicolae Steinhardt să aibă iniţiativa de a se prezenta la poarta Securităţii, cu bagajul făcut, pentru a fi arestat. Era modalitatea sa demnă de a arăta de care parte se plasează, într-o lume în care valorile erau răsturnate, iar cei de afară erau adesea mai puţin liberi decât deţinuţii din celule.

Același curaj îl inspira pe tânărul călugăr Arsenie Papacioc să declare că ar fi dispus să moară pentru credinţa sa în existenţa lui Dumnezeu, întrebându-l pe anchetatorul său ateu dacă acesta ar fi dispus să moară pentru convingerea lui atât de fermă în inexistenţa lui
Dumnezeu.

Așadar ce am alege între o celulă în care poţi rămâne OM și groapa comună a omenirii, în care lucesc de-a valma și lanţuri, și coroane, și săbii, și scuturi?