Deși se pot produce schimbări în forma și în materia cărţilor, totuși, în esenţa și în funcţionalitatea sa, „cartea va rămâne ceea ce este”[1]. Aceasta este opinia celebrilor oameni de litere Jean-Claude Carrière[2] și Umberto Eco[3], exprimată în 2009, într-o serie de dialoguri sub titlul: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi.

Remarcabil este că, dincolo de pledoaria pentru cultura cărţii, pentru lectură, dezbaterea îi prezintă publicului o nemaiîntâlnită eventualitate; acum 25 de ani, nimeni nu ar fi ales acest titlu pentru o carte, fiindcă nu ar fi avut noimă. Astăzi însă, oricine se poate gândi la tendinţe recente care îl îndreptăţesc.

Aventurile lui homo videns

În domeniul cultural, cea mai pregnantă tendinţă a ultimelor decenii, care își lasă amprenta asupra multor fenomene ale lumii de azi și care ne poate ajuta să le înţelegem, este trecerea treptată de la o cultură tradiţională a cuvântului, venită din modernitate, la o cultură a imaginii, formată odată cu era digitală. Oare este o tendinţă obiectivă, un nou val indiferent al istoriei, o prefacere a naturii umane? Sau un fenomen social la care contribuie mulţi factori, dar cu „voia” noastră?

Indicii pentru un răspuns la această întrebare se găsesc în felul în care doi autori contemporani au reușit, la un moment dat, să resusciteze pofta pentru lectură a publicului larg, adulţi și copii: J. R. R. Tolkien și J. K. Rowling. Totuși atracţia și popularitatea lor au venit din posibilitatea ecranizării operelor lor – oricine aude de „Stăpânul inelelor” sau de Harry Potter își actualizează în minte imagini din filme, afișe, reclame, CD-uri, benzi desenate, personaje devenite jucării, tatuaje, decoraţiuni și jocuri electronice, mai degrabă decât să-și amintească detalii ale romanelor.

Posibilităţile imense oferite de imaginea digitalizată au descătușat imaginaţia. Este ca o nouă revoluţie produsă în înseși minţile oamenilor care au nostalgia lumii imaginative a copilăriei. Așa se explică tipul de romane care fac vâlvă astăzi. Mult mai puţin cunoscut și citit este un Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, decât puzderia de autori de fantasy books[4] ecranizabile și transformabile în animaţie și jocuri. Iar accesibilitatea crescândă la aceste producţii, graţie progresului uluitor al tehnologiei, face acest gen să devină „viral”. Este imposibil același traseu mediatic pentru opere profunde precum Fraţii Karamazov sau Singur pe lume. Ele sunt condamnate la uitare odată cu trecerea generaţiilor care le considerau repere sine qua non ale culturii generale. Din moment ce despre persoane vii se spune că, dacă nu figurează pe Facebook, nu există, atunci ce să mai sperăm pentru Cuore, Colţ Alb sau Unchiul Tom?

Dincolo de beneficiile divertismentului, ale evadării din real și ale relaxării pe care ni le aduce această tendinţă a erei imaginii, se pot întrezări și dezavantaje. De pildă, ţi se livrează o lume fantastică foarte atrăgătoare din punct de vedere tehnic, dar elaborată de alţii, pe care tu o accepţi pasiv și leneș. (De aici și gustul pentru o mulţime de remake-uri hollywoodiene după istorii clasice, de la Alexandru Macedon la legendele cu dragoni, de la Merlin Vrăjitorul la miturile scandinave, de la Războiul stelelor la variante ale Apocalipsei.) Însă aceste desfășurări vizuale fenomenale nu te mai trimit la original, nu-ţi stârnesc curiozitatea pentru conţinutul autentic al poveștii, pentru profunzimile ei de idei și trăiri. Orice cititor „clasic” poate constata că aceste remake-uri se îndepărtează de miezul înţelept și subtil al istorisirilor, de învăţăturile ascunse între file, ce se cer iscodite cu mintea și culese cu sufletul; efectele tehnice îl cuceresc, dar spectatorul nu e îmbogăţit spiritual, așa cum se simţea cel care lectura cărţile.

Iar presupunerea că asistăm, în genere, la o reducere a apetenţei pentru lectura educativă, hrănitoare pentru spirit, ne-o pot confirma și editorii. La ultimul târg de carte, i-am auzit plângându-se: „Sunt mulţi vizitatori ai standurilor, dar ei vin mai mult ca să socializeze…”

Omul devenit masă

E vorba aici de un nou efect insidios al culturii de masă și al marketizării generalizate din vremurile noastre. Despre începuturile comunicării în masă, specialiștii spun că a reușit performanţa negativă de a transforma societatea într-un ansamblu de publicuri disparate, fără coeziune civică, de clasă socială sau de sindicat; e vorba despre simplii consumatori de producţii ale mijloacelor de comunicare în masă existente atunci: radioul, cinematograful, presa de masă și, mai ales, televiziunea[5].

Aceste efecte s-au adâncit și altele au apărut în deceniile secolului nostru, sub explozia noii media. Și, cum totul devine marfă, se pare că cel mai bine se vând divertismentul, senzaţiile tari și spiritualitatea surogat. Au apărut fenomenele societăţii-spectacol și statului-spectacol[6], cu alaiul lor de maleficii: preocuparea mai mult pentru gestionarea imaginii de sine/ de ţară/ de instituţii, decât pentru îmbunătăţirea acestora; dezbaterile de idei devenite show-uri, adică tot spectacol, alunecând spre scandal mai mult decât spre dueluri constructive și consens; conducerea politică televizată, redusă la vorbărie obositoare; marketingul electoral ameninţând democraţia; starurile înlocuind modelele morale și intelectuale; periferia societăţii devenită centru mediatizat în mod deșănţat, iar cultura corporalităţii și pulsiunilor iraţionale revărsându-se de pe ecrane în viaţa noastră.

În toate acestea, impresiile sunt atotstăpânitoare și ascund esenţa evenimentelor. Sunt holograme ale unor realităţi niciodată accesibile. Aici se constată limitele imaginii – dincolo de multitudinea cuceritoare a formelor, ea rămâne la suprafaţă, la o „coajă”, se rezumă la aparenţă. Iar aparenţa este, cum știm, mijlocul prin care devenim captivi iluziilor, utopiilor, manipulării, minciunii, ademenirii, amăgirii, complicităţii.

Cum este cu putinţă un asemenea efect al tiraniei aparenţelor, în evoluatul nostru secol al XXI-lea, în care s-ar presupune că omul avansează în raţionalitate? Un răspuns posibil despre firea omenească ni-l furnizează antropologii, care atrag atenţia: „Apare o nouă dimensiune a realităţii prin universalitatea spectacolului, iar omul devine esenţialmente privire, în detrimentul celorlalte simţuri. Imaginile devin lumea (mass-media, tehnologie de vârf, fotografie, video…).”[7]

Așadar, lumea noastră sărăcește, reducându-se la avalanșa de imagini din viaţa cotidiană? Oare de unde vine puterea acestor imagini? Dacă vrem să înaintăm mai adânc spre originile fenomenului, vom asculta ce ne spun specialiștii, dar vom observa mai atent și lumea înconjurătoare și, mai ales, ne vom analiza pe noi înșine. Sunt specialiști în imagine și imaginar care spun că scopul comunicării bazate pe acestea este să stârnească senzaţii tot mai tari, emoţii și informaţii memorabile[8], și nicidecum să stimuleze gândirea, luciditatea, rezonabilitatea, logica, vorbirea aleasă ori modelele intelectuale și morale.

Epoca postmodernă a făcut să se dilueze ceea ce modernitatea stabilea ca valori-reper, sensuri și criterii larg acceptate, adevăr unic. În prezent, apar puzderie de minivalori și preferinţe pseudomorale ale variatelor publicuri. Pentru ele, apare o „inflaţie a imageriei”[9] ce le promovează; să ne gândim la seria de emisiuni de televiziune cu format de import care acum 25 de ani ar fi șocat; astăzi, au audienţa lor, care gustă certuri între soacre, trădări prinse în flagrant, căsătorii plănuite în redacţii TV, păruieli, înjurături, locuinţe insalubre, amantlâcuri mondene, sclipici și mizerie, dezvăluiri și dezgoliri.

Astfel mai primim un indiciu pentru ce se petrece cu firea omenească – monumentul Raţiunii, clădit în secole de tradiţie occidentală, poate să sune a gol azi, dacă gândirea raţională nu va mai fi cultivată și folosită acolo unde îi e locul. Nimeni nu se naște cu ea, ci poate fi educat ca să și-o dezvolte.

Dar ce se va întâmpla, dacă vom abdica de la rezonabilitate, argumentare, spirit critic, expertiză? Vor dispărea dialogul constructiv, acordurile, buna-cuviinţă, iar fiecare se va agăţa de adevărul lui, respingând adevărurile altora. Se va întâmpla ce am constatat cu toţii, atunci când un război pornit împotriva unei ţări arabe era justificat de un puternic șef de stat ca luptă contra „axei Răului”. Se întâmplă că și multiculturalismul intră în impas în viaţa cotidiană, promovând diversitatea cu orice preţ; de pildă, impasul Germaniei de a nu ști câtă libertate de acţiune să le acorde etnicilor turci de religie musulmană, câte concesii sociale, administrative, estetice, sanitare, comunitare să facă.

Quo vadis, homine?

Înţelegând de unde vine puterea periculos de mare a imaginii, cum satisface ea doar afecte, porniri și gusturi, adormind raţiunea și simţul moral, se pune întrebarea: Cum o putem controla în viaţa noastră?

O întâmplare recentă m-a îngrijorat. În tren, în faţa mea, se așază o mamă cu băieţelul ei de doi ani și jumătate, care plângea și rostea un singur cuvânt: „ganga”. Refuza orice interacţiune cu tatăl, care încerca să-și ia rămas-bun, cu bunicii, care îi făceau semne prin geam. Când a primit „ganga”, s-a liniștit și s-a cufundat în ea – era vorba de o tabletă digitală cu jocuri. Timp de trei ore, nu l-a preocupat altceva. Când mama îi arăta câte ceva din peisaj, el atingea geamul cu același gest destinat tabletei, de a înlătura peisajul de afară, lăsând loc altuia. Mi l-am închipuit pe acest copil crescând… Apoi mi-am amintit de cărţile mele cu literatură clasică pentru copii, pregătite pentru nepoţelul care crește, cărţi pe care probabil că nu le va deschide vreodată…

Oare ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare, dacă această cultură a imaginii va alunga tot mai mult din educaţia și din socializarea copiilor nu doar raţiunea și bunul-simţ, ci chiar realitatea? Cum va fi structurată mintea lor, dacă vor evita răgazul formator al lecturii, efortul reflecţiei, dezbaterea și dialogul argumentativ și vor prefera facilităţile tehnice și delectările iconosferei – lumea imaginilor?

Un răspuns avizat anunţă: „Dacă video-copilul se autorealizează ca un video-dependent (primul parcurs), atunci video-dependentul se traduce ulterior (al doilea parcurs) într-un rău cetăţean, care sprijină prost cetatea democratică și binele colectiv.”[10]

Alţi autori văd captivitatea în iconosferă ca pe o tragedie a condiţiei umane[11]. Omul captiv se înstrăinează nu numai de semeni, de societate, ci și de el însuși. Nu se mai cunoaște pe sine, pentru că nu-și oferă răgazul de a reflecta, de a-și explora personalitatea, de a-și dezvolta capacităţile și a-și îmbunătăţi caracterul. Va avea relaţii superficiale cu cei din jur și se va condamna la o singurătate chinuitoare; pentru că nici singur nu-i va fi bine, plictisul îl va împinge spre lume, iar acolo va avea noi eșecuri.

Tehnologiile avansate pot oferi plăceri, dar nu bucurii. Acest fapt duce la depresii, pe fondul necunoașterii de sine. A apărut o cazuistică nouă în psihanaliză: aceea a tinerilor care au un limbaj prea sărac pentru a descrie ceea ce simt, ce e în neregulă cu ei și cooperează greu cu terapeutul. Se refugiază în lumi alternative și în identităţi virtuale, „pansaţi de imagini”, cu o viaţă psihică blocată în „fluxul mediatic”[12]. Așa ne putem explica situaţiile fără precedent în care unii indivizi se căsătoresc cu personaje din jocuri video, cu obiecte, animale sau chiar cu ei înșiși.

Idealul de viaţă al multor oameni este autorealizarea – atingerea culmilor proprii, fructificarea tuturor înzestrărilor și iniţiativelor bune, de-a lungul vieţii. Ori, în condiţiile necunoașterii de sine, autorealizarea devine imposibilă. Și, chiar dacă unii nu-și pun această problemă, tot vor fi lezaţi, într-un aspect general valabil, acela al șansei la fericire. Necunoscându-se pe ei înșiși, sufocându-și personalitatea și beneficiile pe care dezvoltarea ei le-ar fi adus și relaţionând superficial cu semenii – nefericirea lor e previzibilă. Poate că nu întâmplător ţara cu cele mai multe sinucideri în rândul copiilor și tinerilor este Japonia cea super-tehnologizată.

Cu toate acestea, unii gânditori susţin că, deși cultura morală și filosofică a modernităţii se vede acum spulberată de lumea digitală, deznodământul poate fi totuși fericit sau nefericit, în funcţie de protagoniștii acestei noi tehnici[13].

Aici putem intui rolul nostru, al celor cantonaţi în diversele publicuri pasive, de a acţiona benefic, (re)devenind membri proactivi ai comunităţii în care trăim, (re)activându-ne calitatea de membri ai societăţii civile, ce poate influenţa mass-media și cultura actuală. Putem să ne impunem valorile autentice și să le refuzăm pe cele false sau măcar să fim selectivi în abordarea producţiilor cu ambalaje tentante, dar cu oferte valorice, morale și intelectuale precare. Putem, de asemenea, să empatizăm mai mult cu semenii și să ne străduim să-i ajutăm.

Până la urmă, cultura este ceva ce cultivăm. Dar, atenţie, fiindcă ce cultivăm, asta și devenim[14] – era avertismentul ieromonahului Rafail Noica. El pleda pentru întoarcere la cultura Duhului, la înţelepciunea de origine divină, la adevărata spiritualitate.

Într-adevăr, capcana falsei spiritualităţi, pe fondul culturii imaginii, ar fi cea mai de temut, fiindcă ar fi ultima, capcana definitivă. Apostolul Pavel o descrie atât de grăitor: „…s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi și au înnebunit” (Romani 1:21,22). Din fericire, tratamentul pentru această nebunie e la îndemână și nu presupune recuperări intelectuale eroice, nici lecturi în galop ale bibliotecilor, ci pornește cu aplecarea onestă asupra unui singur îndrumar ce promite viaţă din belșug: Cartea cărţilor.

Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.