Suntem expuși astăzi unei inflaţii de așa-ziși experţi într-o sumedenie de așa-zise domenii. Pare că viaţa, în general, a fost tranșată deja fie în industrii (industria butoanelor de lift, de exemplu), fie în domenii (despre „domeniul” încrederii am scris deja aici). Nu-i de mirare, deci, că atunci când auzim de existenţa unui expert în ceva ce omenirea cunoaște de când se cunoaște pe sine, simţim nevoia să ponderăm cu niște ghilimele, ca să mai anulăm din ceea ce percepem a fi o falsă competenţă. În dreptul competenţei Juliei Samuel, expert în doliu, nu e, în realitate, nevoie de ghilimele.

Julia Samuel este psihoterapeut și are acreditare seniorială din partea Asociaţiei Britanice de Consiliere și Psihoterapie, în prezent activând ca vicepreședinte al acesteia. S-a format profesional în terapia centrată pe persoană și a petrecut peste 25 de ani în lucrul direct cu cei care au pierdut pe cineva drag. Munca ei este atât de apreciată încât, în 2016, a fost distinsă cu ordinul cavaleresc „Most Excellent Order of the British Empire” pentru activitatea ei în serviciul părinţilor îndoliaţi de pierderea unui copil. Ca o mică paranteză, Julia Samuel a fost prietenă cu prinţesa Diana și a împărtășit dragostea acesteia pentru copiii aflaţi în suferinţă. Ea este unul dintre cei șapte nași ai prinţului George de Cambridge, fiul cel mare al prinţului William, duce de Cambridge, și al lui Catherine, ducesă de Cambridge. Este posibil ca Samuel să fi avut o influenţă formatoare în orientarea tot mai vocală a prinţilor William și Harry, dar și a soţiilor lor, spre proiecte de educare a oamenilor cu privire la importanţa sănătăţii psihice.

Activitatea ei intensă pe parcursul acestor decenii de când lucrează cu persoanele care suferă din cauza morţii cuiva drag a luat, în anul 2017, și forma unei cărţi: Grief Works: Stories of Life, Death and Surviving (Lucrând cu durerea: Istorii despre viaţă, moarte și supravieţuire), care nu a fost încă tradusă în limba română. Pe site-ul de prezentare al acestei cărţi, Julia povestește că a știut încă de la începutul activităţii profesionale, de pe vremea când era voluntar în cadrul ONG-ului Westminster Bereavement Service, că aceasta își dorește să facă toată viaţa. Se simţea descurajată, inadecvată și speriată în faţa chinului prin care treceau oamenii, dar ceva din sufletul ei a împins-o mai departe. „Cu cât învăţam mai mult, cu atât realizam câte nu știu, și la nivel practic, și la nivel psihologic.” Căutarea ei s-a dovedit balsamică pentru mulţi oameni. „Am iubit întotdeauna împărtășirea ideilor, dar mai ales să văd în ochii oamenilor ușurarea aceea care apare când înţeleg ceva, când se conving și simt că o să poată să o scoată la capăt cu moartea și muritul, cu durerea, cu treaba asta cu vorbitul și simţitul.”

Să lucrezi cu durerea

„Oamenii au nevoie să înţeleagă că durerea este un proces cu care trebuie lucrat”, spunea Julia Samuel într-o prezentare a cărţii sale, anunţând practic ce speră să ofere prin acest volum. „Noi știm din experienţă că durerea înseamnă muncă, extrem de multă muncă, însă dacă ne ocupăm de ea, ne poate ajuta enorm, permiţându-ne să ne vindecăm.”

Nimic nu pare mai improbabil decât vindecarea în momentele cele mai acute ale suferinţei provocate de decesul cuiva drag. Însă Julia Samuel vorbește cu convingere despre vindecare ca una care a ajutat la realizarea ei în viaţa a numeroși oameni. Într-un interviu pentru platforma digitală Head Talks, psihoterapeuta spunea că „durerea este un agent al schimbării. Este ceea ce te forţează să te adaptezi la noua realitate, cu care nu ai vrea să te confrunţi”. De fapt, când vorbește despre durerea unei pierderi, înainte de a vorbi despre vindecare, Samuel vorbește despre adaptare și subliniază insistent că aceasta trebuie încurajată, atât de persoana care suferă, dar și de cei din afara ei. „Cu cât negăm mai mult timp realitatea lucrului cu care ne confruntăm, cu atât mai mult va dura procesul de plângere a propriei dureri”, spunea ea, arătând că cel îndurerat are el însuși un rol în propria vindecare. Și cel care suferă și cei din jurul lui care vor să îl ajute au de lucrat, spune Samuel, asupra acelorași stâlpi de susţinere mintală.

Relaţia cu cel pe care l-am pierdut. Calitatea relaţiei noastre cu persoana care a murit influenţează foarte mult durerea pe care o simţim după ce aceasta nu mai este. De obicei, această axiomă se traduce popular în „l-a iubit mult pentru că uite cât plânge”. Însă parte din aceeași axiomă este și faptul că, dacă am avut o relaţie dificilă cu persoana aceea dragă care nu mai este, putem fi extrem de îndureraţi de regrete și de imposibilitatea de a mai îndrepta lucrurile. Psihoterapeuta spune însă că relaţia noastră cu cel care a murit continuă și după dispariţia celui drag, chiar dacă într-o formă modificată: îl iubim în absenţă, nu în prezenţa lui. De aceea susţine că un pilon de bază în sistemul nostru de suport ţine de găsirea unei căi prin care să exprimăm această relaţie. „Poate vom dori să purtăm ceva ce ne leagă de persoana dragă, un ceas, o eșarfă; poate vom vrea să îi vizităm mormântul, să creăm o cutie de amintiri în care să punem obiecte speciale, cum ar fi ochelarii celui drag sau felicitări pe care le avem de la el sau ne vom dori să îi scriem din când în când o scrisoare; să gătim reţeta lui preferată; să postăm online o imagine care știm că i-ar fi plăcut.” Pe scurt, ne ajută să găsim o formă de a ne manifesta relaţia prin mici ritualuri, care ne vor ajuta diminuându-ne emoţiile negative și sporindu-le pe cele pozitive.

Relaţia cu noi înșine. Durerea ne schimbă relaţia cu lumea și chiar și relaţia cu noi înșine. „Este un fenomen crud și aducător de confuzie faptul că, atunci când suferim cel mai mult, ultima persoană pe care ne putem baza pentru sprijin suntem noi înșine”, remarca Samuel.

„Când nu ne exprimăm durerea și furia, acestea iau deseori forma atacului asupra propriei persoane.” Psihoterapeuta spunea că avem nevoie să manifestăm compasiune faţă de propria persoană, să luăm aminte la nevoile noastre și să fim buni cu noi înșine, astfel încât să evităm autoatacarea prin criticism constant faţă de sine.

Putem face acest lucru conștientizând că „sentimentele și faptele nu sunt același lucru: a ne simţi rău nu înseamnă că și suntem oameni răi”, explica Samuel. Iar o soluţie pentru a putea stăpâni această distincţie între a simţi și a fi este aceea de a ne pune gândurile pe hârtie. Ţinerea unui jurnal ne poate ajuta să depistăm mesajele paradoxale sau contradictorii pe care ni le transmitem nouă înșine și să ne clarificăm simţămintele. Lucrul acesta, spunea Samuel, este o sursă de autosprijin care a fost verificată de numeroși cercetători și s-a dovedit eficace. Avem nevoie să ne gestionăm viaţa interioară, ca niște manageri. Pentru aceasta trebuie să cunoaștem cine suntem noi, de exemplu să știm ce mecanisme de apărare avem (în ce tindem să ne refugiem atunci când ne e greu), dar și să avem cunoștinţă despre cum sunt oamenii în general, de exemplu să știm că negarea, cea de care ne străduim să ne desprindem, este totuși parte din proces și benefică, fiindcă psihologic nu am putea duce povara realităţii dacă aceasta ne-ar lovi în plin, dintr-odată. Și să conștientizăm faptul că modul în care ne tratăm astăzi pierderile va crea un model de raportare la pierderile viitoare. Atunci când nu ne plângem pierderea este posibil ca pierderi noi să redeschidă rana veche.

Exprimarea durerii. Oamenii au nevoie să își exteriorizeze trăirile. „Fie că suntem introvertiţi, fie că suntem extrovertiţi, că știm în mod natural să ne exprimăm emoţiile sau ni se pare ceva foarte greu de făcut, fiecare dintre noi are nevoie să găsească o cale prin care să își exprime durerea”, spune Samuel. Avantajul este că există mai multe maniere în care putem face acest lucru. „Unii oameni se conectează la ei înșiși doar când sunt conectaţi la alţi oameni. Alţii au nevoie ca mai întâi să își ordoneze în ei înșiși sentimentele”; oricum ar fi, spune psihoterapeuta, ideea este „să găsim o cale prin care să realizăm ce sentimente simţim, să încercăm să le denumim și apoi să găsim o cale să le exprimăm”.

Timpul este o componentă-cheie în procesul de vindecare, care „întotdeauna durează mai mult decât ne-am dori sau ne-am aștepta”, spune Samuel. Durerea are capacitatea de a ne altera raportarea la timp: viitorul poate apărea înfricoșător, în timp ce trecutul poate părea idilic. Putem însă să lucrăm înspre adaptarea noastră, despre care Samuel spune că este un indicator al sănătăţii mintale, concentrându-ne atenţia, pentru moment, pe termen scurt: pe ce putem face azi sau săptămâna aceasta. E important să ne acordăm timp pentru a reflecta. A ne refuza acest timp nu va face durerea să treacă mai repede, ci, din contră, ne va predispune la tulburări de sănătate fizică și psihică.

Relaţia dintre minte și corp. În știinţele neurologice, legătura dintre minte și corp este un domeniu fundamentat de studiu. Este în afara contestaţiei, până într-acolo încât, spune Samuel, neurologii vorbesc despre „mintecorp” ca despre o unitate sau spun că „organismul ţine minte sau ţine scorul”, vrând să spună că „întreaga experienţă a durerii este reţinută de corpul nostru și ne influenţează gândurile, sentimentele și deciziile.” Un corolar important al acestei realizări este că uneori durerea poate fi resimţită de organism ca frică. Din cauza durerii, corpul intră într-o stare de hipervigilenţă, de alertă continuă. Din fericire, aceasta poate fi reechilibrată cu ajutorul unui regim foarte util pentru sănătatea emoţională. „Cu cât este mai înrădăcinat în lista obiceiurilor noastre, cu atât este mai eficient”, spune Samuel. Acest regim nu presupune eforturi majore. Este pur și simplu o combinaţie de exerciţiu fizic cardio (alergat, mers), exerciţiu de reflecţie și obiceiul de a mânca normal, fără creșteri bruște ale consumului de zahăr sau de cafea. (De altfel, numeroase cercetări au arătat cum cofeina stimulează anxietatea.)

Limitele. Capacitatea noastră de a funcţiona la muncă sau în diferite contexte sociale va fi, foarte probabil, afectată de suferinţă. Este important atunci, spune Samuel, „să evaluăm onest ocaziile care se ivesc și, dacă realizăm că una nu ni se potrivește, să avem încrederea de a refuza, fiindcă lucrul acesta va întări, în mod paradoxal, confirmările pe care le oferim.” Atunci când acceptăm propuneri pe care nu ni le dorim și ajungem să facem forţat lucruri care nu ne plac, poate facem și greșeli sau spunem lucruri nepotrivite, eșecul ne zdruncină și mai tare încrederea în sine. Ajută dacă refuzăm politicos, fără să ne justificăm, ci considerând suficient să recunoaștem intenţiile frumoase ale celui care ne face propunerea. Psihoterapeuta sfătuia, pe de altă parte, să ne lăsăm ușa deschisă: să cerem timp de gândire și chiar să testăm implicarea noastră. E posibil și să descoperim că evaluarea noastră iniţială nu fusese corectă și propunerea respectivă, de fapt, să ni se potrivească.

Organizarea. Durerea are capacitatea de a arunca în aer structurile și de a crea haos. De aceea, atunci când „simţim că axa personală s-a înclinat”, efortul de a ne menţine obiceiurile de organizare ne poate ajuta să ne redresăm. „A avea un plan simplu, de care să ne ţinem – mai mult sau mai puţin –, este extrem de util pentru a menţine pe un făgaș controlabil tumultul emoţional”, spune Samuel. Un astfel de plan poate conţine obiective mici de tipul: să fac sport, primul lucru într-o zi; să mă ocup de întreţinerea casei (de curăţenie, de dus gunoiul etc); să caut să fac lucruri care mă calmează sau mă consolează (să îmi cumpăr flori frumoase, să gătesc ceva bun, să mă uit la un meci, să fac un puzzle, să ascult muzică, să citesc, dacă mă pot concentra suficient pentru asta); să am ore de somn regulate.

Concentrarea. Poate fi foarte dificil să îţi aduni gândurile atunci când mintea, bulversată de durere, este o junglă de idei și sentimente haotice. Însă, spune Julia Samuel, există câteva exerciţii prin care ne putem antrena ca să ne recăpătăm echilibrul și capacitatea de a funcţiona. „«Concentrarea» este tehnica creată de Eugene Gendlin pe care o folosesc eu”, explica Samuel.

Eugene T. Gendlin a fost un filosof american care, deși nu a avut studii formale în domeniul psihologiei, a ajuns să fie mai degrabă cunoscut în acest domeniu decât în filosofie. Gendlin era pasionat de psihologie și a dezvoltat un parteneriat de studiu foarte fructuos cu Carl Rogers, amândoi influenţându-și viziunile considerabil. Gendlin a rămas cunoscut pentru demonstraţia sa, făcută sub îndrumarea lui Carl Rogers, că schimbarea pozitivă și durabilă în psihoterapie depinde de abilitatea pacientului de a accesa senzaţia corporală a durerii, de a o localiza fizic și de a o privi din afara ei, împiedicând-o să se suprapună pe identitatea lui. Gendlin a conceput o serie de pași în direcţia dezvoltării acestei abilităţi, dar a ţinut să insiste că acești pași nu sunt exclusivi și că pot să difere de la persoană la persoană. De aceea, pașii propuși de continuatorii oficiali ai filosofiei lui diferă într-o oarecare măsură de cei propuși de Samuel și expuși mai jos.

Găsiţi undeva un loc liniștit și așezaţi-vă confortabil pe un scaun.
Lăsaţi scaunul să preia greutatea corpului, staţi cu ambele picioare pe podea, puneţi mâinile în poală.
Închideţi ochii.
Respiraţi profund, inspirând pe nas și expirând, încet, pe gură.
Mutaţi-vă atenţia în interior.
Mutaţi-vă atenţia prin corp până găsiţi locul unde există cea mai puternică senzaţie.
Găsiţi un cuvânt care descrie acel loc – are o formă, o culoare, este greu, este moale?
Dacă imaginea locului ar putea vorbi ce ar spune?
Apoi urmaţi locul unde vă duc imaginile.
Aţi putea să vă întrebaţi de ce aveţi nevoie în acest loc?
Când simţiţi că aţi urmărit imaginile și senzaţiile din corpul dvs. găsiţi o imagine în mintea dvs. care este un loc sigur, poate fi imaginar sau un loc pe care îl cunoașteţi.
Priviţi în jur în acel loc sigur și reţineţi că acesta este locul în care puteţi să vă întoarceţi mereu.
Respiraţi profund, de cinci ori, și deschideţi ochii.
Acordaţi-vă cu câteva minute înainte de a vă implica în următoarea dvs. activitate.

Durerea nerezolvată

„Aproximativ 15% din tulburările psihice au ca origine o durere nerezolvată”, spunea Julia Samuel într-un interviu pentru platforma healthHackers, citând un studiu recent pe această temă. Psihoterapeuta sugerează că este important să ne permitem să simţim, să manifestăm și să exprimăm durerea provenită de pe urma pierderii, fiindcă ignorarea acestei dureri, în timp ce ne face mai ușor de acceptat în preajmă de către ceilalţi, ne face, emoţional, un rău profund și durabil. „Dacă nu te uiţi la durerea ta, nu o simţi, iar cu ceea ce nu simţi nu te poţi împăca.”

„Nerezolvarea durerii poate lua diferite forme”, spunea ea, legate de cauza acestei nerezolvări, care „poate avea de-a face cu o relaţie complicată cu cel decedat, poate avea de-a face cu circumstanţele în care a avut loc moartea, cu relaţii scindate în propria familie, însă se manifestă mereu ca o ezitare de a atinge subiectul acesta, ca și cum ar fi ceva fierbinte. (…) Problema e că, dacă ne imaginăm un spectru de la durere la bucurie, ca o linie, putem vedea cum, atunci când ne punem toată energia la bătaie pentru a evita ca durerea să avanseze pe linie, aceasta înseamnă că blocăm acea energie acolo.” Psihoterapeuta spune că acest blocaj este responsabil de hipersensibilitatea pe care o remarcăm la unele persoane sau pentru reacţia aparent disproporţionată a unora la pierderi minore.

Oamenii pot fi tentaţi să dorească să rezolve mai repede problema durerii și, uneori, blocarea ei pare soluţia cea mai la îndemână. Așa că se îngroapă în muncă, în alcool, în sex, se menţin continuu ocupaţi ca să nu aibă timp să simtă. Însă când durerea reușește să iasă din nou la suprafaţă, ea este la fel de vie ca la început. De aceea, psihoterapeuta recomandă să încercăm să ne debarasăm de tentaţia negării, să acceptăm realitatea morţii fără să ne forţăm să o înfrumuseţăm (fiindcă nu este nimic frumos în asta) și să ne punem deoparte timp ca să ne simţim durerea, dar să ne permitem și pauze de la ea.

Societatea ne alienează prin multe căi de realitatea morţii. Oamenii astăzi nu mai sunt expuși la fel de mult la realitatea morţii celor dragi, așa cum se întâmpla cu ceva vreme în urmă: se moare deseori la spital, uneori în absenţa oricărui apropiat, iar de funeralii se ocupă furnizori de servicii, care fac totul în afara privirii celor îndureraţi, astfel că moartea devine tot mai abstractă și, din cauza aceasta, și mai dificil de acceptat. În plus, oamenii nu suportă decât cu greutate să vadă suferinţa altora și atunci, spunea Julia Samuel, îi încurajează, fără intenţia de a le face rău, pe cei care nu își arată deloc durerea. Însă această izolare de durerea celorlalţi le face rău celor care suferă și, pe termen lung, și celor care acum doar asistă, dar pe viitor se vor confrunta, la rândul lor, cu suferinţa. Ridicarea lipsei de exprimare pe un piedestal contrafăcut al demnităţii se va dovedi cea mai găunoasă dintre investiţii.

Când un prieten e în doliu

Să faci faţă la durerea unui apropiat care suferă din cauza pierderii cuiva drag nu este ceva ce ne vine natural, dar este ceva care se învaţă. Într-o discuţie cu autoarea Esther Perel, Julia Samuel spunea că distanţarea de cel care suferă, dintr-o frică de a nu spune ceva care să nu se ridice la înălţimea intensităţii momentului, este o formă de ne-prietenie.

Perel o asemăna cu a nu lua niciun cadou de ziua cuiva de teama de a oferi un cadou mai puţin decât perfect. „Să își vadă sentimentele recunoscute și să fie ascultat”, spunea Samuel, sunt cele mai importante nevoi ale cuiva care suferă. Și că, de obicei, o persoană care este ascultată își va ghida interlocutorul spre subiectele care o preocupă cu adevărat. De aceea, psihoterapeuta spunea că ascultarea este mereu eficientă.

Moartea nu trece, indiferent cât de grijuliu ne alegem cuvintele. Însă, în mijlocul durerii pricinuite de moarte, a simţi că celuilalt îi pasă în mod real poate fi de ajuns pentru a ne ameliora starea. Ce înseamnă a-ţi păsa cu adevărat? Înseamnă să ne oferim celuilalt, să uităm de curiozităţile noastre și să adresăm întrebări care privesc starea celuilalt și modul în care putem contribui la consolarea lui. Dacă vom face lucrul acesta în mod sincer, vom descoperi mai târziu că ne-am ajutat și pe noi înșine. Fiindcă, atunci când durerea va lovi la noi în casă, vom ști că așa cum am putut fi alături de alţii care sufereau, și alături de noi vor putea fi prieteni care să ne mângâie. Și așa cum nouă ne-a păsat cu adevărat de durerea celuilalt, este posibil ca și celorlalţi să le pese cu adevărat de durerea noastră. Uneori, ca să putem crede în autenticitatea prieteniei și în sinceritatea bunătăţii e suficient să le manifestăm chiar noi. Dacă le-am manifestat noi, înseamnă că există.