Divorţul, văduvia sau celibatul sunt câteva dintre faţetele singurătăţii, o problemă cu care se confruntă, la un moment dat, și creștinii. Cei care au bătătorit cărările ei spun că singurătatea este o adevărată „pustietate în floare”, dar și un loc în care se predau lecţii spirituale de mare calibru.

Cuibărită în scaunul ei, în timpul unui zbor de noapte, scriitoarea Elizabeth Elliot se străduiește să adoarmă, în timp ce avionul e cufundat în întuneric, cu excepţia a două sau trei becuri care luminează slab. Lângă ea, un cuplu pare să fi adormit deja, dar, la un moment dat, femeia caută ceva în poșetă, iar bărbatul se ridică puţin, pentru a aprinde bricheta, care-i luminează, preţ de câteva clipe, degetele. O imagine familiară într-un cuplu de fumători, un gest repetat poate de zeci și sute de ori.

Pentru Elliot, care călătorește singură, fiind văduvă de mai bine de un an, acest gest de apropiere ţese însă o întreagă poveste de cuplu. Simte cum se ridică peste ea, aproape măturând-o, un val uriaș de singurătate. E același val cu care s-a confruntat de sute de ori de la moartea soţului ei, Jim, misionarul ucis de membrii tribului auca.

Cincisprezece ani mai târziu, după o căsnicie deloc lungă, e din nou văduvă – una de vârstă mijlocie, care a traversat, în ultimele luni, o perioadă foarte dificilă, în care cancerul l-a desfigurat și l-a ucis câte puţin pe cel de-al doilea soţ al ei.

Singurătatea este un pustiu, spune Elliot, subliniind totuși că, oricât de tăioasă ar fi această experienţă, ea nu va ocoli pe nimeni doar pentru că este creștin.

Dar va schimba cu siguranţă persoana care nu va căuta scurtături prin care să părăsească acest spaţiu îngust și care va înţele că singurătatea poate rodi binecuvântat în viaţa ei.

Mărturisește că niciuna dintre pierderi nu a făcut-o să se prăbușească, pentru că a primit har și pace pentru a putea suporta despărţirea. Totuși sunt ocazii în care, pe neașteptate, un val de singurătate și de durere aproape că o copleșește. Ocazii comune, în care nu se întâmplă nimic care să atragă atenţia, dar în care un gest, un cuvânt, o imagine reînvie amintiri care dor atât de adânc, încât se trezește suspinând.

Biblia oferă mai multe exemple de convertire a singurătăţii într-o experienţă de închinare și de slujire, care să ridice nu doar protagoniștii, dar și pe cei aflaţi în sfera lor de influenţă.

Cel mai singur om de pe Pământ

Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El” – chiar dacă această descriere profetică a lui Iisus se pliază perfect pe ceea ce s-a întâmplat în ultimele Sale ore de viaţă, ea poate surprinde, într-o oarecare măsură, ce s-a întâmplat cu ani înainte de acest moment, scrie autorul Jon Bloom.

Într-un anumit sens, este posibil ca El să fi fost cel mai singuratic om din istorie”, susţine Bloom, analizând fiecare etapă a vieţii lui Iisus.

Cu siguranţă, a fost cel mai neînţeles, pentru că nimeni nu a părut să realizeze care era adevărata Sa misiune și nici suferinţa pe care i-a produs-o păcatul Celui în care nu se găsea niciun păcat. Dacă Lot „îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit” din pricina nelegiuirii din Sodoma, cu atât mai mult Iisus trebuie să fi fost străpuns de durerea și viaţa păcătoasă a celor pe care venise să-i mântuiască, punctează autorul.

A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit”, rezumă apostolul Ioan experienţa respingerii trăite de Iisus. Pentru mulţi, El a rămas doar „fiul tâmplarului”, născut într-un orășel din care nimic bun n-ar fi putut ieși. Ucenicii înșiși erau prinși în dispute legate de întâietate, în timp ce El se pregătea de cea mai mare umilinţă pe care a văzut-o universul nostru. N-au înţeles misiunea Lui și nici sacrificiul pe care Îl făcea pentru ei și chiar au rezonat cu Iuda, atunci când acesta cataloga drept „risipă” mirul turnat pe capul și picioarele Sale la ospăţul din casa lui Simon.

Nici chiar fraţii Lui nu credeau în El”, relatează apostolul Ioan, completând astfel imaginea unei singurătăţi desăvârșite.

Deși nimeni nu a putut cuprinde profunzimea acestei însingurări și tocmai pentru că i-a sorbit gustul amar până la capăt, Iisus înţelege singurătatea în toate formele ei. Mai mult, El a oferit și antidotul pentru ea. Prin jertfa Lui, nu mai suntem înstrăinaţi de Dumnezeu, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). Până în ziua în care Îl vom vedea faţă în faţă, El rămâne „Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” (Psalmii 68:5) și Cel care „dă o familie celor părăsiţi” (Psalmii 68:6). Și, în egală măsură, îi face pe cei singuri o familie pentru cei chiar mai singuri decât ei.

Frânturi din experienţele unor văduve de demult

Numai prin harul lui Dumnezeu se poate răzbi printr-o pierdere precum cea a partenerului de viaţă, scrie Julie Barrier, autoare a mai multor cărţi și blogger pentru website-ul creștin Preach It, Teach It. Văduvia modifică tot relieful unei vieţi obișnuite. „Multe femei îmi spun că pierderea unui partener se simte ca și cum ţi-ai pierde unul din membre. Este nevoie să redefinească cine sunt și modul în care se raportează la ceilalţi”, remarcă Barrier, amintind că, potrivit organizaţiei The Women‘s Institute for a Secure Retirement, 50% dintre femei își pierd soţii până la vârsta de 65 de ani.

Biblia prezintă istoria multor văduve care au dat vieţii lor un nou sens după o pierdere de neînlocuit, iar experienţa lor ne predă lecţii valoroase, scrie Barrier.

Rut, care și-a pierdut soţul de tânără, a decis să rămână loială soacrei sale și mai ales Dumnezeului ei. Ea a decis să înfrunte un viitor nesigur cu credinţă, să renunţe la închinarea la Chemoș, zeul semitic, și să-I slujească unui Dumnezeu pe care încă nu-L cunoștea. Iar El i-a dat mai mult decât o familie: Rut este una dintre puţinele femei care apar în genealogia lui Iisus.

Viaţa Anei, profetesa pomenită în Evanghelia după Luca, trebuie să fi fost una foarte dură. A rămas văduvă după doar 7 ani de căsnicie și a ales să nu se depărteze de templu, postind și rugându-se – un stil de viaţă în care o găsim bine ancorată și ca octogenară.

Poate că a îndurat lipsuri și poate că a avut dimineţi în care nu ar fi dorit să se dea jos din pat, dar, la finalul vieţii, Dumnezeu îi oferă o fărâmă dintr-o răsplată pe care o va primi în viitor, punctează Barrier. Îl vede pe Mesia în pruncul adus la templu și le propovăduiește celorlalţi despre slujirea și împărăţia Lui.

Tabita, o altă văduvă pomenită în Noul Testament, își dedică timpul „faptelor bune și milosteniilor” (Faptele apostolilor 9:36), în loc să se cantoneze în autocompătimire. Ea este una dintre femeile care fac din singurătate o punte spre nevoile celor mai oropsiţi. Tabita ajunge să fie parte dintr-o mare familie, cea a văduvelor pentru care lucrează cu generozitate, iar învierea ei reprezintă, dincolo de miracolul de care se bucură o comunitate întreagă, zvon de speranţă pentru toţi cei care ţes din singurătatea lor un dar pentru cei care au nevoie de ajutor și tovărășie.

Slalom printre pierderi și speranţe neîmplinite

Descriindu-și experienţa de celibatară, Sabrina Beasley, care scrie pentru revista The Family Room, povestește cât de neplăcută a fost senzaţia de a fi lăsată pe dinafară. De mai multe ori domnișoară de onoare, niciodată mireasă, în timp ce prietenele și colegele ei se căsătoreau una câte una, a început să se întrebe dacă nu cumva era ceva în neregulă cu ea și să se teamă că va rămâne singură pentru tot restul vieţii.

Cu cât perspectiva căsătoriei devenea mai neclară, cu atât mai rănită se simţea, până ce a decis să aducă durerea ei înaintea lui Dumnezeu, obosită de povara speranţelor nematerializate. A început să citească Biblia cu o nouă perspectivă, concentrându-se doar pe povestea de iubire dintre ea și Dumnezeul cel Veșnic. Studierea Psalmului 139 a convins-o că, deși imperfectă, este iubită de Acela ai cărui ochi o vedeau de când nu era decât „un plod fără chip”. În final, Beasley a ales ca, în loc să se concentreze pe găsirea unui bărbat care să se îndrăgostească de ea, să înveţe cum să-I semene mai mult Aceluia care deja o iubea.

Alegerea a venit în urma conștientizării că viaţa ei nu trebuia să graviteze în jurul dorinţelor proprii, fie ele și legitime, ci în jurul descoperirii iubirii lui Dumnezeu altora.

Singurătatea îi oferea un buget generos de timp, pe care l-a cheltuit susţinând femeile care se confruntau cu respingerea, însingurarea și cu sentimentul inadecvării, cu care ea era atât de familiarizată. Timpul liber este un lux de care persoanele căsătorite (și care au copii) se bucură arareori, așa că, dacă s-ar putea întoarce în timp, Beasley ar alege, din nou, să împartă binecuvântările primite în perioadele ei de singurătate cu cei care au nevoie de ele.

După un divorţ, oamenii au nevoie disperată de speranţă, scrie Samantha Keller, povestind despre întrebările cu care și-a copleșit consilierul după ce despărţirea de soţul ei a devenit definitivă. Voia să știe cum se va descurca în calitate de mamă singură și se întreba dacă va avea vreodată o relaţie maritală fericită. Când atenţia ne este comutată „de la vânătoarea de oameni la a-L vâna pe Dumnezeu”, atunci El poate începe să clădească din cărămizile vieţii noastre ruinate un proiect care să ne bucure și să-L bucure deopotrivă, spune Keller. Speranţa devine mai fermă pe măsură ce lași nevoile altora să-ţi ocupe atenţia, iar într-o comunitate creștină există nenumărate oportunităţi de slujire și de clădire de relaţii de prietenie. Dar totul începe cu o alegere dictată de speranţă, aceea de a ne concentra pe ceva mai mare decât durerea pe care o simţim, conchide Keller.

Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5) este o promisiune de care oricine se poate prinde în vremurile de singurătate.

Am fost creaţi pentru părtășie, dar păcatul și moartea au pervertit planul de la început al Creatorului: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Începem să gestionăm singurătatea într-un mod care să ne vindece și să ne împuternicească abia atunci când înţelegem că, oricâte furtuni ar rescrie istoria vieţii noastre, nu suntem niciodată singuri. După cum scria autorul creștin Timothy Keller, „a fi iubit fără a fi cunoscut este ceva mângâietor, dar superficial. A fi cunoscut și a nu fi iubit reprezintă cea mai mare frică a noastră. Dar să fii pe deplin cunoscut și totuși iubit seamănă foarte mult cu modul în care ne iubește Dumnezeu”. Avem nevoie de această experienţă mai mult decât de orice altceva, pentru că ea „ne eliberează de prefăcătorie, ne smerește din neprihănirea noastră și ne întărește pentru orice dificultate pe care viaţa o poate arunca asupra noastră”.

Lecţii pe cărarea singurătăţii

Cinci soţii și 9 copii sub 7 ani așteptau, în Shell Mera, Ecuador, vești de la misionarii plecaţi pe teritoriul unui trib indian ostil care oferise câteva dovezi firave de prietenie. Elisabeth Elliot, una dintre soţiile care așteptau un semn de la echipele de salvare, își scria în jurnal un verset biblic care avea să devină mottoul anilor grei de văduvie: „Da, Doamne, Te așteptăm și pe calea judecăţilor Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău și după pomenirea Ta” (Isaia 26:8).

Una dintre lecţiile învăţate în singurătate a fost așteptarea. Când ești în pustie, singura dorinţă poate fi să găsești drumul de ieșire, dar Elliot povestește că a învăţat să nu caute căi facile de evadare, ci să rămână în perimetrul voii lui Dumnezeu.

Trebuie să învăţăm supunerea și ascultarea de Cel care S-a supus până la moarte „aici, unde voia Lui pare obscură sau înspăimântătoare, unde El nu face ceea ce am vrea să facă, unde este cel mai absent. (…) Dacă credinţa nu se dovedește eficientă aici, nu va fi nici în altă parte.”

Văduvia a fost și ocazia de a descoperi că putea face ceva cu suferinţa ei. Este ceea ce ea numește „lecţia crucii”: Iisus a fost dispus să suporte tot ceea ce nelegiuirea umană a putut născoci și arunca asupra Lui. Pentru că El a murit, noi trăim, iar crucea ne-a oferit prilejul de a transforma suferinţa, și nu de a o evita, punctează Elliot. Văduva din Sarepta a transformat pumnul de făină și rămășiţele de ulei pe care le avea într-o jertfă pentru Dumnezeu.

Din perspectivă umană, acest gest părea să grăbească moartea ei și a fiului ei, dar Dumnezeu a primit acest dar mărunt și l-a transformat în hrană suficientă pentru întreaga perioadă de foamete. Nu ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu tremurând de teama a ceea ce ar putea cere de la noi, ci înţelegând că la El nu există pierdere și că ne va restitui îmbelșugat orice am fi pierdut. Văduvia a ajutat-o pe Elliot să înţeleagă că accentul nu trebuie să cadă pe pierdere, ci pe trăirea fiecărei experienţe ca un dar din care Dumnezeu este capabil să facă ceva mai bun decât ne putem imagina noi.

În final, suferinţele ei (pe care le consideră mici, pe o scară a suferinţei umane) au ajutat-o să înveţe că nu trebuie să aibă o agendă proprie. La fiecare viraj al vieţii ne pot aștepta schimbări majore, deși poate nu va fi vorba de un divorţ sau de moartea partenerului.

Elliot povestește despre singurătatea pe care o poate resimţi ocazional atunci când realizează că nepoţii sunt la mii de kilometri depărtare, așa că va pierde momente preţioase ale copilăriei lor. De asemenea, amintește cazul unei prietene abia căsătorite care a constatat cu stupoare că soţul ei a hotărât, fără s-o avertizeze, să o lase pe ea să plătească toate facturile, considerându-se un musafir căruia gazda își permite să-i achite masa, cazarea și nevoile de bază.

Există multe tipuri de singurătate și e inevitabilă întâlnirea cu una dintre versiunile ei. Dar acest lucru înseamnă doar că am fost creaţi pentru Dumnezeu și inima noastră își găsește odihna pe deplin doar în comuniune cu El. Într-o zi, cortina care ne desparte va cădea cu zgomot, iar noi Îi vom vedea Faţa – cea mai binecuvântată experienţă a istoriei noastre. Singurătatea și visurile eșuate vor deveni doar o amintire, pe măsură ce veșnicia va derula în faţa noastră „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9).

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.