„Ochii îs doi și-s triști, d-apoi inima, singură?” – Grigore Vieru

La cei 34 de ani, Joseph are deja afacerea lui, în care pune mult suflet și mult talent. E tâmplar, iar personalitatea obiectelor pe care le taie, le dăltuiește, le șlefuiește și le vopsește cu mâna lui ţine de formele geometrice estetice pe care le creează. Cu fiecare comandă pe care o expediază unui client, Joseph își ia un pic de timp să scrie de mână un bilet de mulţumire. Pe unele dintre ele scrie, dacă e cazul: „Și bunicii mele i-a plăcut acest produs.”

Atelierul lui Joseph e în garajul casei bunicii lui. De fapt, Joseph și bunica lui locuiesc în aceeași casă, iar tânărul blond, cu ochi albaștri și zâmbet uriaș spune că, pentru el, lucrul acesta este „o onoare”. „Da, eu am grijă de ea, mâncăm împreună în fiecare zi. Dar pentru mine nu este o corvoadă. Îmi place să spun că, pentru mine, e o onoare.” Bunica lui Joseph Burton se numește Shelagh Fane și are 87 de ani. BBC le-a publicat povestea online, iar printre oameni care au reacţionat felicitându-l pe tânăr au început să apară și mărturisiri despre alţi tineri care au ales să îngrijească de vârstnicii familiei, locuind cu ei.

Nathalie Cauchi spunea că fiica ei, de 21 de ani, lucrează full time și locuiește cu bunicul ei de 86 de ani. „Are grijă de el, gătește, face curăţenie, cumpărăturile, se asigură că își ia medicamentele… are o inimă de aur.” O altă utilizatoare a povestit că, „în copilărie, bunicul, bunica, străunchiul și strămătușa mea locuiau împreună în casa străbunicului meu. Noi, copiii, mergeam să îi vizităm ocazional. S-au îngrijit unii de alţii, ajutaţi și de părinţii mei. A fost o experienţă minunată pentru noi, copiii.” „Și eu locuiesc și o îngrijesc pe mama mea, care are 83 de ani. Am pornit un mic hotel unde oamenii își pot lăsa iepurașii și porcușorii de guineea cât sunt în vacanţă, la noi acasă. În felul acesta am un venit, dar pot să îi ofer și mamei o viaţă împlinită.”

Unii dintre comentatori recunoșteau, cu tristeţe, că deși povestea lui Joseph este una înduioșătoare și fericită, ea rămâne un ideal de neatins pentru familiile ai căror vârstnici au nevoi mai mari decât poate acoperi familia sau care devin violenţi din cauza unor boli precum demenţa. Însă cele peste 1.000 de reacţii scrise la reportajul BBC spun, într-o formă sau alta, că povestea lui Joseph este minunată și că așa este de dorit, ca familiile să fie unite și iubitoare.

Statisticile din Marea Britanie pun însă violent în opoziţie dorinţele acestea cu realitatea care, din nefericire, este departe de a aduce zâmbete pe chipul celor care o cunosc. Marea Britanie a ajuns să fie numită „capitala singurătăţii în Europa”, observa Eliza Vlădescu. Pentru prima dată în istorie, premierul britanic a numit un ministru al singurătăţii, pentru a combate ceea ce a numit „realitatea tristă a vieţii moderne”. Crucea Roșie a Marii Britanii raportează că, dintr-o populaţie de 65,6 milioane, peste 9 milioane de britanici resimt singurătatea ocazional sau permanent.

Singurătatea poate crește riscul de deces cu până 10%

Singurătatea este o problemă ce ţine de sănătatea publică şi ar trebui rezolvată de urgenţă, susţine Laura Ferguson, director de campanie pentru coaliţia britanică End Loneliness. Ferguson avertizează că singurătatea nu favorizează doar instalarea unor boli precum hipertensiunea sau demenţa, ci poate duce chiar la deces. „Există corelări cu moartea prematură”, a declarat Ferguson. „Factorul de risc este similar fumatului şi mai pregnant decât în cazul obezităţii.”

Singuratatea este factor agravant pentru boli și poate crește riscul de deces cu 10%, informa un studiu publicat de JAMA. Pentru persoanele cu vârsta de peste 60 de ani, singurătatea reprezintă una dintre principalele surse de suferinţă care afectează calitatea vieţii.

„Singurătatea este o sursă comună de suferinţă la persoanele în vârstă. Am demonstrat că ea reprezintă de asemenea un factor de risc pentru sănătate, putând duce la declin funcţional sau chiar deces“, avertiza dr. Carla Perissinotto, autoare a studiului.

În cadrul cercetării, echipa a examinat relaţia dintre singurătate şi riscul de declin funcţional şi deces în cazul a 1.604 persoane cu vârsta peste 60 de ani, pe o perioadă de șase ani. Participanţii, cu o vârstă medie de 71 de ani, au fost întrebaţi dacă s-au simţit excluși, izolaţi sau dacă le lipsea compania cuiva în viaţa lor. Dintre ei, 43,2% au răspuns că se simt singuri.

Un alt studiu american a identificat o legătură între singurătate și riscul de deces în rândul persoanelor bolnave de inimă, cu riscul formării cheagurilor de sânge. Oamenii de știinţă au analizat datele de la 44.573 de persoane cu vârsta mijlocie, dintre care 8.594 de participanţi locuiau singuri. De asemenea, singurătatea a fost asociată cu 3% probabilitate mai mare de a muri într-o perioadă de patru ani. Acest risc a crescut în rândul persoanelor bolnave de inimă de la aproximativ 7% la 8,6%.

De ce chiar și persoanele cu mulţi prieteni se pot simţi singure

Singurătatea nu este, desigur, o problemă doar a britanicilor. Numărul persoanelor singure a crescut vertiginos în ultimele decenii în aproape 40% dintre ţările lumii, scria Carmen Lăiu, într-o analiză publicată anul trecut. Și, deși fiecare ţară are particularităţile ei culturale, câteva aspecte ale singurătăţii rămân comune tuturor, indiferent de cultură.

Singurătatea este diferenţa între contactul social pe care ţi-l doreşti şi contactul pe care îl ai cu adevărat, explica Vanessa Burnholt, profesor în cadrul Centrului pentru Îmbătrânire Inovativă, de la Universitatea Swansea. Burholt a adăugat că acest lucru ar putea explica de ce unele persoane se simt singure, deşi au mulţi prieteni. „E o chestiune subiectivă”, a mai spus Burnholt.

La fel de interesant este că mediul sau sănătatea mintală pot avea un impact semnificativ asupra percepţiei privind relaţiile sociale. „Persoanelor deprimate le este mai greu să îşi schimbe percepţia asupra nivelului de relaţii personale de care au nevoie. Nu pot să îl adapteze”, a explicat Burholt.

Singurătatea ne poate fi prietenă…

Într-un eseu pentru The Bible Counseling Coalition, pastorul american Steve DeWitt, pe vremea aceea necăsătorit, scria despre singurătate din perspectiva unuia care se simţea profund afectat de ea, dar dornic și înclinat să găsească o soluţie în credinţa lui.

„Emoţiile noastre ne pot ajuta, dacă ascultăm bine ce au ele să ne spună”, scria DeWitt. Singurătatea nu este un inamic, ci un prieten, și un fel de însoţitor care ne ajută.” Pastorul spunea că, fiindcă oamenii au fost creaţi pentru a cultiva o comuniune profundă cu Dumnezeu, e posibil ca singurătatea să ne doară ca un memento al realităţii că purtăm în noi nevoia după comuniunea cu El, pe care nu o poate înlocui nicio altă relaţie, fie ea și ireproșabilă. DeWitt argumentează folosind cuvintele Sfântului Augustin, care spunea că „inimile noastre sunt neliniștite până când își găsesc liniștea în Tine”. De aceea pastorul militează pentru îmbrăţișarea singurătăţii ca pe un prieten care ne reamintește că avem o nevoie unică de Dumnezeu, pe care doar Dumnezeu o poate satisface. „Ascultând sfatul lui Elisabeth Elliot [o scriitoare americană creștină, n.r.], îmi transform singurătatea în solitudine, iar solitudinea în rugăciune. În felul acesta (…), singurătatea își exercită abilitatea de a ne potenţa legătura cu Dumnezeu.”

Pastorul atrăgea atenţia și asupra rolului bisericii ca o comunitate de credinţă ai cărei membri se interesează unii de alţii și se ajută reciproc. „Izolatorul este pentru închisori, nu pentru biserică”, scria DeWitt. „Învingem singurătatea atunci când uităm de noi înșine și începem să ne preocupăm de alţi oameni și nevoile lor, mai ales ale oamenilor de la care nu așteptăm să ne poată împlini nouă nevoile.”

…dar să nu exagerăm. Avem nevoie și unii de alţii

Sfaturile pastorului vizează însă numai aspectul individual, de gândire a persoanei care suferă din cauza singurătăţii. Din fericire. Fiindcă problema singurătăţii poate fi atacată din mai multe unghiuri. Artizanii campaniei britanice EndLoneliness au gândit câteva mijloace de intervenţie prin care să faciliteze, din afară, combaterea singurătăţii. „Caută. Înţelege. Sprijină” este triplul motto pe care și l-a creat organizaţia și care descrie metoda ei de lucru.

Pentru a ajuta pe cineva singur, nu trebuie să aștepţi să vină el la tine. Trebuie să îi întinzi tu o mână acelui om. Să îl asculţi ca să înţelegi cât mai bine particularităţile problemei lui și nevoile lui. Fiindcă numai astfel îl poţi ajuta cu ce ai posibilitatea.

De obicei, oamenii singuri pot fi ajutaţi în trei aspecte foarte importante care ţin de relaţiile lor sociale. Unii poate au deja relaţii existente, dar nu au posibilitatea de a le întreţine. Poate au rude care locuiesc în străinătate,sau în orașe aflate la distanţe mari. O mână de ajutor cu transportul sau cu utilizarea tehnologiei de comunicare poate reduce distanţele și simţământul singurătăţii în astfel de cazuri. Oamenii pot fi ajutaţi să se reconecteze cu ai lor.

Un alt aspect asupra căruia se poate interveni este impulsionarea formării de legături noi. Persoana singură poate fi ajutată să se integreze în grupuri sociale cu care are interese comune (un club de gătit, o clasă de pictură, o grupă de lectură, o sesiune de terapie prin muzică, un curs de sport etc.). Din afară, cel singur poate fi ajutat prin crearea unor contexte în care să cunoască oameni care să îi aducă bucurie și pentru care să poată fi o bucurie.

Un leac pentru singurătate, chiar și a geniilor

La 97 de ani, filosoful american Herbert Fingarette își înfrunta realitatea iminenţei propriei morţi, la 20 de ani de la publicarea cărţii sale despre deces, în care scrisese că frica de propria dispariţie este iraţională. Când mori, spunea el, „nu mai e nimic. De ce să ne temem de absenţa nefiinţei, când nu mai suntem acolo ca să o suferim noi?” Fingarette spunea că „ideea de a muri curând mă bântuie, indiferent dacă există un motiv bun să fie aș, sau nu. (…) Mereu mă întreb: Care este sensul a tot? Cred că e ceva ce îmi scapă. Aș vrea să fi știut ce…”

Printre gândurile lui Fingarette, expuse în minidocumentarul Un filosof se confruntă cu propria moarte, se strecoară câteva indicii despre viaţa lui emoţională. Îi lipsea mult soţia, decedată demult. În cuvinte înduioșătoare, filosoful mărturisea că „absenţa ei este o prezenţă apăsătoare”.

Filmul s-ar încheia într-o notă tristă, dacă, imediat după cadrele finale, nu ar fi scris cine l-a realizat: nepotul lui. Fingarette nu era totuși complet singur. A murit la două săptămâni după ce filmul a fost editat și a apucat să îl vadă. I-a spus nepotului său că urmărirea filmului i-a oferit o claritate mai mare cu privire la ce era esenţial pentru el însuși. Aceasta deși, în documentar, filosoful spunea că „e foarte greu ca cineva care nu a ajuns la vârsta mea să mă înţeleagă”. Nepotul său îl înţelesese.

Poate că, în același fel, dincolo de programele creative și variate, cheia succesului – podul care leagă generaţii, culturi și experienţe de viaţă extrem de diferite – este ceva în egală măsură și abstract, și practic, și primar. E iubirea.