Au trecut șapte ani de atunci, însă un paragraf întreg dintr-un material scris de jurnalistul Cristian Delcea după o vizită la Centrul de îngrijiri paleative „Sfânta Irina” îmi este la fel de proaspăt în minte de parcă l-aș fi citit ieri. Este un paragraf care descrie speranţa exact așa cum este ea: concretă și evazivă în același timp. Palpabilă și independentă de logică. Însă această independenţă faţă de logică nu e sinonimă cu indiferenţa faţă de raţiune, ci o victorie asupra ei. Speranţa are propria logică, una care schimbă vieţi în bine.

„Cu toată medicina din lume, nu se ştie cum un om continuă să trăiască după ce organele îi cedează unul câte unul. Şi omul respiră până vin copiii, seara, de la slujbă, până vin rudele din străinătate, până când nu mai e atât de singur. Şi dacă totuşi nu vine nimeni, se întâmplă altceva miraculos, spune Andreea (Andreea Băndoiu, director Hospice  „Sfânta Irina”, n.r.): «Am văzut oameni cu muşchii măcinaţi complet, dar care totuşi, în ultimele clipe şi-au ridicat braţele către cer». Cum se ridică singure oasele astea către cer?” – 21 de zile

La începuturile cercetării psihologice pe tema rezilienţei (a rezistenţei psihologice în faţa greutăţilor vieţii), specialiștii credeau că anduranţa psihologică este „o aptitudine remarcabilă”, o trăsătură pe care doar câţiva indivizi privilegiaţi o posedă. Astăzi însă, remarcau psihopedagogii Malka Margalit și Orly Idan, comunitatea știinţifică și-a schimbat perspectiva și a înaintat ideea că rezilienţa vine din „magia zilnică” a resurselor normative obișnuite ale omului. Interesantă este și definiţia acestei rezilienţe: ea înseamnă să obţii rezultate pozitive și neașteptate, mai precis, să obţii un comportament funcţional în ciuda riscurilor de eșec. Și, deși această definiţie poate părea ușor opacă atunci când este scoasă în afara contextului evoluţiei sale, ea este dovada că cercetătorii nu mai văd rezilienţa oamenilor în faţa vicisitudinilor ca pe o caracteristică (pe care poţi să o ai sau să nu o ai), ci ca pe rezultatul unei dezvoltări a persoanei în faţa circumstanţelor riscante sau provocatoare, care slujește drept lecţie (este normativ) pentru experienţa ulterioară.

Pentru un creștin obișnuit să vadă speranţa ca unul dintre cei trei stâlpi ai spiritualităţii sănătoase, despre care vorbește apostolul Pavel: „credinţa, speranţa și dragostea”, este foarte instructiv să își lărgească orizontul de înţelegere cu ceea ce cercetătorii în domeniul psihologiei au descoperit legat de speranţă.

Speranţa se învaţă

De studiul formal al speranţei se leagă numele lui Charles R. Snyder, un psiholog american pionier al psihologiei pozitive, cunoscut la nivel internaţional pentru cercetarea sa la intersecţia dintre psihologia clinică, psihologia socială și psihologia personalităţii. Snyder a definit speranţa ca „un tipar de gândire învăţat”, un set de credinţe și de gânduri care jonglează cu două moduri relativ distincte de a ne raporta la un scop al nostru: gândirea „de agent” (care se referă la hotărârea noastră de a ne atinge ţinta) și gândirea „orientată pe cale” (care se concentrează pe abilităţile noastre de a ne atinge diferite scopuri). Gândirea de agent este cea care spune: „Eu pot să îmi ating scopurile pe care mi le fixez.” Cea orientată pe cale spune: „Eu pot să mă gândesc la multe căi prin care să obţin ceea ce doresc.” Snyder, ca și alţi colegi ai săi de breaslă (Lopez, Shorey), a observat că între gândirea plină de speranţă și reușita în diferite domenii există o relaţie de reciprocitate: speranţa ajută la atingerea obiectivelor, iar atingerea obiectivelor întărește speranţa. Însă Snyder a făcut un lucru important în cercetarea speranţei: a dorit să îi facă o radiografie cantitativă și, în scopul acesta, a descoperit că speranţa are trei componente. Primul este acela de a ne stabili niște scopuri. Acest prim principiu contrazice știinţific afirmaţia pseudodoctă că „secretul fericirii în viaţă este să nu ai așteptări”. Dacă o persoană lipsită de speranţă poate fi fericită, atunci ar putea fi valabil acest dicton, dar, dacă pentru fericire avem nevoie de speranţă, speranţa prin definiţie are nevoie de așteptări. De scopuri. A doua componentă a speranţei o constituie identificarea unor căi eficiente de a ne atinge scopurile dorite, de a ne realiza așteptările. În fine, a treia componentă a speranţei este să ne găsim motivaţia pentru a porni pe căile pe care le-am identificat, pe drumul spre scopurile noastre.

Uneori speranţa are o reputaţie nefavorabilă, care o asociază mai degrabă cu „îmbătarea cu apă rece”. Aceasta, fiindcă ea presupune o doză de risc, o investiţie emoţională într-un scop și alte variabile care necesită control și care sunt, uneori, supuse unor legi de funcţionare care scapă puterii noastre de gestiune. Însă speranţa, așa cum o vede știinţa, este un construct fascinant prin prisma vulnerabilităţii la care îl expune pe cel care speră.

Speranţa este un construct foarte complex: poate fi personală, interpersonală (adică poate necesita intervenţia altora), poate avea diferite cadre sociale, ea poate chiar să izvorască dintr-un eșec, cu condiţia ca acesta să fie integrat constructiv, ca o lecţie.

O speranţă sporită a fost asociată cu rezultate academice și performanţe sportive ridicate, cu o bunăstare fizică și psihologică mai bună și cu relaţii interpersonale mai bune. Persoanele care au un nivel ridicat de speranţă nu reacţionează prin blocaj în faţa barierelor pe care le întâlnesc între ele și scopurile lor, ci le văd ca pe provocări de depășit și își folosesc gândirea orientată pe căi de soluţionare pentru a găsi rute alternative de a ajunge acolo unde își doresc.

Speranţa are o componentă genetică, dar este influenţată și de factorii de mediu. De pildă, un studiu publicat la mijlocul lunii iulie a arătat că numeroși supravieţuitori ai Holocaustului prezintă, la RMN, modificări permanente și dăunătoare ale structurii cerebrale, explicabile prin traumele suferite în timpul detenţiei și al torturii. Ivan Rektor, neurologul ceh care a coordonat cercetarea, spune că regiunile cerebrale afectate sunt cele responsabile cu răspunsul la stres, memorie, motivaţie, emoţie, învăţare și comportament. Însă la fel de interesant este că modificări similare au fost constatate chiar și la copiii și nepoţii supravieţuitorilor, semn că efectele traumei sunt transgeneraţionale, o idee nouă pentru cercetătorii știinţifici, dar veche pentru cercetătorii Scripturii.

E drept că psihologii au reușit chiar să propună o scară de măsurare a speranţei, contribuind în felul acesta la obiectificarea știinţifică a speranţei. Însă chiar și cele mai reputate eforturi de până acum – cum este scara lui Snyder – sunt expuse vulnerabilităţilor metodologice, pe care specialiștii le recunosc. Oricât s-au străduit până acum să îi carteze ramificaţiile, speranţa are în continuare niște rădăcini necunoscute, care îi păstrează o aură misterioasă, chiar tainică. Însă interesant este că necunoscutul care înconjoară speranţa și care învăluie în mister modul în care ea reușește să ne ridice atunci când aparent nu mai avem resurse, tocmai acest necunoscut face viaţa noastră de zi cu zi mai cognoscibilă și mai ușor de purtat.

În conflictul celor două mari ideologii existenţiale: evoluţionismul și teismul, existenţa unui ceva precum speranţa este un avocat puternic al existenţei unui Dumnezeu. De ce? Fiindcă, din punct de vedere evoluţionist, speranţa nu ar trebui să existe. Deși mulţi evoluţioniști văd speranţa ca pe un obicei ancestral, o preocupare a oamenilor limitaţi din punctul de vedere al educaţiei, speranţa este totuși strict  apanajul oamenilor. Numai oamenii o pot nutri, pentru că ei sunt singurii care beneficiază de serviciile de viaţă ale unui upgrade pe scara evoluţiei: raţiunea. Dar, dacă omul se află în vârful piramidei evoluţioniste, drept cel mai avansat dintre animale, cum se face că o fiinţă cu atâtea atuuri în plus faţă de strămoșii săi mai puţin evoluaţi are această hibă stânjenitoare numită credinţă în ceva mai bun? Dacă speranţa ar fi o iluzie, cum a putut omenirea să ajungă să o nutrească? Un evoluţionist ar răspunde poate că speranţa este o abilitate dezvoltată în procesul evolutiv de adaptare pentru că îi este utilă omului, pentru că, iată, știinţa este plină de exemple ale utilităţii speranţei pentru viaţa noastră de zi cu zi, ba chiar pentru supravieţuire. Dacă ar fi așa însă, evoluţioniștii ar trebui să fie primii apologeţi ai speranţei în lume, nu marii apostoli ai nihilismului autodistructiv, așa cum par a fi astăzi.

Se învaţă de la alţii

Psihologii evoluţioniști au însă de rezolvat disonanţe chiar mai mari din interiorul domeniului lor. Cecilia Heyes, profesor de psihologie evoluţionistă la Oxford, spunea că imaginea pe care unii dintre psihologii evoluţioniști o construiesc și o prezintă cu privire la mintea umană nu este susţinută de rezultatele cercetărilor în domeniu. Heyes se referea la caracterizarea minţii ca la o colecţie de instincte cognitive care au evoluat de-a lungul unor perioade de timp și spunea că aceasta intră în contradicţie cu rezultatele studiilor care arată că oamenii au, de fapt, niște „gadgeturi cognitive” construite pe parcursul dezvoltării individuale, în cadrul interacţiunii cu alţi oameni.

Nu doar tiparele de gândire, ci și emoţiile pot genera întrebări la fel de provocatoarei. Un exemplu elocvent este recunoștinţa, despre care oamenii de știinţă nu contenesc să spună că are efecte terapeutice, curative și că este extrem de benefică inclusiv pentru cei mai sănătoși dintre noi. De pildă, un studiu efectuat foarte recent pe tineri care sufereau de adicţie de droguri a arătat că aceia care aveau o înclinaţie spre a manifesta o atitudine mulţumitoare faţă de ceea ce aveau erau și cei care aveau cele mai mari șanse de vindecare.

Speranţa și gratitudinea par să fie vestigii ale unei alte lumi, construite după coordonate complet străine de cele ale evoluţiei centrate pe conflict, pe înfrângerea celui slab, pe moarte. La fel, dragostea și credinţa, atât de străine de utilitarismul evoluţionist, par mai degrabă aluzii la o altă lume. Una luminoasă pe care, dacă ne uităm cu atenţie și onestitate în jurul nostru, nu vedem indicii că am fi putut să o creăm noi înșine sau că ar fi putut să apară la întâmplare. Iar dacă nu a apărut la întâmplare, ci cu un scop, atunci, din punct de vedere știinţific, avem deja asigurată prima componentă a speranţei. Celelalte două depind de noi.