Lamentarea ne este atât de familiară încât nici nu îi mai distingem prezenţa în interacţiunile noastre. A devenit parte din noi înșine. Și, umblă vorba pe internet, același lucru s-a întâmplat și cu consecinţele ei. Văitatul, cu care se spune că ne-am îndeletnici o dată la fiecare minut al fiecărei conversaţii, ar avea puterea să ne distrugă neuronii.

O cercetare foarte des citată online pune pe seama unor sociologi de la Stanford avertizarea potrivit căreia fie și numai jumătate de oră de văitat – emis sau receptat – pe zi este capabilă să producă daune ireversibile neuronilor din hipocamp, „acea parte a creierului utilizată pentru rezolvarea problemelor și pentru funcţionarea cognitivă”, așa cum notează, printre alţii, FastCompany.

Însă faptul că hipocampul nu are rol în rezolvarea problemelor, ci în memorare și memorie (adică înmagazinarea de informaţii noi și transferarea amintirilor recente în memoria de lungă durată) aruncă o umbră de incertitudine asupra avertizării devenite deja virale. Și pe bună dreptate. O cercetare un pic mai insistentă pe Google dezvăluie că titlul, deși atractiv prin amestecul de intuiţie și alarmă, este de fapt o deformare grosieră a datelor.

Ce zice de fapt studiul

În realitate, cercetarea de la Stanford nu era despre văicăritul cel de toate zilele, nici măcar despre stresul cel de toate zilele, ci despre stresul ajuns la un nivel cronic. Despre presiunea constantă care rescrie coordonatele vieţii și le pune constant sub zodia fricii. Astfel că, deși lamentarea este într-adevăr unul dintre factorii care contribuie uneori la augmentarea stresului cotidian, nu aceasta a făcut obiectul cercetării. Ba încă, potrivit autorului studiului respectiv, acesta nu concluzionează definitiv nici măcar asupra efectelor stresului. Concluziile curente „nu dovedesc faptul că stresul provoacă micșorarea creierului”, sublinia prof. Robert Sapolsky, coordonatorul studiului. Înainte de o astfel de concluzie sunt necesare alte studii pe termen lung, „poate unele care să măsoare creierele soldaţilor înainte și după implicarea într-un război”.

Pe de altă parte, este curioasă legătura – pe care niciuna dintre sursele virale amintite nu o contestă – între văitat și stres, în condiţiile în care studii serioase spun că lamentarea este, de fapt, un mecanism prin care încercăm să ameliorăm, nu să agravăm stresul.

De ce ne văităm

O cercetare publicată în 1992 urmărea să deschidă apetitul cercetătorilor pentru investigarea empirică a motivelor pentru care ne văităm. Ce funcţii îndeplinește lamentarea în comunicarea socială?

Cercetătorii au pornit de la un mic experiment, în cadrul căruia au invitat studenţi să ţină un jurnal al lamentărilor lor, pe o perioadă de trei zile consecutive, de două ori într-un semestru. Studenţii trebuiau să înregistreze subiectul lamentării, motivul pentru care au exprimat-o și ce răspuns a generat aceasta. Bilanţul jurnalelor a dezvăluit că peste 75% dintre lamentări nu aveau o natură instrumentală, adică nu aveau scopul de a schimba o situaţie anume, ci, mai degrabă, erau concentrate pe a manifesta o frustrare sau pentru a solicita empatie din partea celuilalt. Altfel spus: autocompătimire. Una dintre funcţiile lamentării este aceea de a ne elibera emoţional de frustrare. Nu neapărat de sursa ei, ci de povara de sentimente negative pe care ni le provoacă. Să ne „spunem of-ul”. În strânsă legătură, atunci când sursa frustrării este asociată cu un eveniment/situaţie aflat/ă în afara controlului nostru, văitatul poate fi o formă prin care încercăm să recăpătăm sentimentul că n-am scăpat frâiele. Însă lamentarea poate contribui indirect la obţinerea controlului atunci când, exercitând influenţă asupra ascultătorilor ei, le modifică acestora comportamentul faţă de sursa de frustrare.

Deseori, lamentarea are ca scop solicitarea înţelegerii din partea celorlalţi, urmărind să obţină validare sau „consens din partea ascultătorului cu privire la interpretarea subiectivă a evenimentelor” pe care o dă cel care se vaită, spun cercetătorii. Dar la fel de bine se poate întâmpla ca persoana care se vaită să recurgă la lamentare pentru a le transmite celorlalţi că o anumită situaţie, un anumit comportament etc. este sub standardele așteptărilor sale.

Interesant, oamenii de știinţă au observat că, deși subiectul lamentării a variat destul de mult, de la „obligaţii” la „dezamăgire” și de la „obstacole” la „dorinţa de schimbare”, totuși din paleta diversă de răspunsuri posibile: acord, dezacord, empatie, încercarea de a rezolva problema, detașare și niciun răspuns, cel mai des oferit răspuns a fost, în proporţie de 94%, acordul.

Stresul și recunoștinţa

Un studiu publicat în anul 2008 reiterează concluzii oferite de psihologi încă din anii ’80, când au început să observe corelaţii între o atitudine pozitivă, apreciativă și calitatea vieţii indivizilor. Însă ca orice studiu corelativ, dezavantajul vechilor cercetări era acela de a nu stabili cine pe cine influenţează: recunoștinţa generează starea de bine sau starea de bine generează recunoștinţa. Studiul din 2008 a propus o metodă inedită de a face puţină lumină: a căutat o metodă mai directă și mai puţin ambiguă de a determina relaţia cauzală, alcătuind un experiment pe bază de raportare. Au împărţit subiecţii în trei grupe și, la întâmplare, au alocat „responsabilitatea” gratitudinii uneia, cea a atitudinii negative alteia, iar pe cea a atitudinii negative celei de-a treia. Participanţii din toate cele trei grupe trebuiau să noteze evenimente sau situaţii de pe parcursul studiului care intrau în categoria alocată lor. La final, oamenii de știinţă le-au măsurat bunăstarea psihică, după mai mulţi indicatori, și au notat că grupa care „și-a numărat binecuvântările” înregistra un tonus psihic mult mai bun și o bunăstare generală mai amplă decât celelalte două grupe.

Un studiu pe un număr restrâns de subiecţi (45), publicat în 1998, argumentase că eliminarea gândirii negative vicioase (revenirea iar și iar la o temă negativă de gândire „favorită”) reduce nivelul de cortizol din sânge cu 23 de procente. Unii au extrapolat de aici că practicarea recunoștinţei trebuie să aibă și ea aceleași efecte, însă ipoteza aceasta nu a putut fi verificată într-un studiu ulterior, pe mai mulţi subiecţi (119), publicat în 2016. Cercetarea recentă a notat totuși din nou o îmbunătăţire a calităţii vieţii per ansmablu prin îmbunătăţirea calităţii somnului și reducerea tensiunii arteriale.

Cultura mulţumirii

Nu trebuie totuși să așteptăm ca recunoștinţa să izvorască natural din inimă, în mijlocul oricărei circumstanţe. Ea trebuie cultivată. Exersată astfel încât să poată crea o cale neuronală care să se traducă în obișnuinţa noastră de a fi mai degrabă mulţumitori decât nemulţumiţi.

Profesorul Robert Emmons, de la Universitatea Yale, autorul studiului „Gratitude as a Psychotherapeutic Intervention”, sintetizează trei sfaturi practice pentru a începe o viaţă mai bogată în recunoștinţă.

„Mulţumirea începe de la atenţie”, spune profesorul. Începe să iei în seamă toate acele lucruri pe care le consideri subînţelese în viaţa ta: ai dormit bine? S-a purtat cineva frumos cu tine? Ai privit cerul și ai avut un moment de liniște? Observă toate aceste lucruri și adună-le ca pe o comoară de lucruri pozitive. Însă, subliniază profesorul, amintește-ţi că a acorda atenţie înseamnă și să recunoști că momentele dificile sau dureroase pot fi instructive pentru viaţa ta, de aceea poţi fi recunoscător și pentru ele.

Scrie într-un jurnal sau într-o scrisoare motivele de recunoștinţă. Te va ajuta să îţi organizezi gândurile, să îţi accepţi experienţele, să le pui într-un context și chiar să le rememorezi în perioadele mai dificile. Un jurnal al recunoștinţei te va ajuta să extragi sau să contruiești sens pentru experienţele din viaţa de zi cu zi. Dacă le vei trata ca pe daruri, le vei înrăma într-un cadru al mulţumirii, dându-le un sens frumos.

Atunci când o exprimăm, recunoștinţa ne leagă de ceilalţi. Dacă ne luăm o clipă de gândire, cu siguranţă vom identifica numeroși oameni datorită cărora viaţa noastră este astăzi mai bună decât ar fi putut fi fără ei. Atunci când putem face acest lucru, este un câștig și pentru noi, și pentru ei să le transmitem mulţumirea noastră.

Rămâne ca oamenii de știinţă să sondeze în ce măsură reușește văitatul să fie un mecanism adaptativ și să reducă, în mod real, stresul. Până atunci să profităm însă de ceea ce se știe deja sigur, anume că opusul lamentării, exprimarea recunoștinţei, are efecte benefice asupra sănătăţii. Da, cel mai probabil recunoștinţa nu este remediul definitiv la tulburările sufletești specifice prezentului. Însă putem fi recunoscători că are un impact suficient de însemnat cât să merite exersată în fiecare zi. Chiar dacă uneori, în calea mulţumirii noastre, nu stă strict lipsa de recunoștinţă, ci și ceva atât de contraintuitiv cum este multitudinea de alegeri. Dar despre cum poate ceva bun să producă atâta rău în vieţile noastre și despre soluţia la această problemă, vă invit să citiţi aici.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.