Un studiu psihologic face o anatomie practică a regretelor

201

Regretele pot controla starea de spirit, cu efecte negative pe termen lung. Soluţia nu este a le reprima sau a afișa o falsă imagine care să transmită mesajul „nu regret nimic”, susţine Shai Davidson, profesor de psihologie la The New School.

În schimb, ar fi mai benefic să renunţăm la gândurile negative, să încercăm să înţelegem natura și provenienţa regretelor, precum și natura răspunsului nostru la ele. Iar Davidson e de părere că studiul său recent despre regrete poate fi foarte util în acest sens.

Cercetarea coordonată de Davidson distinge între două tipuri de regret. Unele legate de ceea ce am fi putut face și o a doua categorie alcătuită din regretele privitoare la ceea ce am făcut greșit. Psihologii care au colaborat la realizarea cercetării au descoperit că influenţa lor pe termen lung este determinată de factori culturali sau demografici, însă că de obicei regretele legate de o acţiune greșită sunt mai volatile decât cele legate de inacţiunea într-o anumită circumstanţă. Psihologii au argumentat existenţa acestei asimetrii.

În lucrarea lor, publicată în jurnalul Emotion, cercetătorii au constatat că regretele legate de o acţiune greșită stimulează munca reparativă, ceea ce permite atât conștientizarea părerii de rău, cât și eliberarea de aceasta. Spre exemplu, dacă aţi ratat absolvirea copilului, puteţi încerca să faceţi ceva care să compenseze, de pildă să organizaţi un eveniment alternativ. Sau, dacă regretaţi că v-aţi mutat cu serviciul în altă localitate, puteţi opta să petreceţi weekendurile în locul natal.

Însă dincolo de reacţia practică la aceste două tipuri de regrete, diferită este și maniera în care le procesăm. Cercetătorii spun că emoţiile asociate unui regret privind o acţiune sunt mult mai intense decât regretele care urmează o decizie de inacţiune.

În studiul lor, Davidson și Gilovich sunt inspiraţi de discrepanţa de sine, care susţine că avem o „trinitate de sine” alcătuită din sinele real (ceea ce suntem), sinele ideal (ceea ce ne-am dori să fim) și sinele perceput (ceea ce credem noi că suntem). Conform teoriei lor, regretele de inacţiune sunt legate de sinele ideal, iar regretele privind acţiunile noastre sunt legate de sinele perceput. Psihologii au descoperit că regretele cu privire la inacţiune, adică cele legate de sinele nostru ideal, provoacă durerea sufletească cea mai persistentă.

Tory Higgins, profesor de psihologie la Universitatea Columbia și creator al teoriei discrepanţei de sine, a constatat că înţelegerea decalajelor dintre sinele real și sinele perceput declanșează emoţii puternice, asemănătoare cu cele pe care le simţim după o greșeală regretabilă – vinovăţie, jenă sau chiar dezgust faţă de comportamentul nostru.

Așa se face și că, dintre participanţii la studiu, 70% au spus că cele mai profunde și persistente regrete ale lor sunt cele legate de sine, de ceva ce nu au facut și ar fi putut contribui la apropierea de sinele ideal. Un procent de 30% au experimentat regrete pentru acţiuni exterioare sinelui. De exemplu decizia pentru alegerea unui loc de muncă mai bun sau pentru a locui mai aproape de familie.

Un motiv pentru care regretele legate de sinele ideal nu dispar de la sine sau odată cu vârsta ar putea fi legat de un mod nerealist sau prea abstract de stabilire a obiectivelor. De exemplu, spun cercetătorii, „dacă niciodată nu ţi-ai definit clar ce înseamnă o relaţie fericită, nu vei ști nici dacă așteptările tale cu privire la o astfel de relaţie sunt realiste”, au explicat autorii.

Și contextul are o influenţă importantă asupra modului în care ne procesăm regretele. Regretele despre ceea ce ar fi trebuit să facem au tendinţa de a fi atașate unor situaţii sau medii care fluctuează în mod natural. (Dacă nu mai suntem la facultate, nu mai regretăm examenul pe care nu l-am promovat.) Cu toate acestea, „întrucât regretele legate de aspecte ale îmbunătăţirii sinelui ideal sunt mai puţin dependente de context, ele pot fi activate mai des” și „devin accesibile cognitiv în diferite contexte și situaţii”, scriu autorii.

Pe de altă parte, cercetătorii sugerează că este important să înţelegem și că, realist vorbind, anumite împrejurări sau planuri sunt irealizabile, iar asta nu ca urmare a deciziilor noastre. De aceea, spun ei, trebuie să învăţăm să „negociem cu noi înșine” propriile noastre idealuri și, uneori, să acceptăm să optăm și pentru soluţia imperfectă, dacă doar aceasta ne va ajuta să mergem mai departe. În același timp însă, nu ne putem lăsa călăuziţi în viaţă de teama de regret, fiindcă regretele pot fi funcţionale și pot fi un stimulent pentru progres dacă suntem hotărâţi să nu mai repetăm aceleași greșeli care au provocat părerea de rău, au concluzionat cercetătorii.