„Bine ai făcut. Într-o zi n-o să mai fie”, mi-a zâmbit cald și trist în același timp doamna de la poștă, pe care o știu vag și la care poposisem preţ de câteva minute, cât să ridic un colet.

Era 8 martie și, între două completări de formulare, am schimbat câteva cuvinte despre ziua aceea, în care primăvara se pârguia molcom. Fusesem cu mama în oraș, să ne bucurăm de câteva ore liniștite împreună, iar discuţia scurtă din faţa ghișeului m-a ajutat să văd ziua într-o lumină nouă. Mă bucurasem de un timp unic pe care mulţi, inclusiv doamna de la poștă, nu aveau cum să-l mai retrăiască. Mama ei murise de mai bine de 3 ani și încă avea momente în care plângea de dorul ei, mi-a povestit cu glas scăzut, în timp ce îmi reamintea că eram mai privilegiată decât îmi dădeam seama.

Faptul că ne ţinem în mâini viaţa doar pentru scurtă vreme și că trăim gustul demolator al pierderii părinţilor în acest scurt răgaz nu mai reprezintă demult o noutate. Totuși, cuvintele ei simple, „într-o zi n-o să mai fie”, m-au lovit tăios, ca o tânguire de crivăţ năpustită peste o zi cu șiroiri de soare. Fără să știu într-adevăr cum e să-ţi pierzi mama, am purtat în mine ani de-a rândul imaginea nedeslușită a unei despărţiri pe care mi-am imaginat-o mereu la fel – timpul s-ar opri în loc, lumea s-ar goli de culoare și de veselie și ar deveni, brusc, irespirabilă. Și atât de pustie…

Iar dacă impactul primelor clipe în care despărţirea devine realitate e oarecum mai ușor de imaginat, mi s-a părut imposibil de anticipat modul în care se înșiruie zilele, săptămânile și lunile următoare, în care viaţa continuă, iar tu te simţi prins în același loc. Modul în care înveţi să trăiești din nou, după ce legătura cea mai delicată din viaţa ta a fost tăiată, iar inima care te-a purtat în fiecare bătaie a ei s-a oprit.

„Un sentiment pe care nimeni nu-l uită niciodată”

Moartea unui părinte care locuiește la sute de kilometri distanţă și cu care relaţia nu a mers întotdeauna ca pe roate nu este mai puţin dureroasă, dimpotrivă, scrie bloggerul Marinel de Jesus, într-un articol din The Huffington Post. A fost nevoie de timp și de compania celor dragi pentru a depăși o pierdere cu un gust inconfundabil, pe care nu-l uiţi toată viaţa.

Despărţirea de o mamă iubitoare, dar care avea tendinţa de a-i controla pe cei apropiaţi și se lupta cu adicţia de jocurile de noroc a avut loc abrupt. Pentru că locuiau în ţări diferite, vestea i-a parvenit lui Marinel printr-un SMS: „Mama ta a murit astăzi, la ora 13.30, 19 mai.”

Amorţeala și negarea au fost sentimentele pregnante în primele zile ale despărţirii, ulterior doliul derulându-se anevoios, cu doze variabile de vinovăţie, resentimente și confuzie insinuându-se în corzile unei experienţe care difuzează durerea până în cele mai ascunse unghere ale fiinţei.

„Când mama a murit, mi-am pierdut o parte din inimă și nu cred că o voi recupera vreodată. Mama este casa ta. E cea care ţi-a dat viaţă. Nu e surprinzător așadar că viaţa nu mai poate fi la fel fără ea”, scrie Madeleine Rose, descriind primul ei an de după pierderea mamei. E o etapă de tranziţie cât se poate de dură, în care e ușor să îţi pierzi curajul și siguranţa, pe măsură ce zilele trec, iar primul gând de după trezire este: „Mama nu mai e.”

După ce și-a pierdut mama la 19 de ani, Rose este încă intrigată de faptul că oamenii par să creadă că durerea trebuie să fi scăzut inevitabil la un an după pierdere, dar și de cât de găunoase pot fi cuvintele de consolare de care ai parte în această situaţie. Se simte ca și când ar purta o insignă invizibilă pentru ceilalţi („Bună, sunt Rose și mi-am pierdut în mod neașteptat mama la 19 ani”), dar care exprimă tot ce e important pentru ea în această etapă, doar că mesajele pe care le livrează în realitate sunt despre faptul că se descurcă, pentru că asta își doresc ceilalţi să audă.

Faptul că fiecare dintre noi își pierde mama nu banalizează niciodată această durere, notează scriitorul David Ferguson. De fapt, realitatea e mai brutală decât o exprimăm de obicei, chiar și atunci când moartea nu survine neașteptat, existând o perioadă de acomodare cu sfârșitul.

„Se simte violent. (…) E o durere care ajunge până la ligamente și la oase”, punctează Ferguson, subliniind că e nerealist să crezi că durerea poate fi depășită printr-un protocol magic. E ca în cazul unui soldat rănit în război care supravieţuiește, dar în carnea căruia bucăţi din șrapnel încă se mai mișcă la răstimpuri.

Unele zile și săptămâni pot părea mai line, doar pentru ca durerea să irupă neașteptat, în rafale tăioase, în ocazii aparent inofensive, dar care reușesc să o reactiveze. Ești încă frânt și mult dincolo de perioada în care arborezi o panglică neagră, „un semnal către lume, care spune: «Fii bun cu mine.» Sufăr.”

Cum ne marchează moartea părinţilor

În ţările dezvoltate, creșterea speranţei de viaţă face ca experienţa pierderii unui părinte să fie trăită de obicei în anii maturităţii, dar impactul pierderii asupra bunăstării fizice și psihice necesită mai multe investigaţii, arată un studiu pe această temă, coordonat de cercetătoarea Nadine Marks, de la Universitatea din Wisconsin, Madison.

Studiul a arătat că pierderea părinţilor la vârsta adultă se asociază cu o serie de efecte negative asupra bunăstării fizice și mintale și că există diferenţe în funcţie de sex în privinţa efectelor pierderii. În general, moartea mamei a avut efecte mai problematice asupra fiicelor, în timp ce fii au fost mai afectaţi de pierderea tatălui. Moartea mamei a fost asociată cu un nivel mai scăzut de sănătate psihică la adulţii de ambele sexe. Pentru fiice, pierderea mamei a generat un declin al stimei de sine și al nivelului de autocontrol, precum și un risc sporit de consum crescut de alcool. Fiii au cunoscut un declin al fericirii generale după moartea mamei, în timp ce pierderea tatălui a accentuat simptomele depresive și a deteriorat sănătatea psihică per ansamblu.

Un studiu realizat de cercetători americani în 2015 a arătat că vârsta și sexul celui care își pierde un părinte sunt factorii cei mai importanţi ce conturează răspunsul la pierdere, în timp ce cauza morţii influenţează ușor acest răspuns. Rezultatele au indicat că adulţii tineri sunt mai afectaţi de moartea părintelui decât cei de vârstă mijlocie, iar persoanele singure se adaptează mai greu la pierdere decât cele căsătorite. De asemenea, femeile au un răspuns emoţional mai intens la pierdere și se adaptează mai greu la noua realitate.

O serie de studii anterioare au arătat de ce pierderea mamei este atât de dificil de traversat – mamele oferă un sprijin emoţional, financiar și instrumental pe tot parcursul maturităţii copiilor, constituind o resursă socială majoră până la vârsta de mijloc a acestora. Abia în deceniul 6 sau 7 de viaţă al mamei, copiii adulţi încep să ofere mai mult sprijin decât primesc.

„Mulţi oameni spun că trăiesc un sentiment de pierdere mai mare atunci când mama este cea care moare”, punctează psihologul Carla Marie Manly, subliniind că explicaţia se află în natura apropiată a relaţiei mamă-copil. Psihologul afirmă că un doliu care virează spre disfuncţionalitate și chiar patologie este posibil în cazul pierderii oricărui părinte și depinde, mai mult decât de sexul acestuia, de calitatea relaţiei.

Cercetările au arătat și că, pe măsură ce familiile devin mai mult verticale decât orizontale (sunt formate mai degrabă din persoane din mai multe generaţii, cuprinzând tot mai puţine persoane din aceeași generaţie, precum fraţi sau veri), legăturile dintre generaţii capătă mai multă semnificaţie.

Fiecare adult are un loc bine definit în diagrama generaţiilor („generational time”), cu responsabilităţi, drepturi și provocări specifice, care joacă un rol semnificativ în dezvoltarea și bunăstarea adulţilor. Decesul părinţilor împinge adultul cu un pas în faţă în sfera responsabilităţilor care le-au revenit părinţilor, iar această tranziţie poate fi chiar mai acută atunci când moare părintele de același sex.

Pierderea unui părinte reprezintă o pierdere care afectează profund viaţa unei persoane, inclusiv calitatea relaţiei maritale a acesteia.

Nu există totuși un tipar al reacţiilor la pierderi de acest gen, ci mai degrabă „răspunsuri unice la durere”, punctează terapeutul Jumoke Omojola, inventariind lista modificărilor fiziologice care ar putea fi prezente, de la tulburări de somn și de alimentaţie la migrene.

Contextul contează

Potrivit Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, în primele 12 luni de la pierderea unui părinte este normal ca un adult să aibă o gamă largă de emoţii, uneori contradictorii (tristeţe, furie, anxietate, lipsă de sens, vinovăţie, regret, remușcare etc.). În același registru de normalitate se înscriu și retragerea din activităţile obișnuite sau din cercurile de prieteni sau chiar schimbările survenite în relaţiile de muncă și în productivitatea obișnuită.

Împrejurările în care se produce decesul și caracteristicile relaţiei și ale protagoniștilor ei influenţează însă diferit modul în care oamenii tratează pierderea.

Deși pierderea este dureroasă în orice scenariu, faptul că nu există timp de pregătire pentru acest eveniment major, care modifică în nenumărate feluri viaţa unei persoane, poate să cantoneze copiii adulţi în faza de negare și de mânie pentru un timp îndelungat, ajungându-se la tulburări depresive majore sau chiar tulburare de stres posttraumatic, afirmă psihiatrul Nikole Benders-Hadi.

Atunci când nu există timp pentru ca adultul să își ia rămas bun de la părinte, există șanse de accentuare a mâniei și depresiei acestuia, subliniază la rândul său Ojmola.

Pierdera unui părinte prin sinucidere este traumatizantă, atât pentru adulţi, dar mai ales pentru copii și adolescenţi. Cercetătorii americani și cei suedezi au comparat riscul de sinucidere, spitalizare psihiatrică sau detenţie pentru infracţiuni violente la adolescenţii și adulţii tineri care au pierdut un părinte prin sinucidere, boală sau accident, comparativ cu cei ai căror părinţi erau în viaţă în această perioadă a vieţii. Studiul a arătat că persoanele care au pierdut un părinte prin sinucidere în copilărie sau adolescenţă au fost de două ori mai susceptibile de a fi spitalizate pentru depresie și au avut un risc de sinucidere de 3 ori mai mare decât copiii și adolescenţii cu părinţi în viaţă.

Moartea unui părinte care lasă probleme nerezolvate de relaţie cu copilul poate dubla suferinţa acestuia. Ross Grossman, terapeut licenţiat în durerea adulţilor, a remarcat două tipuri distorsionate de a gândi, specifice perioadei de doliu – „ar trebui să fiu perfect” și „ar fi trebuit să mă trateze mai bine”. În prima situaţie, adultul se luptă cu vinovăţia de a nu fi făcut mai mult pentru părinte în timpul vieţii acestuia, confruntându-se cu remușcare, stimă de sine scăzută, rușine și autoblamare. La polul opus sunt adulţii care își blamează părinţii pentru modul în care i-au tratat, posibil și pentru eventuale abuzuri, riscând să se blocheze în furie și în resentimente profunde. Ceea ce sporește suferinţa în aceste situaţii nu este întotdeauna moartea părintelui, cât „moartea posibilităţii de reconciliere”, subliniază Grossman.

În funcţie de situaţiile particulare și de robusteţea psihică a persoanei, doliul după pierderea unui părinte poate fi traversat cu sprijinul persoanelor apropiate sau, în anumite cazuri, poate necesita ajutor de specialitate pentru ajustarea la noua realitate.

Lecţiile unei pierderi de neînlocuit

Deși consideră că nu poate ieși nimic bun din moartea cuiva pe care-l iubești, scriitorul David Ferguson crede că magnitudinea durerii arată mărimea privilegiului de care te-ai bucurat iubind și fiind atât de iubit o perioadă a vieţii. Ferguson vede în această realitate singura mângâiere pe care le-o poate oferi prietenilor care și-au pierdut, asemenea lui, mama. Din experienţă, scriitorul știe că acest soi de durere nu dispare niciodată, dar, „în timp, urletul se diminuează la un vuiet, care, la rândul său, devine un suspin și te găsești capabil să-ţi reiei viaţa, deși mai trist și într-un mod diferit”.

Profesorul de comunicare Suchitra Packer spune că a învăţat multe lucruri despre ce nu trebuie să faci atunci când relaţionezi cu o persoană îndoliată din modul în care oamenii au reacţionat la pierderea mamei ei. Suportul celorlalţi poate fi semnificativ atunci când oamenii își exprimă în mod sincer durerea sau părerea de rău, povestesc despre calităţile și lucrurile frumoase din viaţa persoanei decedate sau chiar recunosc că nu știu ce să spună într-o ocazie de acest gen.

Prin contrast, cei care au făcut promisiuni de care nu au reușit să se ţină, care au cerut în mod indiscret detalii despre cum a survenit moartea sau au insistat să-i întrebe pe cei îndoliaţi cum se simt (ori, mai rău, au povestit că moartea aceasta le amintește de alte morţi la care au fost martori, avântându-se în istorisirea acestora) au făcut ca lucrurile să fie și mai greu de purtat. O îmbrăţișare tăcută poate face cât o mie de cuvinte, susţine Packer, mai ales atunci când cuvintele de consolare sună a gol și nu au niciun sens pentru cel îndoliat – precum „viaţa merge mai departe”.

Moartea mamei este o lovitură atât de puternică, încât pare că „însăși ţesătura vieţii se îndoaie”, afirmă jurnalista Alyssa Solomon, care spune că perioada de suferinţă din primul an de după pierderea mamei a învăţat-o câteva lecţii preţioase, pe care vrea să le împărtășească celor care vor trece pe același drum.

Lumea nu se va opri pentru tine, subliniază jurnalista, chiar dacă simţi că lumea ta a încremenit în momentul în care ai primit vestea terifiantă. „Simpatia este trecătoare atunci când nu ești tu acela cu aripile frânte”, dar acest lucru este normal și chiar benefic, crede Alyssa – te forţează să mergi mai departe, pentru că vindecarea începe atunci când încerci să-ţi reiei viaţa din punctul în care s-a oprit.

A te concentra pe pierderea ta nu este cartea câștigătoare atunci când trebuie să te adaptezi la o realitate dură, scrie Alyssa. A învăţat să identifice darurile pe care încă le are și pentru care alţii ar putea reprezenta o fericire de neatins, să-și orienteze atenţia spre cei care se luptă cu forme diferite de durere, ori de câte ori propria ei durere risca să o izoleze de lume, și să observe modul în care cicatricile au făcut-o mai puternică.

Când finalul are miez de speranţă

Am parcurs toate istorisirile celor care și-au pierdut părintele cu foamea omului care vrea să știe ce se întâmplă dincolo de panglica sau de haina cernită a îndoliaţilor, fără a fi nevoie să intre cu bocancii indiscreţiei în fereastra sa scindată de lume.

Oamenii sunt unici însă, relaţiile au o amprentă unică, iar modul în care simţim și gestionăm durerea este foarte personal, deci câtuși de puţin înstrăinabil.

Ce am învăţat din istoriile povestite de Corrie ten Boom (care și-a pierdut mama prin boală și tatăl în lagărul nazist) este că nu suntem niciodată singuri în tragedie – Dumnezeu este întotdeauna acolo, ridicând poverile care ne-ar zdrobi puterea noastră limitată.

Pentru cei care își pun încrederea în El, nicio pierdere nu este definitivă – la răsărit de eternitate vom primi înapoi tot ce am pierdut și încă mult pe deasupra, după măsura iubirii Celui care ne dă orice dar bun.

Iar, până atunci, ori de câte ori trenul suferinţei oprește la peronul nostru, putem fi siguri că vom primi biletul de călătorie chiar în momentul acela, iar valoarea lui va acoperi exact nevoia noastră. Garanţia că lucrurile vor curge, dincolo de toate detaliile unice, pe acest făgaș al sprijinului nepământean vine din însăși cuvântul Celui care nu poate să mintă și a cărui inimă continuă să bată pentru noi și dincolo de ultima bătaie de inimă a mamei: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip.”