În fiecare februarie, kitschul își dă întâlnire cu iubirea în faţa unei tarabe cu flori de plastic. Își fac un selfie corespunzător, noi îl privim, apoi ne dăm seama că nu prea mai distingem personajele.

În 2011, pe scena American Idol[1], artistul american Chris Medina cânta despre dragostea pe care i-o purta logodnicei lui: „Ce sunt cuvintele, dacă nu le crezi atunci când le rostești?” Doar o inimă de piatră și-ar fi putut reţine lacrimile în faţa unei astfel de povești. În urmă cu doi ani, și cu două luni înainte de data nunţii lor, Juliana Ramos, care avea pe atunci doar 23 de ani, a suferit un accident grav de mașină. Tânăra consumase alcool, conducea fără centură și scria un mesaj pe telefon, în timp ce afară era furtună.

Ce sunt cuvintele, dacă le păstrezi doar pentru zilele bune, apoi le lași să apună? Ele au ecou și după ce noi nu mai suntem…”, cânta Chris în faţa juriului emoţionat. Juliana nu a murit în accident. Însă fracturile craniene grave suferite i-au afectat puternic creierul și au lăsat-o, iniţial, în comă. Când și-a revenit, o jumătate din chipul ei era imobilizat într-o seninătate falsă și privirea ei, altădată strălucitoare, ca și zâmbetul ei captivant, dispăruseră într-o prezenţă absentă. Juliana nu mai vedea decât cu un ochi. Iar în locul glumelor ei nelipsite se auzeau doar mormăieli neinteligibile. Însă, așa cum îi cânta în concurs: „Nu voi pleca de lângă ea atunci când are cea mai mare nevoie de mine”, Chris a rămas lângă Juliana, fiind un sprijin extraordinar pentru ea și familia ei, pe drumul anevoios și împovărător al recuperării.

Deși istoria lor a tulburat milioane de oameni, juriul emisiunii muzicale a considerat că artistul trebuie să își mai cizeleze calităţile vocale și nu l-a avansat către titlul de „idol american”. Însă piesa „What are words”, lansată chiar a doua zi după eșecul televizat, a intrat imediat în topuri, iar Chris a fost invitat să o interpreteze în ţări din toată lumea. În Norvegia, părinţii unei tinere ucise în atacul terorist de la Utøya l-au rugat să cânte piesa la înmormântarea acesteia, iar Chris a onorat dorinţa familiei, care i-a spus că tânăra asculta piesa lui pe repeat.

În tot acest timp, pe un canal YouTube, Chris și Juliana postau înregistrări cu micile ei progrese de recuperare. Juliana și-a deschis apoi un blog[2], unde a început să își descrie, destul de haotic și cu greșeli de ortografie, sentimentele. În jurul celor doi s-a format o comunitate de susţinători entuziaști ai demonstraţiei de iubire. Oamenii transmiteau sute de încurajări fervente, comentând la orice postau cei doi pe reţelele de socializare. Însă la trei ani după ce povestea lor a ajuns cunoscută la nivel mondial, bula de susţinători a explodat: Chris și Juliana au anunţat public că nu mai sunt logodnici. Vestea a căzut ca o seceră peste speranţele multora care le idolatrizau povestea. Unii dintre adoratori s-au transformat în dușmani ai lui Chris, „logodnicul care nu și-a ţinut promisiunea, care a făcut totul pentru faimă, care i-a frânt inima bietei fete doar pentru bani…” Acuzele au circulat cu aceeași certitudine ca vechile declaraţii de admiraţie.

În locul clasicei povești cu happy-end s-a scris o istorie vie a unor oameni cu slăbiciuni firești – Juliana mărturisea într-o postare pe blog că este „obsedată” de Chris, iar acesta se confesa la rândul lui că simte că acea Juliana de dinainte de accident nu mai există. Atât Juliana, cât și părinţii ei au continuat să scrie constant că, deși au rupt logodna, Chris continuă să o viziteze pe Juliana și să îi fie cel mai bun prieten. Și că toate încasările de pe urma piesei lui au ajuns într-un fond destinat acoperirii terapiei costisitoare a Julianei. De atunci însă au trecut alţi doi ani, timp în care Juliana își continuă recuperarea, iar lui Chris urmează să i se nască un copil, dintr-o nouă relaţie, cu o tânără norvegiană. Pe pagina lui de Facebook, Chris postează din când în când fotografii sau înregistrări noi cu Juliana. Totuși o parte a publicului nu l-a iertat nici până azi că nu și-a demonstrat dragostea faţă de Juliana devenind soţul ei, deși alţii s-au întrebat dacă o căsătorie ar fi fost etică în condiţiile în care leziunea cerebrală i-ar fi redus Julianei capacitatea cognitivă la cea a unui copil de 10 ani. Producătorii care se grăbiseră să anunţe un film de lung-metraj despre povestea lor nu mai dau niciun semn că filmul s-ar face în continuare.

Mediatizarea masivă a cazului a scos la iveală detalii personale care au transformat istoria de viaţă a celor doi tineri într-o lecţie deschisă despre iubire. Una care a ridicat întrebări, încă valabile, despre modul în care definim iubirea și limitele ei în interacţiunea cu celelalte valori sau idealuri ale vieţii noastre.

O nouă cultură a iubirii

Teoreticienii știinţelor sociale au semnalat, în ultimii ani, cristalizarea unei noi culturi a iubirii, care s-a confundat atât de mult cu atitudinea occidentală faţă de iubire, încât cu greu am mai putea concepe că această atitudine este nouă. Sociologul Anthony Giddens este unul dintre primii specialiști care au încercat să conștientizeze masele că dragostea romantică nu este un comportament natural al omului, ci unul dobândit cultural.[3] Ideea lui este și astăzi surprinzătoare, pentru că, deși istoric este o concepţie minoritară[4], cei mai mulţi occidentali consideră că o căsătorie nebazată pe comunicare emoţională și pe intimitate (caracteristici de natură romantică ale unei relaţii) este o uniune inferioară[5]. Mai mult, începând cu secolul al XVIII-lea, occidentalii au început să îmbrăţișeze o viziune idealizată a iubirii romantice ca fiind cea care „expandează” sensul vieţii și produce împlinire personală așa cum nimic altceva nu o poate face.[6] Romantismul este așadar mai mult decât o nuanţă melancolică a relaţiilor (împărtășirea unui apus de soare, o cină la lumina lumânărilor sau flori la aniversare). El a devenit regula primordială după care ne construim relaţiile și, din acest motiv, acuză unii, o cauză primară a incapacităţii unui segment semnificativ al generaţiilor recente de a menţine relaţii pe termen lung.

Filosoful britanic Alain de Botton rezuma că suntem cu toţii „modelaţi de naraţiunile despre iubire de care suntem înconjuraţi” și că noi toţi „iubim într-un context istoric foarte bine delimitat”.

Fără să ne ceară acordul, societatea ne bombardează cu „indicii” despre ce este dragostea autentică, despre ce merită și ce nu merită să simţim. De-a lungul istoriei, aceste indicii s-au transformat, chiar dacă astăzi avem impresia că ideile noastre derivate din curentul cultural romantic au fost cu noi dintotdeauna. Botton desfiinţează trei astfel de idei răspândite. Prima ar fi aceea că, deși îndatoririle prozaice ale vieţii nu își au locul într-un tablou romantic, în trecutul nu foarte îndepărtat al istoriei, cuplurile nu se sfiau să ia în calcul faptul că vor avea de împărţit roluri, că vor avea rufe de spălat, mâncăruri de gătit, copii de crescut, părinţi bătrâni de îngrijit. Pentru romantic, aceste aspecte naturale ale vieţii sunt mai degrabă dezavantaje care împiedică abandonul senzual în braţele iubirii apoteotice, singura care contează pentru el.

În al doilea rând, fiindcă pleacă de la premisa existenţei sufletelor-pereche, de la presupunerea că e de dorit, și minunat când se întâmplă, ca un suflet să se oglindească întru totul în altul, romanticul nu este deloc atașat de ideea de discuţie. El consideră că, prin definiţie, compatibilitatea înseamnă capacitatea de a citi sau de a intui, cel puţin, mintea celuilalt. Prin urmare comunicarea ar fi o dovadă, jignitoare, că nu îl cunoști pe celălalt sau că nu îi înţelegi sentimentele.

În al treilea rând (și mai dificil de respins ca fiind nefondată, pentru că este mult mai profundă) este presupunerea romantică potrivit căreia natura omului este inerent bună. Curentul romantismului a demolat viziunea cu privire la fragilitatea naturii umane, la vulnerabilitatea, diformitatea și chiar păcătoșenia ei. Interesant este că Botton, care face acest rezumat istoric, este ateu.[7] Cu toate acestea spune că viziunea romantică a intrat frontal în coliziune cu ceea ce consideră a fi „pesimismul” creștinismului, care susţine că omul se naște păcătos.

Soluţia pe care o întrevede Botton este rezonabilă și încadrată de alţi sociologi în curentul „iubirii utilitare”, care se raportează la sentimente în termenii calibrării, alcătuind un raport între așteptări și realitate similar celui între cerere și ofertă, de pe piaţa economică. Alţi sociologi nu văd neapărat necesară o rupere de miturile romantice, subliniind că societatea tolerează de obicei destul de bine viziuni contradictorii cu privire la lume. Însă revenind la Botton, sugestia lui este să ne recunoaștem distorsiunile sufletești și astfel să începem să ne alfabetizăm sufletește. Relaţiile sfârșesc prost, iar partenerii sunt condamnaţi să repete aceleași greșeli nu doar din pricina defectelor personale de care nu sunt conștienţi, ci și din cauză că nu au criterii solide după care să îi cunoască pe ceilalţi.

Atunci când încercăm să cunoaștem pe cineva, e nevoie să fim atenţi la acele lucruri care chiar au un cuvânt de spus în ce privește calitatea unei relaţii, scriu autorii proiectului „The Philosophers Mail” (TPM)[8]. De exemplu, care sunt atitudinile sau poziţia celuilalt faţă de autoritate, umilinţă, introspecţie, intimitate sexuală, bani, copii, îmbătrânire, fidelitate, cum își imaginează viitorul.

Toate acestea, și nenumărate alte criterii, nu ne sunt accesibile în conversaţiile obișnuite, de zi cu zi, ci e nevoie de discuţii așezate și ţintite. Dar societatea nu este dispusă să ne faciliteze accesul la un așa nivel de cunoștinţe. Ne dăm seama de asta din simpla observare a superficialităţii obiceiurilor sociale care premerg relaţiile.

De-a căsătoria

Uneori această superficialitate se dă drept profunzime. Cel mai grăitor exemplu este cultura coabitării. Tot mai mulţi tineri aleg deliberat să locuiască împreună fără să se căsătorească, sperând ca astfel să evite trauma unui eventual eșec în căsnicie. Mulţi dintre cei care coabitează presupun că această practică este ca un filtru care îi ajută să își evalueze compatibilitatea într-un cadru mai puţin împovărător emoţional și financiar decât o căsnicie, sperând ca, odată trecuţi prin testul coabitării, să fie mai puţin expuși riscului de a divorţa. Alţii coabitează ca un manifest de eliberare a căsniciei de sub presiunea economică și socială, care a motivat, tradiţional, generaţiile anterioare să intre în căsnicii care le-au condamnat la nefericire și, în final, la divorţ.

Această abordare – recentă, de doar câteva decenii – a relaţiilor pe termen lung se erijează ca o alternativă superioară la vechile obiceiuri. Noua paradigmă se prezintă ca o evoluţie care simplifică aspecte altădată copleșitoare ale căsniciei. Cu toate acestea e demonstrat statistic și sociologic că această abordare este autoînșelătoare. Studii sociologice care au urmărit evoluţia cuplurilor coabitante au observat că acestea, odată căsătorite, sunt chiar mai predispuse la divorţ decât cuplurile căsătorite care nu au recurs la coabitare înainte de nuntă. Alte studii au arătat că suntem mai incapabili decât am crede să discernem ce anume ne influenţează judecata și comportamentul în alegerea unui partener. Cei care coabitează din motive financiare nu sunt la curent cu faptul că o căsnicie nu încarcă, ci, din contră, ușurează povara economică a unui cuplu. Iar cei care își imaginează că mariajul este reţeta clasică a nefericirii în doi trebuie mai întâi să ignore una dintre cele mai verificate ipoteze ale sociologiei: aceea că a fi căsătorit se asociază cu scoruri mai mari de fericire sau satisfacţie personală decât în cazul persoanelor necăsătorite și chiar decât în cazul persoanelor care locuiesc cu un partener. (Există desigur și nuanţări ale acestor descoperiri, dintre care se poate aminti că predictori pentru fericirea în căsătorie sunt: o educaţie rezonabilă, un venit decent, un trecut familial sănătos, religiozitatea, precum și intrarea în căsătorie după 25 de ani, fără a avea un copil dinainte de căsătorie.) De aceea, în ciuda reputaţiei pe care doresc să i-o construiască promotorii ei, coabitarea nu poate fi prezentată ca „o alegere mai rezonabilă decât căsătoria”.

Cine a stins lumina?

În condiţiile în care avantajele căsniciei sunt dovedite chiar și știinţific, e greu de explicat de ce noile generaţii continuă totuși să manifeste pesimism cu privire la căsătorie. Autorul american Timothy Keller[9] crede însă că există o legătură directă între acest pesimism și idealismul despre care vorbea și Botton. Pesimismul, spune el, nu este altceva decât un efect secundar al așteptărilor de un idealism extrem cu privire la căsătorie. Doar că Keller nu dă vina pe romantism, ca Botton, ci pe ideologia împotriva căreia s-a născut romantismul: iluminismul. Cu opoziţia lui faţă de „tutelă” și cu accentul lui pus pe raţiunea eliberatoare de sub orice autoritate, iluminismul a produs un seism ale cărui reverberaţii încă se simt în cultura de azi. Iar una dintre consecinţele lui continuă să fie „privatizarea căsătoriei”.

Înainte de iluminism, în Occident erau foarte vizibile două paradigme concurente cu privire la căsătorie. Una era paradigma catolică a „sacramentului iubirii”, iar cealaltă era paradigma protestantă a „căsătoriei ca datorie faţă de binele comun”[10]. Iluminismul însă a generat o nouă paradigmă, care nu considera că valoarea unei vieţi stă în devoţiunea faţă de o anumită datorie (divină sau comunitară), ci că sensul vieţii derivă din exercitarea libertăţii individului de a alege acel tip de viaţă care îl împlinește cel mai bine. Dacă două persoane consimt asupra unui tip comun de împlinire, atunci ele pot fi căsătorite, fără a răspunde în vreun fel în faţa bisericii sau a societăţii. John Witte a numit această paradigmă „căsătoria-contract” privat Astfel, principalul prerogativ al unei căsnicii fericite nu a mai fost nici construirea unui caracter moral, nici contribuţia la comunitate prin comuniunea cu un partener, ci o cale de a ne satisface reciproc nevoile emoţionale, sexuale și spirituale.

Spre deosebire de vechile paradigme, cea nouă punea nevoile individului deasupra relaţiei în sine. Altfel spus, dacă unul dintre parteneri e nefericit în relaţie, atunci el este constrâns de idealul lui de libertate să încheie căsnicia și să își caute împlinirea în altă parte. Iar această eliberare de vechile tabuuri împotriva divorţului a avut efectul neplanificat al creșterii rigorii în căutarea unui partener potrivit – persoana perfectă pentru mine. Lucru care, pe hârtie, s-ar putea să dea bine. În realitate însă e improbabil să funcţioneze, pentru simplul fapt că persoana potrivită nu există. „Întotdeauna ne căsătorim cu persoana nepotrivită”, spunea Stanley Hauerwas, subliniind astfel că nimeni nu rămâne același, neschimbat, de-a lungul căsniciei. Keller, care îl citează pe Hauerwas într-un interviu, spunea că ceea ce garantează că partenerii vor rămâne împreună de-a lungul oricăror schimbări e promisiunea cununiei. „Îndrăgostirea este un lucru foarte frumos (…), iar reîndrăgostirea după numeroase perioade de durere se poate produce doar dacă punem jurământul căsătoriei deasupra afecţiunii”, declara și autorul evanghelic John Piper, participant la aceeași discuţie. Sentimentele noastre „acum există, acum nu mai există”, însă un legământ, o promisiune, este ceva ce rămâne, permanent, indiferent de sentimente.

Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu

Viziunea biblică, aflată la baza acestor declaraţii, contestă clar cultura occidentală, care consideră că libertatea individualistă este singura cale spre fericire. Însă ceea ce este edificator este că ea contestă și modelul tradiţional, care presupune că o persoană este un om complet doar dacă este căsătorit. În acest sens, Scriptura creștină este anacronică, fiindcă, de fapt, are o cultură proprie, aflată în contrast chiar și cu cultura vremii în care a fost scrisă.[11]

Biblia începe și se termină cu o nuntă. La începutul omenirii, Dumnezeu îi căsătorește pe Adam și pe Eva în libertatea pură a Edenului. La sfârșitul lumii, Hristos Însuși revine pentru a-Și lua mireasa (simbolul biblic al bisericii) cea liberă de păcat, în noul Eden. Nu e întâmplător că apostolul Ioan, cel care semnează cartea Apocalipsa, folosește imaginea unei cununii pentru a simboliza angajamentul neschimbător al iubirii lui Dumnezeu pentru om. „Căsătoria”, spunea Keller, „ne ajută să înţelegem Evanghelia, iar Evanghelia ne ajută să construim căsnicii fericite.” Ţinând cont de toate acestea, unui creștin îi va fi poate mai ușor să evite magnetismul romantismului extrem și pe cel al pesimismului cinic, însă el va trebui încă să se protejeze de o tendinţă care se insinuează mai ales în mentalitatea închinătorului.

Riscul luptei pentru restaurarea asemănării noastre cu Dumnezeu prin recuperarea iubirii autentice poate fi uneori, neașteptat, idolatrizarea acestei iubiri. „Idolatria «afecţiunilor familiale»”, scria C.S. Lewis, „a constituit marea eroare a literaturii secolului XIX. (…) Romancierii au opus «Lumii» nu Împărăţia Cerurilor, ci căminul.”[12] Pe nesimţite, scria autorul creștin, „adevărul că Dumnezeu este iubire poate ajunge să însemne pentru noi contrariul, că iubirea este Dumnezeu.” Paradoxal, riscul acesta este mai ales apanajul iubirilor nobile. O iubire inferioară nu ar putea pretinde un caracter divin, pentru că pretenţia ei nu ar fi plauzibilă. În schimb, o iubire „care nu se uită la preţ, angajată total, (…) o pasiune fidelă și cultivând în chip autentic sacrificiul de sine ne va vorbi cu ceea ce pare a fi vocea lui Dumnezeu”.

Mai lasă un astfel de diagnostic loc pentru vreo soluţie? Sau suntem toţi damnaţi, chiar și cei mai bine intenţionaţi dintre noi, să ne învârtim în cercul vicios al propriilor neputinţe? Departe de a fi un verdict fatal, constatarea aceasta este mai degrabă un apel la un realism radical, care recunoaște că iubirea este un miracol străin de capacităţile umane. De aceea, atunci când o trăim, ca dar de la Dumnezeu, ea este implicit o invitaţie la a-L cunoaște pe Cel suficient de bogat și de darnic ca să ne-o ofere.

Amabilitatea și generozitatea care ne leagă

Cercetările psihologului John Gottman (The Gottman Institute), deși lipsite de intenţii religioase, relevă parţial materialul spiritual din care este croit legământul capabil să facă o relaţie să dureze. Iar fibrele care îl alcătuiesc sunt de o simplitate încurajatoare: amabilitate și generozitate.

Gottman și-a început munca de expert în stabilitatea căsniciilor în 1986. De atunci a intervievat mii de cupluri și și-a putut esenţializa observaţiile la câteva principii. Mai întâi, cuplurile care durează sunt cele care au reușit să menţină vie între parteneri o cultură a iubirii și intimităţii. Un climat de siguranţă prin care își creează unul altuia un spaţiu de confort, în care își pot exprima gândurile și sentimentele cu încrederea că acestea vor fi preţuite și protejate. În schimb, cuplurile care s-au destrămat pe parcursul studiului lui (pe 6 ani) își trădau disfuncţionalităţile chiar și prin indicii fiziologice, măsurate cu ajutorul unor electrozi plasaţi pe corp. În cuplurile disfuncţionale, fiziologia partenerilor denota o stare continuă de stres, ca și cum cei doi erau în permanentă alertă sau în permanentă ofensivă/defensivă. Tensiune ridicată, puls galopant, transpiraţie abundentă. Întregul disconfort fizic se traducea în agresivitate faţă de partener și trezea reacţii similare în celălalt. În schimb, partenerii satisfăcuţi de relaţie prezentau foarte puţine semne de agitaţie fiziologică.

Interesat să vadă prin ce se diferenţiau partenerii satisfăcuţi de relaţie de ceilalţi, nesatisfăcuţi, Gottman a observat o trăsătură comună la care cele două tipuri de cupluri răspundeau diferit. Într-un studiu care a presupus observarea subiecţilor pe parcursul unei zile întregi, Gottman a putut nota că toţi partenerii au lansat către jumătatea lor ceea ce psihologul a numit „oferte supuse atenţiei”. Un soţ pasionat de ornitologie s-ar putea, de pildă, să îi semnaleze soţiei lui prezenţa unei păsări deosebite. Psihologul traduce gestul ca pe o solicitare de interes sau sprijin din partea partenerului. Soţia are acum două posibilităţi: fie să răspundă cu amabilitate, sprijinind interesul soţului, fie să îl ignore sau poate chiar să îi diminueze verbal importanţa. Gottman a constatat că acele cupluri în care „ofertele supuse atenţiei” sunt tratate curtenitor sunt cupluri în care partenerii simt că interesele lor, chiar și cele minore, au valoare în ochii celuilalt. Ba chiar mai mult, psihologul a observat că acestea sunt cuplurile echipate pentru o relaţie pe termen lung.

Naturaleţea soluţiei pe care o propune Gottman stă în viziunea lui privind amabilitatea. Psihologul spune că aceasta nu este ca un talent sau ca o resursă dată, ci mai degrabă ca un mușchi care are nevoie să fie exersat. Adică amabilitatea este atitudinea care se creionează din numeroase gesturi mici și necostisitoare.

Oricât de diferită ar fi această atitudine de romantismul abisal și absolut, adevărul este că doar prima s-a dovedit a fi, în mod autentic, un balsam pentru relaţii. Așa că, deși gesturile mici nu contează la Hollywood, la sfârșitul zilei, știm că ele sunt cele care ne fac viaţa să fie viaţă, nu film. Cine ar vrea să trăiască un film?

Footnotes
[1]„Concurs muzical televizat, din Statele Unite.”
[2]„Forjuliana.org (actualmente închis).”
[3]Anthony Giddens, Sociologia, All, București, 2010.
[4]John Boswell, Same-sex Unions in Premodern Europe, Villard Books, 1994.
[5]„Anthony Giddens, op.cit., p. 201.”
[6]Janice Radway, „Women Read the Romance: The Interaction of Text and Context”, Journal of Feminist Studies, vol. 9, nr. 1, 1983.
[7]„Ba chiar a fost poreclit de internauţi «ateul blând», fiindcă, în comparaţie cu militantul Richard Dawkins, Botton trebuia inclus în altă specie cu totul.”
[8]„Susţinut de Alain de Botton și colegii săi de la fundaţia The School of Life, thephilosophersmail.com”.
[9]Timothy Keller, The Meaning of Marriage, Penguin Group, 2011.
[10]John Wiite, From sacrament to contract. Marriage, Religion, and Law in the Western Tradition (Family, Religion, and Culture), WJK, 1997.
[11]Timothy Keller, The Meaning of Marriage, Penguin Group, 2011.
[12]C.S. Lewis, The Four Loves, Mariner Books, 1971.

Note

Boswell, John, Same-sex Unions in Premodern Europe, Villard Books, 1994.
Giddens, Anthony , Sociologia, All, București, 2010.
Keller, Timothy, The Meaning of Marriage, Penguin Group, 2011.
Keller, Timothy, The Meaning of Marriage, Penguin Group, 2011.
Lewis, C.S. , The Four Loves, Mariner Books, 1971.
Radway, Janice, „Women Read the Romance: The Interaction of Text and Context”, Journal of Feminist Studies, vol. 9, nr. 1, 1983.
Wiite, John, From sacrament to contract. Marriage, Religion, and Law in the Western Tradition (Family, Religion, and Culture), WJK, 1997.
„Concurs muzical televizat, din Statele Unite.”
„Forjuliana.org (actualmente închis).”
„Anthony Giddens, op.cit., p. 201.”
„Ba chiar a fost poreclit de internauţi «ateul blând», fiindcă, în comparaţie cu militantul Richard Dawkins, Botton trebuia inclus în altă specie cu totul.”
„Susţinut de Alain de Botton și colegii săi de la fundaţia The School of Life, thephilosophersmail.com”.