Venirea pe lume a unui copil aduce bucurie și împlinire, dar și o dinamică aparte în cadrul familiei, o nouă realitate ce plasează cuplul în postura asumării unor sarcini și responsabilităţi necunoscute până atunci. Tranziţia către viaţa în trei reprezintă o etapă care provoacă rutina zilnică, solicitând integral atenţia și implicarea părinţilor.
Odată cu lărgirea familiei, se extind și rolurile în cuplu, iar priorităţile se schimbă semnificativ. Sub imperiul nevoii de a-i construi celui mic mediul fizic și afectiv propice dezvoltării, totul capătă o dimensiune mai vastă. Timpul liber și cel destinat pentru odihnă, intimitatea, resursele financiare, organizarea casei, interacţiunile cu cei din jur, relaţia cu locul de muncă, răbdarea, tonusul și eforturile părinţilor – orice aspect major sau mai puţin important al vieţii ajunge să fie subordonat obiectivului de a-i oferi nou-născutului cel mai bun tratament posibil.
Experienţa multora arată că bucuria asociată evenimentului poate fi însoţită de un nivel crescut al stresului, resimţit în urma nevoii de a face faţă, într-un ritm rapid și eficient, tuturor schimbărilor impuse de prezenţa bebelușului în căminul familial proaspăt format.
Confruntaţi direct cu rolul de „mamă” și „tată”, chiar și cei mai pregătiţi părinţi se pot simţi copleșiţi de amploarea situaţiei, căci experienţa propriu-zisă nu se compară cu teoria anterior învăţată. În acest context, este necesar ca partenerii să se susţină reciproc pentru a gestiona cât mai bine trecerea la stadiul de părinţi cu acte în regulă, pentru a menţine echilibrul în familie, dar și pentru a-și asigura armonia cuplului pe termen lung.
Apariţia primului copil și satisfacţia conjugală
Referitor la acest din urmă aspect, multiple studii evidenţiază faptul că apariţia primului copil presupune o serie de schimbări profunde, ce duc la scăderea satisfacţiei maritale, afectând astfel stabilitatea și rezistenţa relaţiei de cuplu.
Potrivit unui studiu din 2021, citat de BBC, satisfacţia în cuplu descrește în primii 10 ani de relaţie, fie că partenerii au sau nu copii. Cu toate acestea, părinţii sunt primii vizaţi atunci când vine vorba de diminuarea satisfacţiei conjugale, tradusă ca nemulţumire faţă de experienţele și exigenţele vieţii în doi. După cum relevă cifrele, mamele întâmpină în mod special dificultăţi: doar 38% dintre soţiile cu copii se declară mulţumite în cuplu, în vreme ce femeile căsătorite, dar fără copii, raportează un nivel înalt de satisfacţie, în proporţie de 62%.
Părinţii sunt primii vizaţi atunci când vine vorba de diminuarea satisfacţiei conjugale, tradusă ca nemulţumire faţă de experienţele și exigenţele vieţii în doi.
Un studiu longitudinal, bazat pe date culese de la 218 cupluri aflate în timpul primilor opt ani de căsnicie, arată că atât mamele, cât și taţii indică o deteriorare a relaţiei după apariţia primului copil, aceasta menţinându-se pe întreg parcursul cercetării. Comparativ cu mamele, care cunosc un declin accelerat al satisfacţiei, taţii reclamă nemulţumiri după primele șase luni de la naștere sau chiar mai târziu.
În plus, se distinge ideea că, spre deosebire de bărbaţi, femeile dau dovadă de un management al conflictului deficitar și au tendinţa de a exacerba intensitatea problemelor apărute, semn că reacţionează cu o mai mare sensibilitate la ceea ce consideră a fi neconform în familie.
Tranziţia către viaţa în trei
Nemulţumirile partenerilor sunt, de regulă, însoţite de conflicte și stres, de reducerea timpului petrecut împreună sau de slăbirea interacţiunilor sociale. Indiferent însă de efectele colaterale, concluzia este aceeași: calitatea relaţiei dintre soţi depinde de felul în care cei doi reușesc să se implice în amplul proces de acomodare,care începe când femeia rămâne însărcinată și continuă până la vârsta de 2-3 ani a copilului.
De menţionat este faptul că viaţa parentală, cu provocările ei trăite la maximum, poate ridica probleme nu doar în căsniciile care „scârţâie”, ci și în cazul perechilor bine sudate. În ambele situaţii, relaţia de cuplu reușește o traiectorie pozitivă dacă partenerii deprind moduri constructive de a face faţă stresului, dar funcţionează în regim de avarie atunci când procesele de adaptare lasă de dorit.
Viaţa parentală poate ridica probleme nu doar în căsniciile care „scârţâie”, ci și în cazul perechilor bine sudate.
Pentru a înţelege și explica mecanismele de adaptare ale părinţilor la mulţimea factorilor postpartum ce stabilesc noile coordonate din cuplu, unii specialiști folosesc modelul teoretic Vulnerabilitate-Stres-Adaptare (VSA).
Conform cadrului conceptual dezvoltat de Karney & Bradbury (1995), toate cele trei componente ale procesului (vulnerabilitate, stres, adaptare) sunt în strânsă legătură; incorect gestionate, vulnerabilităţile slăbesc capacitatea noilor părinţi de adaptare la evenimentul stresant, cauzat de situaţia de noutate, precum și de factori ca: privarea de somn, epuizarea fizică, iritabilitatea, anxietatea financiară ori depresia postnatală.
Vulnerabilităţile pot include:
- tiparele defectuoase de relaţionare preluate din familia de origine – odată reproduse în sânul propriei familii, acestea sporesc riscul menţinerii unei stări permanente de stres și tensiune;
- coabitarea premaritală – categoria partenerilor ce locuiesc împreună înainte de căsătorie creează premisele apariţiei unor greutăţi conjugale într-o măsură mai mare decât a celor ce amână convieţuirea pentru o dată ulterioară încheierii mariajului;
- religiozitatea – mamele religioase tind să se bucure de o satisfacţie conjugală superioară celei resimţite de către mamele care nu împărtășesc o credinţă religioasă etc.
Manifestate în cadrul unor situaţii generatoare de stres (sarcină neplanificată, venituri modeste, probleme de sănătate), vulnerabilităţile pot înclina balanţa într-o direcţie nefavorabilă cuplului, determinând escaladarea conflictelor. Salvatoare, în aceste împrejurări, se dovedesc a fi unele „instrumente” importante ca: stilul de comunicare asertiv al soţilor, disponibilitatea de a-și asuma angajamente de durată, încrederea în partenerul de viaţă, conștientizarea nevoii de a petrece timp împreună, accesarea intimităţii etc.
Fericiţi pentru totdeauna
Potrivit psihoterapeutului Oana Nicolau, în procesul de adaptare părinţii „trebuie să exerseze în paralel și rolurile de parteneri de cuplu, pentru a echilibra situaţia. (…) Hrănind viaţa de cuplu cu intimitate și timp de calitate (…), părinţii hrănesc, indirect și pe termen lung, o viaţă psihică autonomă a copilului.”
Studiile arată că un mariaj reușit potenţează dezvoltarea timpurie a copilului, dar și performanţele psihologice, sociale și academice de mai târziu.
„Toţi copiii au nevoie de părinţi prezenţi, toţi copiii rezonează la starea psihică a cuplului parental, a mamei în special, deci pentru toţi copiii starea psihică bună a părinţilor este o premisă bună. Pe termen lung, pe măsură ce copilul crește, el are o nevoie crescândă de autonomie și devine din ce în ce mai important modelul părinţilor care au viaţa lor, independentă de a lui”, completează psihoterapeutul.
O stare psihică bună a părinţilor nu este doar o utopie, ci o posibilitate reală.
După cum sugerează cercetările derulate de soţii John și Julie Gottman, insatisfacţia maritală se regăsește în viaţa a două treimi dintre perechile studiate. Cu ce se diferenţiază restul subiecţilor care se declară fericiţi în cuplu, chiar și după apariţia unui copil?
Oricât de tehnic ar suna, unul dintre factorii care duc spre succes pare a fi lucrul în echipă. Soţii care au învăţat să parcurgă împreună tranziţia către etapa deschisă înaintea lor, care au fost receptivi în egală măsură la nevoile nou-născutului, care și-au dezvoltat un puternic simţ al parteneriatului, abordând neînţelegerile cu calm și raţiune, s-au dovedit capabili să se bucure de schimbările apărute odată cu creșterea familiei lor.
Funcţionarea ca un întreg presupune, totodată, interes pentru nevoile tovarășului de viaţă, manifestat inclusiv în momentele de descurajare sau oboseală extremă, prin exprimarea gesturilor tandre și de apreciere faţă de persoana de-alături. Acest deziderat înseamnă alocarea unui răgaz pentru cuplu, comunicare deschisă, conectare la nivel emoţional și stabilirea unor așteptări rezonabile, care să nu idealizeze în vreun fel postura de proaspăt părinte.
Astfel, practicarea intimităţii emoţionale, validarea sentimentelor celuilalt, aplicarea unor tehnici constructive de rezolvare a blocajelor inerente vieţii de familie și tratarea cu blândeţe a conflictelor formează o reţetă suficient de bună cât să inspire părinţii neexperimentaţi.
Fericirea în cuplu nu vine de la sine, nici înainte și nici după apariţia primului copil, ci reprezintă un univers delicat, construit prin efortul și voinţa ambelor părţi.
La fel de importantă este și evitarea situaţiei în care tatăl se simte îndepărtat de soţia ce își îndreaptă atenţia aproape exclusiv asupra celui mic, rezervându-i soţului un rol periferic în îngrijirea bebelușului sau chiar privându-l de asumarea responsabilităţilor parentale. În consecinţă, tatăl se înstrăinează, iar căsnicia devine treptat o entitate fragilă, predispusă la disoluţie.
În acest peisaj complex, viu colorat și mereu schimbător, este evident faptul că fericirea în cuplu nu vine de la sine, nici înainte și nici după apariţia primului copil, ci reprezintă un univers delicat, construit prin efortul și voinţa ambelor părţi. Iar supravieţuirea lui depinde de fiecare în parte, de gândurile, intenţiile și faptele pe care le cultivă atât soţul, cât și soţia, în încercarea de a-și întări propria familie, sub toate aspectele ei.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
