În secolul al XIII-lea, regele Siciliei, Frederic al II-lea, a efectuat un experiment diabolic, menit să descopere ce limbă vor vorbi copiii cărora nu li s-a vorbit niciodată. De fapt, înainte de a derula experimentul, regele credea că, în mod evident, va fi vorba de ebraică, greacă, latină sau arabă.
Frederic al II-lea a poruncit ca mai mulţi copii să fie luaţi de lângă mamele lor imediat după naștere, aceștia urmând să fie îngrijiţi de infirmiere cărora li s-a interzis să spună vreun cuvânt în auzul copiilor. Mai mult decât atât, îngrijitoarele nu au avut voie să atingă bebelușii. Spre consternarea regelui, experimentul a durat destul de puţin, dar nu s-a încheiat înainte să fi dezvăluit ceva semnificativ cu privire la natura umană. După cum ai ghicit probabil, bebelușii nu au vorbit nicio limbă, pentru că au murit. În anul 1248, un istoric italian pe nume Salimbene de Adam nota despre sărmanii copii: „Nu puteau trăi fără mângâiere.” Bebelușii au murit literalmente din cauză că nu au fost atinși.
Noi, oamenii, prosperăm în prezenţa iubirii și ne stingem treptat fără ea.
Acest lucru este cu adevărat uimitor. Medicina modernă numește acest fenomen „falimentul creșterii” („failure to thrive”). Dintr-un anumit motiv, noi, oamenii, prosperăm în prezenţa iubirii și ne stingem treptat fără ea. Implicaţiile acestui adevăr sunt cu adevărat uriașe. În bestsellerul Dragoste și supravieţuire, medicul Dean Ornish prezintă un șir de studii care arată că dragostea reprezintă un factor esenţial pentru sănătatea noastră mintală, emoţională, dar și fizică.
„Tot ceea ce generează un sentiment de izolare duce de multe ori la îmbolnăvire şi suferinţă; tot ceea ce generează un sentiment de dragoste şi intimitate, conectare şi comunitate are virtuţi tămăduitoare”, scrie Ornish.
Știinţa modernă a adus argumente convingătoare că fiinţele umane sunt pur și simplu concepute pentru dragoste. Suntem construiţi într-un mod uimitor, ca și cum ADN-ul nostru ar conţine acest mesaj: „Trebuie să iubești și să fii iubit pentru a supravieţui.” Dar această nevoie umană îl contrariază pe dr. Ornish (și de fapt toată știinţa modernă) într-o privinţă majoră. Medicul subliniază că există dovezi știinţifice solide în favoarea ideii că iubirea și intimitatea joacă un rol determinant în supravieţuirea și bunăstarea noastră, dar motivul pentru care lucrurile stau așa rămâne, în mare parte, ascuns.
„Tot ceea ce generează un sentiment de dragoste şi intimitate, conectare şi comunitate, are virtuţi tămăduitoare.”
În încercarea de a dezlega acest mister, dr. Ornish s-a adresat mai multor oameni de știinţă. Întrebarea lui viza motivul pentru care fiinţele umane sunt atât de dependente de dragoste. Răspunsurile primite au fost ușor de rezumat – nu se cunoaște cauza acestei nevoi de bază. Dr. Ornish conchide că nu există explicaţii satisfăcătoare pentru rolul jucat de dragoste și intimitate în existenţa umană.
Așadar, cercetătorii sunt nedumeriţi de faptul că iubirea există, iar noi avem nevoie de ea. Dar ce se află la originea acestei nedumeriri? Este vorba de faptul că dragostea creează o ruptură (mai exact, o contradicţie) în șirul raţionamentelor pe care se bazează viziunea evoluţionistă asupra lumii. Problema multor oameni de știinţă este aceea că încearcă să înţeleagă nevoia umană de iubire apelând la o paradigmă care nu recunoaște existenţa iubirii. Deoarece evoluţia darwiniană pornește de la premisa supravieţuirii celui mai adaptat, rezultă că autoconservarea reprezintă legea cea mai înaltă și principalul factor al supravieţuirii. În schimb, iubirea înseamnă, în esenţa ei, dăruire de sine mai degrabă decât autoconservare și, prin urmare, nu are sens în contextul evoluţionist.
O dorinţă aprigă de a iubi și de a fi iubit stăpânește inima fiecărui om.
Dacă evoluţia reprezintă adevărul despre originea omului, atunci fiinţa umană e numai un animal, iar dragostea nu există. Totuși iată-ne aici, creaturi care prosperă datorită iubirii și care sunt complet dependente de ea. O dorinţă aprigă de a iubi și de a fi iubit stăpânește inima fiecărui om. Încercăm să o explicăm fără niciun reper care să se afle în afara noastră și căutăm să o satisfacem cu lucruri materiale, dar ea persistă – mai vie decât orice ne-ar putea oferi această lume, mai puternică decât orice tentativă de a ne împotrivi, concentrată pe ceva mai măreţ decât noi înșine.
Nu ne putem abţine să nu întrebăm: Ce reprezintă acest „mai mult” după care tânjim cu disperare? Biblia răspunde întrebării noastre prin două declaraţii simple: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” (Geneza 1:27) și „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16).
Ty Gibson are doi copii, este autor de bestseller și codirector al organizaţiei Light Bearers. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
