Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru fotografiile de familie, mai ales pentru cele vechi, care îţi îngăduie să te plimbi nestingherit prin ciornele unor timpuri și vieţi prea puţin cunoscute, totuși nu atât de străine.

O seară lină de iarnă ne găsea pe mine și pe băieţelul surorii mele, aflate într-o fulgurantă vacanţă în România, frunzărind fotografii mai vechi, în timp ce încercam să-i deslușesc încrengături de rudenie cu oameni pe care nu-i știe. Între mine și Levi stau generos vreo 3 decenii, așa că sunt hăţișuri de istorii și de amintiri pe care n-o să le știe niciodată, dacă noi nu i le povestim. Printre povești și imagini am ajuns la o fotografie roasă de vreme, din care ne privea o femeie frumoasă, cu ochi pătruzători pe care nu i-am văzut niciodată, dar pe care-i știu așa de bine. Povestea femeii din fotografie era prea tristă ca s-o așezi pe umerii cruzi de copil. Tot ce-aș fi putut să-i spun era că femeia aceea, mama soţului meu, nu mai e de multă vreme, iar noi suntem deja mult mai „în vârstă” decât a fost ea vreodată. Mă așteptam la multe întrebări pe care mintea unui copil de 5 ani poate să le croiască, dar absolut deloc la cea care a ţâșnit în faţa fotografiei îngălbenite de vreme: „Era o femeie bună?”.  N-aș fi crezut că gândul lui copilăresc sortează oamenii după criteriul bunătăţii, așa cum nu mi-am dat seama că și eu gândesc în aceleași tipare simple.

Săptămâni mai târziu sortam un teanc de fotografii cu ultima soră în viaţă a bunicii mele. Între noi două se aștern peste 4 decenii și o desagă de povești despre familia noastră pe care nu le știu și care vor dispărea odată cu ea. Seara a trecut desferecând povești uitate, care supravieţuiseră personajelor, așa cum vor supravieţui și povestitorului. Ea povestea, eu ascultam și uneori întrebam. Abia la final am înţeles că și eu folosisem, în alte sau în aceleași cuvinte, întrebarea lui Levi: „Era un om bun?”. Întrebarea și răspunsul se întâlneau pentru o clipă, suspendate deasupra celor care nu mai erau. Și-apoi, rezumând în câteva cuvinte o viaţă de om, amintirea formula un verdict ce dilua totul în creuzetul unei singure virtuţi.

Oamenii se nasc, trăiesc și pleacă – uneori atât de abrupt, că nu mai rămâne răgaz pentru o îmbrăţișare de rămas bun. Amintirile despre ei dăinuie, apoi se rarefiază – ca detaliile unei materii învăţate conștiincios, care încep să se înceţoșeze după primul examen și se tot șterg odată cu anii. Ceea ce rămâne însă din viaţa unui om și care poate fi spus fără vreun efort chinuitor al memoriei se poate dilua într-o propoziţie scurtă: era un om bun. Sau poate nu.

O nevoie în formă de bunătate

Societatea noastră și-a pierdut deprinderea bunătăţii, scrie Julia Unwin, de la organizaţia britanică Joseph Rowntree Foundation. Ne e tot mai greu să întindem o mână de ajutor celorlalţi și suntem rezervaţi din cauză că nu știm cum va fi receptat gestul nostru, dar și pentru că ne-am obișnuit să nu ne mai implicăm decât pentru cei apropiaţi nouă.

Din diferite motive, noţiunea de bunătate a devenit tot mai desuetă în societatea modernă, deși nu ne simţim cu totul confortabil într-o astfel de societate, subliniază Unwin, vorbind despre o recesiune socială severă, cu efecte mai grave decât ale crizei economice.

Activitatea fundaţiei la care lucrează arată că există o foame după bunătate a societăţii, dar și dorinţa de a recrea lumea pe coordonate mai ospitaliere: „o lume în care străinul este bine primit, cei slabi sunt sprijiniţi și cei deposedaţi sunt împuterniciţi”, concluzionează Unwin.

Lipsa de bunătate a ajuns să nu ne mai frapeze – mai curând găsim surprinzătoare micile acte de bunătate cotidiene cu care ne intersectăm, notează și jurnalista Kendall Wood.

E evident că am plonjat într-o societate „nepoliticoasă și crudă” – susţine Wood –, care a ajuns astfel din incapacitatea noastră de a ne așeza în pantofii celuilalt și de a realiza cât de puternic e impactul cuvintelor și gesturilor noastre.

„Fără bunătate, nimic nu are sens”, afirmă medicul Brian Goldman, autorul cărţii Puterea bunătăţii: De ce empatia este esenţială în fiecare zi a vieţii.

Când nu ne purtăm cu amabilitate, corpul nostru răspunde în mod negativ, arată Goldman: se înregistrează un ritm cardiac și o tensiune arterială crescute, se vor elibera mai mulţi hormoni de stres. Același lucru li se întâmplă și pacienţilor care nu sunt trataţi cu bunătate de personalul medical și care, pe deasupra, vor coopera mai puţin cu medicul în respectarea planului de tratament. În cuvintele medicului, „lipsa bunătăţii este ca o moarte provocată de mii de tăieturi”.

Preocuparea lui Brian Goldman pentru studierea bunătăţii a pornit cu un incident care l-a făcut să se îndoiască de faptul că a fost, dincolo de profesionalismul său, un medic care a emanat bunătate în relaţia cu pacienţii pe care i-a tratat timp de 3 decenii.

Goldman credea că este foarte grijuliu cu pacienţii săi, cel puţin până când a intrat în conflict cu familia unei paciente aflate în stadiul final al unei boli neurovegetative. Din punct de vedere medical, ea nu ar fi trebuit internată, dar familia își secătuise toate resursele fizice și emoţionale în îngrijirea ei și ar fi dorit să o predea în grija medicilor. În cele din urmă, medicul a internat-o, iritat de insistenţa familiei.

Câteva luni mai târziu, după moartea femeii, soţul ei a dorit să-l întâlnească din nou pe medic, pentru a-i spune că, deși a făcut lucrurile în mod corect, nu a tratat pacienta și pe familia ei cu bunătate. Acest lucru l-a atins pe Goldman, pentru că, așa cum spune el, dacă ești acuzat de incompetenţă de către un pacient, sunt șanse mari ca el să greșească. Dar atunci când ţi se spune că nu te-ai purtat ca un om bun, acuzaţia doare, pentru că, la urma urmei, oricine poate recunoaște bunătatea sau lipsa ei.

Goldman a pornit în căutarea bunătăţii, în interiorul și în afara lui, călătorind doi ani, din Japonia în Canada, intervievând specialiști, consultând studii de specialitate și supunându-se la teste psihologice pentru a-și evalua gradul de bunătate. Goldman ajunge la concluzia că bunătatea este mai necesară decât oricând – inclusiv în sistemul de sănătate, pe care îl consideră bolnav, câtă vreme nu oferă spaţiu și pentru starea de spirit a pacientului, nu doar pentru simptomele pur medicale.

Goldman mărturisește că, în căutările lui, studiile au contat mai puţin, dar istoriile oamenilor care s-au remarcat prin bunătate l-au fascinat. „Știam că, dacă aș vrea să devin o persoană mai bună, trebuia să învăţ de la exemplele altor oameni care sunt buni, aflându-le povestea”.

Cum arată bunătatea în haine de lucru

Întrebat despre persoanele care l-au impresionat în mod deosebit în demersul său de studiere a resorturilor bunătăţii, dr. Goldman a amintit-o pe Naomi Feil, fondatoarea Validation Training Institute.

Feil este un asistent social care a conceput terapia de validare între anii 1963 și 1980. Terapia reprezintă o modalitate de abordare a adulţilor în vârstă afectaţi de Alzhaimer sau de demenţă, care îi ajută să-și gestioneze mai bine comportamentele prin identificarea și abordarea empatică a emoţiilor din spatele comportamentelor derutante pe care le au pe parcursul bolii.

Goldman povestește că a auzit pentru prima dată de la Naomi Feil că oamenii aflaţi în stadiul final de demenţă sunt agitaţi și repetă ceea ce spun (și) pentru că simt lucruri pe care nu știu să le exprime și că ei se pot elibera de aceste sentimente dacă persoanele din jur le ajută să și le valideze. Medicul mărturisește că din acel moment i-a iubit pe oamenii care suferă de demenţă – inclusiv pe socrul său – pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce își mai amintesc sau nu.

De fapt, așa arată bunătatea în haine de lucru – restaurând, apreciind, ridicând și încurajând chiar și „trestia frântă”; nu atât pentru că destinatarul gesturilor sale e merituos, ci pentru că are nevoie de ele.

Iar dacă e adevărat că testul de turnesol al bunătăţii este faptul că se apleacă spre aceia care nu pot răsplăti vreodată binefacerea primită, atunci câmpul ei de lucru este unul cât se poate de vast.

Unul dintre cei care ar fi meritat să fie amintiţi într-o carte care colecţionează gesturi de bunătate este și timișoreanul Alex Bobeș, care știe deja câtă speranţă poate semăna un taxi care traversează Bucureștiul pentru a transporta bolnavii singuri și neputincioși la spital sau pentru a-i aduce acasă.

Alex Bobeș este IT-ist, are o familie și un copil de 1 an, dar și dorinţa de a-i ajuta pe cei respinși de semeni, pentru că sunt prea bolnavi, prea bătrâni, prea săraci.

„Au fost cazuri când nici nu le-a venit să creadă că există ceva de genul ăsta, pentru că la noi există concepţia asta că nimic nu e gratis. Mai ales când vine vorba de taxi. Totul se plătește, într-un mod sau altul. Nu, Taxi Gratis chiar e gratis”, povestește tânărul.

A început proiectul împreună cu un prieten, în 2013, și a rămas singurul care încă mai investește bani, timp și energie în cei care au devenit invizibili pentru societate. Oamenii cu probleme grave de sănătate, dar și financiare, sunt unul dintre motivele pentru care nu vrea să plece din ţară: „M-am gândit că, dacă plec și eu, oamenii din București vor rămâne din nou fără nicio soluţie. Vor rămâne singuri.”

Alex Bobeș are un vis – să aibă alături o mână de oameni care să pună umărul la proiectul pe care îl derulează de unul singur. Chiar dacă aceasta ar însemna o promisiune de a transporta un om în nevoie o dată pe lună.

Iar cât de valoros este efortul tânărului trebuie să fi știut nu doar cei care au ajuns la spital pe bancheta din spatele mașinii lui, ci și aceia care au sunat zadarnic la Taxi Gratis în cele două săptămâni în care mașina a luat drumul unui service auto, pentru reparaţii mai serioase.

Restanţieri la bunătate

În opinia taximetristului care împarte bunătate, binele e ușor de făcut, ajunge doar să vrei a-l face. Pe teren însă, realitatea pare a fi mai puţin roz decât ghemul de intenţii de bine căruia îi pierdem deseori firul.

Specialistul în neurologie cognitivă Christian Barret inventariază într-un articol veștile rele despre natura umană pe care le aduce psihologia.

O primă tendinţă deloc onorabilă este aceea de a privi minorităţile și persoanele vulnerabile ca fiind mai puţin umane. Cercetătoarele Lasana Harris și Susan Fiske au efectuat un studiu legat de dezumanizarea persoanelor din categorii sociale defavorizate, scanând creierul a 10 studenţi de la Universitatea Princeton.

În timp ce imaginile sportivilor sau ale oamenilor de afaceri au declanșat activitatea în cortexul median prefrontal, o regiune a creierului asociată cu gândurile despre oameni, fotografiile persoanelor fără adăpost sau dependente de droguri au determinat activitate doar în acele zone ale creierului legate de producerea dezgustului.

Un al doilea studiu a confirmat rezultatele primului, arătând că imaginile persoanelor defavorizate, aidoma imaginii diferitelor obiecte, nu au declanșat niciun fel de activitate în cortexul median prefrontal.

„Dacă ar fi replicate și extinse, aceste dovezi ar putea să ajute la explicarea abilităţii omului de a comite atrocităţi (…) asupra persoanelor care sunt dezumanizate”, au concluzionat cercetătoarii.

Alte studii au arătat că tinerii le atribuie vârstnicilor caracteristici care denotă o umanitate ceva mai rarefiată, bărbaţii și femeile au tendinţa de a dezumaniza femeile în stare de ebrietate (procesul nu se aplică însă și bărbaţilor în aceeași stare).

Nu doar că îi privim pe semenii diferiţi de noi printr-o lentilă care îi micșorează, dar tindem să fim vanitoși și prea încrezători în noi înșine, notează Barret. Tendinţa umană de supraestimare a propriilor capacităţi a fost numită Efectul Lake Wobegon, nume dat de prezentatorul de televiziune David Myers, după orașul fictiv creat de scriitorul Garrison Keillor, unde „toate femeile sunt puternice, toţi bărbaţii arată bine și toţi copiii sunt peste medie”.

Un studiu realizat în Minnesota de psihologul Jessica Salvatore a arătat că majoritatea respondenţilor credeau că deţin abilităţi de a șofa care îi plasează peste medie. Astfel, 77,4% dintre respondenţi credeau că sunt șoferi mai pricepuţi decât media, 74,9% credeau că sunt peste medie în ce privește atenţia dovedită la volan, iar 65,8% erau convinși că parchează mai bine decât un șofer mediu.

Cea mai pronunţată magnitudine a supraestimării are însă loc în domeniul moralităţii – credem că suntem mai drepţi și mai virtuoși decât media și, desigur, decât suntem de fapt, după cum arată un studiu relativ recent al cercetătorilor de la Universitatea din Londra. Autorii trec în revistă mai multe studii care indică faptul că subiecţii cred că deţin mai multă onestitate sau credibilitate decât orice alte caracteristici (inclusiv inteligenţă, modestie, prietenie, determinare sau independenţă) sau că, deși trăsăturile independente de moralitate vor varia de-a lungul vieţii, cele morale vor fi întotdeauna prezente.

Resuscitându-l pe bunul samaritean

În romane, scenariul clasic prezintă binele triumfând asupra răului, iar altruismul, asupra egoismului și ipocriziei, notează psihologul Serge Moscovici.

În realitate, lucrurile curg însă destul de diferit. Șoferi care nu se opresc să dea primul ajutor celui pe care l-au accidentat, vecini care ascultă impasibili ţipetele din apartamentul vecin, trecători care ignoră un bătrân prăbușit la pământ.

Psihologul Daniel Batson, care a regizat situaţia descrisă de parabola samariteanului milos, punea pe seama grabei și a lipsei de timp indiferenţa faţă de soarta unui semen aflat în nevoie. Batson a invitat la o conferinţă despre bunul samaritean studenţi de la Seminarul Teologic Princeton. O parte dintre studenţi știau că va mai dura ceva timp până la începerea conferinţei, în timp ce alţii au fost avertizaţi să se grăbească, pentru că deja sunt în întârziere. În drumul spre sala de conferinţe, toţi studenţii au întâlnit un om prăbușit în faţa unei clădiri. Două treimi dintre studenţii care nu erau presaţi de timp și 10% dintre cei care credeau că sunt în întârziere s-au oprit să-l ajute.

Indiferent de motivele care au stat la baza comportamentului lor, de la inconștienţă la urgenţă, „propovăduitorii modelului bunului samaritean s-au dovedit un model al răului”, punctează Moscovici. Psihologul face distincţia dintre o persoană altruistă și un comportament altruist: doar 10% dintre seminariștii care s-au oprit să ajute un semen în nevoie au fost buni samariteni, pentru că parabola vorbește despre binele făcut cu sacrificiu și nu despre cel înfăptuit în circumstanţe favorabile.

Se poate să faci bine, mergând pe firul acestei argumentaţii, fără a fi neapărat un om bun.

Vorbind despre etică în afaceri, profesorul Jim Heskett inventariază o serie de afirmaţii și de percepţii ale cititorilor săi asupra a „ceea ce este bine”, numitorul comun al acestora fiind că etica diferă de la un mediu la altul, probându-și astfel elasticitatea.

Un cititor avertiza însă că cel mai nobil comportament pe care un lider îl poate aștepta este în strânsă legătură cu cel mai puţin demn comportament pe care acesta îl trădează.

Sunt oamenii într-adevăr buni când își ajută vecinii bolnavi să ajungă la spital, dar își bruschează și umilesc partenerii de viaţă? Sunt ei buni când donează pentru o cauză nobilă, dar se prefac a munci în orele în care nu-i verifică nimeni?

Pe de o parte, sunt adepţii moralei flexibile. „Nu există niciun principiu despre care să poţi spune că nu ar trebui încălcat niciodată”, susţine David Pizarro, profesor la Universitatea Cornell, argumentând că trăim într-o lume complicată, cu o doză consistentă de gri.

Pe de alta, sunt cei care cred că albul e alb, dar se abat și prin zone de umbră, oferind moralităţii câte un moment de destindere controlată.

Și oamenii buni trișează, afirmă psihologul Daniel Effron, care predă la London Business School. Doar că au grijă ca să le rămână intactă imaginea de persoane virtuoase, inclusiv în faţa propriei lor gândiri. Astfel, din cercetările sale, Effron a tras concluzia că adesea oamenii trișează ceva mai puţin decât ar putea să o facă fără teama că ar fi descoperiţi, pentru că „nu vor să se simtă ca o fiinţă umană teribilă”, iar, pe de altă parte, după ce au în urmă un bilanţ de fapte bune, simt că au „acreditare morală” pentru a plonja în comportamente ambigue din punct de vedere moral.

Effron crede că tendinţa de a deraia de la ceea ce este bine poate fi contracarată cu alimentarea minţii cu principii etice. Un studiu realizat de London Business School a dovedit că oamenii sunt mai cinstiţi atunci când completează formulare dacă trebuie să semneze în partea superioară a foii că vor spune doar adevărul decât dacă semnează la final că au răspuns potrivit realităţii – acest lucru se explică prin importanţa de a determina o persoană să mediteze la ce este bine sau nu înainte de a se angaja într-o acţiune, punctează psihologul.

„Să fiu un om mai bun” a fost cea mai populară rezoluţie de Anul Nou pentru 2018, conform unui sondaj realizat de Marist Poll. Nu știm câte persoane vor încheia anul cu bucuria de a-și fi atins ţinta. Iar dacă „un om bun e acela care trăiește bunătatea lui Dumnezeu”, așa cum spunea Thomas Merton, aceasta este o ţintă de-o viaţă.

Știm că într-o zi viaţa noastră – cu urcușurile și coborâșurile ei – va apune, iar multe dintre lucrurile ce par importante astăzi își vor dovedi micimea. Nu e nevoie de multă zăpadă ca să acopere urma pașilor noștri, așa cum spun versuri bine cunoscute. Dar în timp ce multe dintre bucuriile, tristeţile, eșecurile și realizările noastre se vor șterge din memoria celor rămași, le va fi întotdeauna simplu să răspundă la o întrebare de copil: „A fost un om bun”?